Laura Imai Messina: „Italia și Japonia – cele două suflete ale mele”

– Când a decis să petreacă un an în Tokyo, nu știa că urma să nu se mai întoarcă niciodată la Roma. Dar nici că scrisul ei avea să fie indisolubil legat de Japonia, de credințele, ciudățeniile și particularitățile ei. Azi, scriitoarea Laura Imai Messina vorbește japoneza, dar continuă să scrie în italiană, limba ei natală, în timp ce romanele ei fac înconjurul lumii, traduse în peste douăzeci de limbi. Un dialog despre scris, despre întortocheatele caractere ale alfabetului japonez și despre culori care par că nu există în realitate, cu una dintre cele mai vândute scriitoare italiene de azi, în chiar ajunul vizitei ei la București –

„Viața nu e nici în alb, nici în roșu, ci e la trecerea dintre culori”

– Mi-ar plăcea să pornim dialogul nostru chiar de la culori, fiindcă nu am mai văzut niciodată într-un roman atâta delicatețe în felul de a le descrie. Ce culoare are Japonia de azi, cea în care locuiești de aproape 15 ani, Laura?

– O culoare care… se transformă mereu, care reușește să se decline singură, de la anotimp la anotimp. Gândiți-vă la calendarul japonez, care are 72 de anotimpuri, 72 de micro-timpuri, care se succed. Pe alternanța asta a anotimpurilor, pe capacitatea asta de a accepta schimbarea, s-a construit cea mai mare parte a culturii japoneze. În timp ce Occidentul vine cu o paradigmă de tipul „adevărat” sau „fals”, „corect” sau „greșit”, „nou” sau „vechi”, Japonia aduce aceste zone ample de trecere, de prefacere, de migrare dinspre o culoare spre alta. După mine, culoarea e metafora perfectă a acestei lumi, dar și a lumii în general. Ne-am obișnuit să spunem că roșul e roșu și albul e alb. Și e inevitabil. Ca să înțelegem lumea, e nevoie să o circumscriem, să o simplificăm. Însă în realitate viața nu e nici în alb, nici în roșu, ci e la trecerea dintre culori, în momentul ăla de transformare, când nu știi prea clar dacă roșul e încă roșu sau nu cumva a devenit deja stacojiu.    Japonia e gata să-ți spună că nu există un adevăr imuabil, că nimic nu e corect în absolut, că o primăvară e primăvară, dar are în ea și-un pic de vară și mai poartă încă și-un pic de iarnă. Am văzut țara asta transformându-se de la un deceniu la altul și pot spune că am învățat de la ea să nu-mi mai fie teamă, nici de schimbare, nici de lipsa de coerență.

–    Ce caută o italiancă în Japonia?

– Cred că a existat dintotdeauna în mine nevoia de a păși dincolo, de a schimba ceva fundamental, de a mă distanța într-un fel de Italia, de a mă pune efectiv sub semnul întrebării. Asta e ceea ce aduce de fapt scufundarea într-o cultură atât de diferită. Iar Japonia e o țară care dă răspunsuri cu totul diferite la întrebări universale. Să luăm, de pildă, întrebarea „Cum își arată oamenii iubirea unii altora?”. Pentru orice occidental, are un răspuns previzibil. Dar pentru un japonez….O să vă spun doar atât: în douăzeci de ani, de când locuiesc aici, nu cred să fi văzut mai mult de două cupluri sărutându-se pe stradă. Atingerile în public nu sunt prezente în cultura lor.

– Și totuși, în ciuda diferențelor, te-ai îndrăgostit de Japonia. Cum s-a întâmplat?

