Sebastian Marina (actor la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe): „Îmi place mult să las lucrurile să se întâmple”

Este unul dintre cei mai apreciați actori ai țării. A lucrat cu regi­zori celebri și este vedeta teatrului românesc din Sfântu Gheorghe. Cum se descurcă un artist într-un oraș de provincie am vrut să aflăm în interviul care urmează.

„Un teatru micuț, dar drăguț”

– Cum ai ajuns la Teatrul  „Andrei Mureșanu” (TAM) din Sfântu ­Gheor­ghe?

– Păi, eram în teatre sau prin teatre sau printre teatre și nu îmi găseam locul. Visul meu la acel moment era să fiu angajat al Teatrului Național din Cluj. Clujean fiind, văzusem spectacole ale Națio­na­lului de mic copil (ma­ma mă ducea la tea­tru) și mereu îmi spuneam „Aici vreau să fiu și eu”. Dar… n-a fost să fie, ca să zic așa. Și atunci am pen­du­lat între a fi angajat/ apoi dat afară de la tea­trul din Turda (a fost unul dintre cele mai ulu­itoare epi­soa­­de din viața mea), a fi freelancer (ce­ea ce în perioada aceea însemna, practic, a fi șo­mer) și a colabora (des­tul de consistent) cu tea­trul visuri­lor mele de atunci, Naționalul clu­jean. Mă descurcam cam greu, financiar vor­bind, dar nu mu­ream de foame. Nici­­odată nu am simțit că mă aflu în situația atât de grea încât să spun că sunt sărac. Poate pentru că nu îmi e teamă de lipsa ba­ni­lor. Niciodată nu am fost înstărit din punct de vedere finan­ciar, dar nici nu am murit de foa­me, căci, iată-mă, sunt încă pe aici. Și în toată această scurgere a timpului, în care tot așteptam să se întâmple ceva, s-a și întâmplat: directorul de atunci al Teatrului „Andrei Mureșanu”, Horațiu Miha­iu, mi-a dat telefon și mi-a spus că este concurs și dacă mă intere­sea­ză. M-a interesat, cum să nu, și am mers la concurs, am fost angajat și aici am rămas, deși planul meu nu era să rămân aici. Între timp mă gândeam la Bulandra, la Odeon etc.

– Cum de nu ai plecat?

– Hahahaa, asta este o întrebare pe care mi-o pune foarte multă lume, in­clu­siv colegii mai tineri. Nu am plecat datorită teatrului, datorită colegilor, da­torită oamenilor din tehnic. Au fost pe­rioade te­ribile prin care a trecut acest teatru micuț și drăguț, însă mereu am știut că situația se poate re­dre­sa. Și s-a redresat. O spun cu liniș­tea omului înțelept: în acest moment, Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfân­­tu Gheorghe, se bucură de un res­pect serios din partea lumii teatrale de la noi și din străinătate. Așadar, n-a fost în zadar. Multă lume se folosește de expresii devenite clișeu „aici, știți, noi suntem ca o familie”, „aici suntem cu ade­vărat o echipă” etc. Ei, nu-i chiar așa. Sau e, depinde de felul în care definim familia. Dar eu nu la asta mă gândesc și nici la acea idilică ECHIPĂ care făurește într-un laborator se­cret tot felul de chestiuni artistice ne­maipo­menite. Nici vorbă: realist vorbind, suntem niș­te actori foarte buni, cu o echipă tehnică foarte bună, plus o conducere care știe exact ce vrea și punct. Eu spun că e suficient pentru a putea face teatru bun. Cred că forța cea mai mare a acestui teatru mic este calitatea artistică și umană a acto­ri­lor, pe de o parte (iar aici știu sigur că am participat decisiv în a construi acest grup și mă felicit pentru asta, ba chiar o consider una dintre marile mele realizări) și, în egală măsură, profesio­nalismul și atașamentul corpului tehnic. Sigur, nu uit partea administrativă, Doamne ferește!, însă acea latură a teatrului este una pe care eu o cunosc tare puțin. Cert e că de aici, de unde privesc eu, lumea își face treaba și acolo. Și uite așa, acest teatru micuț și drăguț se descurcă în aces­te vremuri despre care mi-e cam dificil să vorbesc cu zâmbetul pe buze. Acuma, să nu crezi că nu-i decât lapte și mie­re și că la noi în tea­tru fug cățeii cu co­vri­gii-n coadă. Mai sunt multe de pus la punct. Foarte multe. Dar când tragem linie, cumva ieșim pe plus. Și de aia nu plec.