– Asta m-a întrebat și fiul meu cel mare, Sõsuke, acum câteva zile, când ne întorceam acasă. Eram la sfârșitul celui de-al doilea an de facultate, și voiam să-i dăruiesc un curs de limba japoneză iubitului meu de atunci, care era pasionat de anime și de manga. Când am văzut pentru prima dată caracterele limbii japoneze, m-am îndrăgostit, efectiv, de această limbă. M-am îndrăgostit de cele trei alfabete ale ei, de nenumăratele ei kanji, ca de un limbaj secret, de parcă ar fi cuprins în ele o invitație la interpretare. A fost cu adevărat iubire la prima vedere, pentru că a plecat de la privire, o iubire de-a dreptul estetică și conceptuală. Chineza nu e la fel, e mult mai zgomotoasă, mai densă. Japoneza, cu cele trei sisteme diferite de scriitură, are eleganța și fluiditatea unei limbi care se schimbă în permanență. Ce i-am răspuns lui Sõsuke și răspund de fapt tuturor e că m-am îndrăgostit de Japonia și de japoneză datorită complexității, dificultății lor. Iubesc lucrurile dificile. Sau cel puțin le iubeam, când eram un munte de energie și nu aveam copii. (râde) N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit, nu-mi plac lucrurile dificile în mod gratuit,    ci doar acelea care-mi lasă senzația că e nevoie de muncă, pentru a ajunge la rezultat. Ce m-a învățat viața este că lucrurile care-ți vin imediat, cu ușurință, sunt și lucrurile care se topesc cel mai ușor.

– Și la scris cum ai ajuns? Japonia e cea care a declanșat scrisul în viața ta sau sensibilitatea și nevoia de a scrie te-au dus spre țara asta atât de ­specială?

– Scrisul a existat de dinainte ca Japonia să intre în viața mea, însă pentru familia mea, care e foarte rigidă, scrisul nu era o opțiune. Așa că multă vreme l-am ținut la distanță, ca să nu-mi pierd concentrarea de care aveam nevoie pentru examene, conferințe, lucrări. Îmi luam foarte în serios studiile universitare, aveam în minte o carieră academică. Or, scrisul de literatură avea altă logică, o lua pe un drum al lui, care era cu totul altul. Când începeam să scriu, nu mai reușeam să mă opresc. Am început primul meu roman abia la finalul ciclului universitar, după ce mă înscrisesem și la un dublu master și făcusem și demersurile de a lucra la universitate. Și tot atunci, la finalul celor patru ani, încheiați cu notă maximă, fiindcă vin dintr-o familie cu posibilități materiale, le-am cerut alor mei drept premiu pentru licența luată cu brio un an în Japonia. Costa foarte mult la vremea aceea, dar după prima jumătate de an la Tokyo, mi-am depus actele pentru un masterat, am primit o bursă de studii și de acolo m-am descurcat singură. Și nu m-am mai întors. Azi, nu reușesc să-mi imaginez scrisul fără Japonia și fără Italia, cele două suflete ale mele, într-atât s-au amestecat amândouă înăuntrul meu.

„Telefonul Vântului există cu adevărat”

– Depărtarea de casă schimbă, cel mai adesea, și perspectiva, și abordarea. A lăsat urme și în scrisul tău?

– Ceea ce am simțit la început a fost o mare singurătate, însă nu pentru că îmi lipsea familia. Dimpotrivă, cred că a iubi, oricât de visceral ar fi, nu presupune numai trăiri frumoase, ci poate fi de-a dreptul convulsiv! Eram singură, pentru că nu mai aveam prietenii aproape, nici câinele meu, nici iubitul de atunci, de care la scurtă vreme după plecare m-am și despărțit. Încet, încet, mi-am construit o lume a cărei singură creatoare eram eu. Nimeni nu mă putea ajuta, trebuia s-o scot la capăt prin propriile puteri. Mai ales că, deși studiasem limba, mi se părea că nu înțeleg aproape nimic. În ce privește felul în care scriu azi, nu știu cât i s-a datorat Japoniei și cât faptului că între timp am crescut, pur și simplu. Când eram mai tânără, aveam o viziune cu totul legată de sentimente și un scris plin de scriitură. Era un scris plin de cuvinte. Mai târziu, intrând în lumea asta în care erau atâtea de învățat, am înțeles că scrisul trebuie să fie plin de lucruri de descoperit și de cercetat, nu de cuvinte. Trebuie să fie un bagaj dens de informații, de curiozități și de viață trăită. Japonia mi-a dăruit acest tip de viață trăită. Primul meu roman, Tokyo orizzontale, îl consider și acum o carte de tranziție, pentru că pe atunci mă simțeam încă foarte italiancă. Abia când am ajuns să scriu Ce încredințăm vântului, am observat cu adevărat o schimbare. E o tranziție care se simte și în temele abordate, fiindcă îmi vine să împărtășesc cu cititorii tot ce am descoperit aici despre culori, despre vânt, despre tsunami, despre dezastrul de la Tohoku etc.