„Mă bucur că mă vezi senin”

– Joci în roluri grele, ca Richard al III-lea și altele. Ce te face să rămâi senin?

– Eu nu cred că, dacă rolul e greu, devii mai încruntat… În pri­mul rând, dacă ți se dă un rol ca Richard al III-lea, înseamnă că cineva, un regi­zor în acest caz, te apreciază suficient de mult încât să îți ofere acest gen de încredere. Poate pe perioada repetiții­lor, în partea aceea de repetiții când nu știi dacă e bine și ți se pare și prost de tot ce faci. Dar, hai să fim serioși, seni­nătatea mea (pe care mă bucur că o observi) nu are legătură cu rolurile decât prin ricoșeu. Seninătatea mea are legătură cu bucuria de a fi găsit drumul meu în viață. Eu asta am fost menit să fac și asta fac, și faptul că am găsit drumul e perfect. Seninătatea mea mai vine și din energia pe care o au cei cu care lucrez, mai ales cei de aici, din TAM, dar și în multele cola­bo­rări cu alte teatre, am cunoscut oameni deosebiți care mi-au lu­minat chipul. Evident, am cunos­cut și ticăloși, care m-au mai întunecat un pic, dar per total și aici e pe plus. Mai mult, am o familie care îmi dă exact ce am nevoie cel mai mult: echilibru. Fără familie ar fi extrem de greu, poate chiar im­posibil. Deci, seninătatea mea, aia care e, vine mai curând din afara teatrului, însă și a lucra cu niște regizori importanți (iar aici, chiar am avut parte de niște întâlniri excepționale), a fi dis­tri­buit în niște roluri complexe, a reuși să o scoți la capăt, contează în egală măsură! Mă bucur că mă vezi senin!

– Ai început și să cânți. Cum așa?

– Hahahaha, din durere! Artistul suferă, artistul creează! Da, anul trecut am avut una dintre cele mai nasoale perioade prin care am trecut și am avut lângă mine, în afara familiei, desigur, un om, un prieten care m-a ținut la suprafață. Mă rog, au fost mai mulți, însă Marius Popa a fost decisiv. Uite, acum, când vorbim, e ziua lui de naștere! Ce coincidență drăguță! (La mulți ani, mă!) Și Marius, având grijă de mine ca un frate mai mare, deși e un pic mai tânăr decât mine, a venit cu această idee: „Nu vrei tu să luăm această stare nasoală a ta și să o transformăm în muzică?”. A fost una dintre cele mai frumoase întrebări pe care le-am primit. Și ne-am apucat. Și cred că e chiar mișto ce a ieșit până acum. Mai avem treabă, mai avem material la care o să lucrăm, dar așteptăm vara, că doar atunci avem timp. Sigur, mereu am vrut să cânt, dar nu neapărat așa organizat și profesionist. Marius e profesionist. Chapeau bas! Eu eram cu karaoke, cu de-astea…

Teatru mare – regizori mari

– Joci în „Mobilă și durere”, un text de epocă comunistă. Ce te-a convins?