– În „Ce încredințăm vântului” spui povestea tulburătoare a unei cabine telefonice, de la poalele muntelui Kujira-yama, la care japonezii îndurerați după groaznicul tsu­nami din 2011, din apropierea orașului Otsuchi, a­jung într-un soi de pelerinaj. Laura, există cu adevărat acest telefon neconectat la nicio rețea, care poartă glasurile oamenilor spre cer?

– Da, Telefonul Vântului există cu adevărat, așa cum există și Magazinul Pigment din Tokyo, care apare în Viețile secrete ale culorilor, cum există și Insula bătăilor inimii, din romanul cu același nume, unde se păstrează înregistrate bătăile inimii de la zeci de mii de persoane. Și cum există, de fapt, și insula din romanul la care scriu acum, unde într-un oficiu poștal sunt adunate toate scrisorile care au destinatar, dar nu au o adresă de destinație. Toate acele scrisori către persoane care nu mai trăiesc, către tine cea din viitor, către un animal de companie sau către o casă în care ai locuit cândva. În Occident, lucrurile frumoase sunt adesea considerate mai puțin importante, sunt plasate de multe ori la un nivel mai jos față de cele grave, dramatice, îngrozitoare. Venind aici, am descoperit că japonezii nu doar că au această capacitate de a accepta invizibilul în viețile și în cultura lor, dar știu și să păstreze și să îngrijească astfel de locuri, unde el se face mai tare simțit. Unul dintre motivele pentru care scriu despre Japonia, dincolo de faptul că trăiesc aici, e că nu e nevoie să inventez astfel de locuri magice, ele există deja. Sunt locuite de tot felul de oameni care mă inspiră și pe care îi port cu mine de la un roman la altul. Sunt personaje din Ce încredințăm vântului care intră în Viețile secrete ale culorilor, sunt unele care apar și-n Insula bătăilor inimii, și asta, pentru că sunt toate în jurul meu, le văd aievea.

– Hai să intrăm puțin în dimensiunea asta magică a poveștii. Cred că în Kamakura, orașul de lângă Tokyo în care locuiești, au înflorit deja cireșii. Cum ar descrie locul Mio, protagonista romanului tău, cea capabilă să vadă infinite nuanțe?

– Îmi place întrebarea asta, pentru că a fost frumos să locuiesc o vreme în mintea lui Mio. Aici, cireșii nu doar că sunt înfloriți, dar încep deja să le dea frunzele, zilele astea plouă peste tot cu petale. Dacă ar fi să descriu totul cu o culoare, ar fi una legată direct de nostalgie. E rozul-floare-de-cireș pe care, când îl zărești, stă deja să dispară. E o nostalgie chiar după timpul prezent, pe    care niciun alt timp de-a lungul anului nu reușește să o comunice.

– Japonia din cărțile tale e destul de esențializată, de sublimată. Dar Japonia înseamnă și acel Tokyo supraaglomerat, suprapopulat, cu locuitori dependenți de muncă, până la abrutizare. Tu cum te-ai adaptat la societatea japoneză de azi, la aceste două realități atât de diferite?

– Sunt întrebată adesea lucrul ăsta. Cum e posibil ca o societate în care oamenii se distrug muncind toată săptămâna, în care ajung să se îmbolnăvească de la muncă, uneori să și moară, în care vineri seara se îmbată atât de tare, încât îi găsești întinși pe străzi a doua zi dimineața, e în stare să creeze și poezia cireșilor înfloriți? Ei bine, e posibil, pentru că sunt momente diferite ale existenței. Și soțul meu muncea cândva foarte mult, nu se întorcea acasă zile la rând, pentru că se ocupa de sistemele de siguranță ale poștei japoneze. Avea o poziție cu foarte multă responsabilitate, avea și un salariu foarte mare, dar uneori nu-l vedeam cu zilele. Dar în viața fiecărui om există momente de cotitură, momente când decizi dacă vrei să continui la fel sau alegi o altă viață. Important mi se pare că încă există foarte multe persoane care continuă să practice și cultura tradițională japoneză. Încă mai există saloanele de ceai, cu întreaga lor ceremonie. Sunt doamne care încă se mai îmbracă în kimono și merg în astfel de locuri unde ritualul durează o oră, ca să ajungă să guste un mic dulce de sezon.    La finalul secolului XIX, când Japonia a îmbrățișat, în sfârșit, Occidentul, Tokyo a fost revoluționat, ce era vechi a fost aruncat, ca să se facă loc noului. Însă în paralel a pornit și o mișcare consistentă de protejare a tradițiilor, ceea ce China nu a reușit, de exemplu. Japonia a păstrat aceste două spirite, vechiul și noul, două șine de tren paralele, foarte diferite, care merg mai departe amândouă, dar pe care japonezii nu caută neapărat să le unească. Transliterarea în alfabetul kanji pentru Japonia este WA, care înseamnă chiar armonie și acord. Dar nu o armonie în care roșul se amestecă cu albul și devine roz, ci una în care roșul și albul merg mai departe împreună. Așa se face că, la finalul unei zile cumplite de muncă, te oprești undeva pentru ceremonia ceaiului sau ca să privești cireșii înfloriți. Iar dimineața te trezești la 5, iei unul dintre acele trenuri arhipline, mergi la serviciu și muncești pe brânci, ca apoi, în pauza de prânz, să-ți deschizi casoleta bento cu mâncare și să găsești acolo și o felie de morcov tăiată în formă de floare.

„Fiecare japonez e japonez în felul lui”

– Cum e viața ta în Kamakura? Înțeleg că vă aflați într-o perioadă mai liniștită…

– Da, și în viața noastră au existat mai multe faze. A fost întâi cea a marilor energii, în care ne trezeam amândoi la 4:40 dimineața, când copiii erau mici, iar eu încercam să-mi folosesc tot timpul pe care-l aveam, fiindcă nu voiam să ajung să fiu doar mamă și atât. După ce treci de 40 de ani însă, nu doar corpul ajunge să fie mai fragil, ci și mintea, trebuie să tragi mai puțin de tine, să lucrezi mai mult în profunzime și mai puțin în amplitudine. Acum, avem o viață destul de calmă. Soțul meu nu este ceea ce s-ar numi un japonez tipic – care, de altfel, nici nu cred să existe, fiecare japonez e japonez în felul lui. A renunțat la carieră, pentru a acorda prioritate carierei mele. Mai cu seamă el se ocupă de copii. Kamakura are un ritm mult mai lent decât Tokyo și tocmai ăsta e motivul pentru care ne-am mutat aici. Îmi place un oraș care se duce la somn o dată cu lăsarea serii. În Kamakura, pe ușa magazinelor stă scris că programul este „de la 9 până la apus”, căci ora apusului se schimbă mereu, se aliniază cu ritmul mării și al oceanului. La Tokyo ajung însă săptămânal, uneori, cum a fost cazul și azi, dus-întors în aceeași zi. E ancora mea în realitate, mă ajută să nu rămân cufundată doar în gândurile mele. Aici, în Japonia, nu am prieteni italieni. Dar vorbesc și scriu în italiană, așa că nu simt vreo absență. Italia nu-mi lipsește, pentru că limba e un loc în sine. Duc așadar o viață cu un ritm lent și plină de copii, chiar dacă sunt numai doi. E și dificilă uneori, pentru că, atunci când copiii sunt mici, nu-i vezi pe ei, vezi lucrurile care sunt de făcut, ca un nesfârșit lanț de producție: spălat, îmbrăcat, hrănit, dus la școală și de la capăt. Dar chiar și în interiorul acestui ritm cotidian, găsești mereu să decupezi câteva zone de lentoare.