– Nu îmi place să joc texte care nu îmi plac. Dar ăsta, scris de Teodor Mazilu, e un text senzațional. Nu a prea avut nevoie de timp ca să mă convingă. Și nu cred că e un text comunist, e un text scris în perioada în care la noi se bălăcea comunismul. Dar textul în sine e o poveste. O poveste care se desfă­șoară într-o societate care trăiește într-o perioadă de comunism pe care unii dintre noi au și apucat-o măcar cât de cât. Din distribuția spectacolului sun­tem doar doi care am prins acele vremuri. Și nici noi chiar în plin, că eram copii. Revenind la text, este minunat. Și spec­tacolul a ieșit exact cum ne doream. Dar pentru asta, cred că mai bine îl întrebi pe Cristi Ban, regizorul spectacolului, pe care îl pup cu drag!

– Povestește-ne și despre rolul de la Teatrul Metropolis din București. E un mare succes…

– Vai de mine și de mine! Nu ne ajung trei zile! Ar fi atâtea de spus! Și apoi, nu vreau să dau din ca­să prea mult, că aș vrea ca lumea să vadă spec­tacolul. Cred că e cel mai greu rol în care am fost distribuit până acum. Da, mai greu decât Richard, decât Ian Jones, din Blasted-ul scris de Sarah Kane (Bobi Pricop, regizor), decât McMurphy, decât Petronel-ul din „De mână”, spectacolul lui Afrim. Da, acest Gene (al cărui nu­me nu se pronunță nici măcar o singură dată în spectacol) e cel mai dificil rol cu care am avut de-a face. Am avut mare noroc, să știi: dincolo de regizorul Eugen Gyemant, care a făcut în așa fel încât acest text foarte sofisticat să fie mai lesne de înțeles, am lucrat cu niște oameni importanți. Vorbesc despre Costi Apostol, cu care sunt coleg la Sfântu Gheorghe și a fost bine să jucăm împreună și în acest proiect, despre Vlad Zamfirescu, cu care nu mă întâlnesc în scenă, însă discuțiile cu el despre rolurile noastre din acest spectacol și despre orice altceva m-au făcut să mă simt foarte bine și, mai ales, despre Pavlu. Șerban Pavlu e o lumină. E un partener atât de bun! Este extrem de inteligent! Atât de mult m-a ajutat! Atât de multă răbdare! Wow! Deci, bănuiesc că e clar că sunt totalmente îndrăgostit de acest rol, de acest proiect. E al treilea rol pe care mi-l dă Gye­mant, după McMur­phy, din „Zbor dea­su­pra unui cuib de cuci”, și Richard. Am lucrat la fel de bine de fiecare dată!

– Ai o relație lungă și cu regizorul Radu Afrim. Cum a început și cum s-a dezvoltat?

– Da, relația cu regizorul Radu Afrim e cea mai lungă relație profesională pe care o am cu un regi­zor. Ne știm din primul an de facultate, am fost co­legi de an, am făcut facultatea împreună, am lucrat la o sumedenie de examene, schițe de examene, tot felul de giumbușlucuri (cum se face/se făcea prin facultate). Apoi, ne-am reîntâlnit aici, la Sfântu Gheorghe, din nou, colegi. Am jucat mult la el. Și sper să joc mai și departe. Cât despre cum s-a dez­vol­tat… nu știu, adică eu lucrez cu Afrim, și sunt unul dintre actorii care lucrează bine cu el. Cred că mult mai important e felul în care m-am dezvoltat eu datorită spectacolelor la care am lucrat cu Afrim, important e și felul în care s-a dezvoltat el, artistic, de-a lungul vremii; e fas­cinant să te întâlnești cu unii oameni după o bucată de timp și să le observi evoluția! Chiar dacă Afrim nu e singurul regizor datorită căruia am devenit ac­to­rul care sunt, el are un procent serios din ceea ce sunt eu ca actor: Petronel (De mână), Tipul de la patinoar (Lucia patinează), Viktor von Hilfenstein (Mai întâi te naști), Paul (Consimțământ) sunt primele care îmi vin în minte. Sunt roluri care mi-au cizelat parcursul și chiar și personalitatea. Acum, în acest moment, dacă tot au trecut vreo treizeci de ani de când mă știu cu Radu, când ne vedem sau lucrăm împreună, lucrurile merg de la sine, simplu, cald, calm. Acum mai mulți ani, mă enerva, îl ener­vam, ne mai mârâiam noi pe acolo, acum… ce s-o mai tot lungim cu orgolii?, „Zi ce am de făcut, și fac”. „Păi mă, Seba, aici tre’ să fii comic”. „Să ve­dem dacă mă ține brăcinaru’”. Dacă tot m-ai în­tre­bat de Afrim, cel mai tare îmi place de el (asta e valabil la orice orice om) atunci când nu își ascunde vulnerabilitățile. Și încă într-un context: când vor­bește despre artă. Trebuie să recunosc că nu o dată mi s-a părut impresionant.