– Le citești vreodată copiilor tăi pasaje din cărțile tale?

– Aș zice că e tocmai invers. Datorită conversațiilor cu ei, ajung eu să scriu anumite lucruri. Cartea pentru copii pe ca­re am publicat-o, Goro Goro, da, pe aceea le-am citit-o, mi-au făcut și de­se­ne după ea. În rest, deși eu vorbesc cu ei numai în italiană, iar cărțile mele sunt tot în italiană, pe ei nici nu-i interesează prea mult ce scrie mama. E firesc, sunt încă mici și, cine știe, poate nici nu vor ajunge vreodată să mă citească. Însă tot ce-mi povestesc ei intră în cărți, une­ori sub o formă diferită, dar intră. Ba, uneori, ca să-mi pot auzi mai bine personajele, le dau numele băieților mei. La final, scot numele acelea și le înlocuiesc cu altele. Vorbesc însă foarte mult cu ei, iar asta mi se pare mult mai important, mai semnificativ decât să le citesc din ce scriu.

– În „Viețile secrete ale culorilor”, cartea pe care o vei lansa la București chiar săptămâna aceas­ta, culorile joacă rolul principal, au secretele lor, încapsulează și viața, și moartea. Dar romanul poartă în el și o extraordinară poveste de dragoste…

– E o poveste care nu trebuie înțeleasă ca fiind doar de iubire față de celălalt, ci și față de propria persoană. Dimensiunea aceasta a poveștii din carte s-a născut dintr-un soi de intuiție pe care am avut-o la un moment dat. Eu, de pildă, dacă mă iubesc pentru ceva, dacă îmi sunt destul de dragă mie însămi pentru ceva, e fiindcă am o relație aparte cu cuvintele, cu limbajul. Scriu într-un mod care mă reprezintă și-mi lărgește lumea. Însă persoana cu care îmi împart eu viața nu mă iubește pentru asta. Deși vorbește și italiana, soțul meu japonez nu a citit niciodată o carte a mea în italiană. Și până să citească „Ce încredințăm vântului”, tradusă în japoneză, trecuseră ani lungi în care eu eram deja o scriitoare publicată și apreciată. Lucrul ăsta m-a intrigat, dar m-a și încântat, pentru că m-a făcut să înțeleg că el nu mă iubea pentru ce consideram eu ca fiind partea cea mai bună din mine. Mă iubea pentru motive care îmi rămâneau cu totul necunoscute. Eu, una, nu m-aș iubi pe mine, dacă nu aș avea literatura! (râde) Ca să folosesc o metaforă, imaginați-vă că frământ un aluat grozav, știu să fac această pâine foarte bună, o coc și are un miros de vis, iar el vine și nici nu gustă din pâinea asta, n-o mănâncă, pare că nici n-o vede. Pentru că, uitându-se la pâine, vede de fapt lanul de grâu din spatele ei și toată truda câmpului. Și e ca și cum m-ar iubi pentru acel câmp de grâu, nu pentru pâinea pe care o produc. Mi-a luat timp să accept lucrul ăsta, că iubirea nu se câștigă datorită vreunui merit, ea există sau nu. Și felul ăsta de a iubi e cu atât mai pur. În „Viețile secrete ale culorilor”, Mio vede cu mult mai multe culori decât ceilalți, în timp ce Aoi, cu mult mai puține, dar el se îndrăgostește de ea tocmai pentru felul ei de a iubi lumea prin intermediul culorilor. Sper ca cei care vor cumpăra cartea să rămână cu această idee că există nenumărate motive să iubim realitatea din jurul nostru. Nu e nevoie să vii în Japonia ca să te bucuri de acest roman. E destul să privești în jurul tău, în orașul tău, în locul în care te afli chiar acum și o să vezi că sunt nenumărate lucruri de care te poți îndrăgosti, cu mult mai multe decât ­credeai.

Autoarea interviului mulțumește Cristinei Go­gianu, traducătoarea volumului și interpreta acestui dialog, pentru sprijinul neprețuit în realizarea interviului.

Foto: Andreea Gherardi – 1