„Să fie bine, dom’le!”

– Cu atâta anvergură artistică, un oraș ca Sfântu Gheorghe nu e prea strâmt? Ce îți place în mod special?

– Oooo, îmi plac multe, să știi! În primul și în pri­mul rând, ador calmul și liniștea de aici. A fost unul dintre primele lucruri pe care le-am constatat când am venit, în 2005, și încă mă bucur de asta. E la fel de adevărat că, odată cu înaintarea în vârstă, nu mai cauți agitație, aglomerație. Apoi, Sfântu Gheorghe este orașul în care, raportat la populație, se investește cel mai mult în cultură. Mi-ar plăcea mult ca în întreaga țară să participe lumea la viața artistică, așa cum se întâmplă aici. Sunt foarte mân­dru de asta. Dacă vii din afara acestui orășel, mereu ai senzația ca e vreun festival pe aici. Și cam așa și e. E foarte activ. Pe de altă parte, decisiv mi se pa­re și faptul că simt cu toată ființa că Sfântu Gheor­ghe e fix genul de oraș în care aleg să îmi cresc copiii. Este foarte interesant că, deși mi-a luat mai mult de zece ani ca să mă adaptez cu totul, acum nu mă mai simt clujean. Mă simt complet din Sfântu Gheorghe. Sigur, după nouăsprezece ani era și timpul, dar e ceva vreme de când mă simt de aici. Până și numărul de înmatriculare al mașinii e de Covasna, deci, e clar, da? Hahahahahahaha!

– Există lucruri pe care ți le dorești?

– Nu! Hahahahaha! Râd pentru că îmi place în­trebarea! Realitatea e că, într-un fel, nu îmi doresc nimic. În sensul că îmi place mult să las lucrurile să se întâmple și să văd atunci cum le gestionez. Însă asta e la modul ideal. În realitate, evident că îmi doresc o groază de chestii. Mai întâi, îmi doresc să îmi văd copiii ok, să îi văd că sunt bine, iar asta nu e ușor. Mi-aș dori (asta e cea mai idealistă ches­ti­une pe care o pot spune) să nu mai aud de con­flic­te armate, luări de teritorii, argumentații de mili­oane de ani despre al cui a fost acest metru pătrat de pământ, copii împușcați fără milă. Astea mă dor tare. Mă uit la copiii mei și tot ce pot spune e că mă bucur că nu ne aflăm (încă) într-o zonă de conflict. Iar asta e extrem de trist, să mă bucur că pe mine nu m-a ajuns prăpădul. Mi-aș dori multe, foarte multe, dar dorințele astea gen „să fie pace”, „poli­ti­ca să se facă cinstit”, „să încercăm să spunem ade­vărul mereu” mă fac și pe mine să râd, îți dai seama, la vârsta mea, să am astfel de dorințe, când lucrurile merg cum merg. Astfel că, pe scurt, nu îmi doresc mare lucru. Poate, unul: să fie bine, dom’le!

Foto: Shutterstock (1), Getty Images (1), Simon Buia (1)