Cum se întâlnesc cu Hristos bătrânii din Câmpia Burnazului

Am trăit mereu cu impresia că moldovenii sunt mai credincioși decât alți români. Cele mai frumoase mânăstiri se află în Bucovina, cel mai mare pelerinaj din țară adună zeci de mii de oameni la Iași și chiar ei, moldovenii, par mai blânzi, mai blajini, mai aproape prin fire de Dumnezeu. Prin comparație, ardelenii par mai conservatori și severi, iar „sudiștii”, muntenii și oltenii, mai deschiși spre lumesc. Cu atât mai mare mi-a fost mirarea să descopăr că, nu departe de Giurgiu, în Câmpia Burnazului, oamenii au sufletul plin de lumină cerească, sunt un munte de credințe și de obiceiuri străvechi. Atât de vechi, încât mintea noastră de astăzi cu greu le poate cuprinde. Marea taină a vieții și morții, pe care lumea de astăzi nu mai are chef și răgaz să o înțeleagă, este pătrunsă și respectată de țăranii Câmpiei Burnazului. Un fel moral și sufletesc de a fi, pe care l-am aflat poposind printre ei, pe drumul către așteptarea Învierii și a Sfintelor Paști. Așa am ajuns la Letca Nouă, un sat din județul Giurgiu, cunoscut în toată țara pentru că icoana Maicii Domnului de aici a plâns de mai multe ori. Poate că și din lacrimile ei s-au născut rugăciunile bătrânelor care m-au primit cu drag, într-o sâmbătă din Postul Mare.

O lumină mai mare ca soarele

„Când mă gândesc la Iisus, văd așa, cum să spui eu, o lumină maaaare, o flacără maaaare, care străluce mai tare ca soarele. Și pe Dumnezeu mi-L închipui cum ajută El toată lumea și scoate sufletele din greutăți. Așa văd eu, după mine”. Tușa Anca are 76 de ani, e blândă și cuminte. Stă pe laviță cu sfială, așa cum se așează țăranii, de parcă le-ar fi rușine că-și odihnesc puțin trupul, după ce l-au ostenit cu munca. De muncă a avut parte toată viața. Născută și crescută aici, în Letca, într-o familie cu șase frați, a rămas orfană de mamă, de mică. Avea doar 12 ani când peste cea care i-a dat viață „a căzut un mal”, și de atunci, așa miticuță cum era, a ținut gospodăria și pe tată, invalid de război – „cu porci, cu păsări, cu culcat, cu sculat”. Viață trudită și grea, de care nu se plânge, pentru că, îmi spune senină, și ea, și restul familiei, au fost oameni credincioși. „Eu așa îmi încep ziua, zicând: «Doamne, mulțumesc pentru ziua pe care mi-o dai, să-mi ajuți și mâine dimineață!». Rugăciunea îmi aduce o liniște sufletească. De multe ori, când încep să mă rog, îmi dau lacrimile! Eu simt un ajutor de la Maica Domnului, mă descarc. Ea e bună, întotdeauna și întotdeauna m-a ajutat în viață. Iar ziua mă rog și prin curte, zic mereu: «Doamne, ajută-ne! Doamne ferește-ne de război și dă pace pe pământ! Și ajută, Doamne, la toată lumea, și copiilor mei, iar mie dă-mi sănătate!». A învățat să se roage de la bunica ei, o femeie cu multă dragoste de Dumnezeu, care a trăit 99 de ani și pe care parcă o vede și acum – bătrână, îmbrăcată în cămașă albă, cum își punea nepoata la marginea patului să se roage. Seară de seară, nesmintit. Nici la masă nu se puteau așeza până nu se rugau. Așa s-a prins și Ancuța de biserică și nu lipsește de la liturghie în nicio duminică sau de sărbători. „Eu, și când visez, de multe ori, mă visez în biserică. Cu multă lume, cu mese întinse cu pomeni și cu lumânări. Și visez că merg la altar, dau pomelnicul, sărut icoana Maicii Domnului ș-apoi mă trezesc. Și-mi zic – «Iar m-am visat în biserică!» Des mă visez. Dacă nu în fiecare noapte, atunci a doua, și tot mă visez. Și mă bucur!”. Când am întrebat-o ce-și dorește de Paște, tușa Anca a răspuns fără preget. „Să-mi ajute Dumnezeu să pot merge la toate Deniile și să mă împărtășesc în noaptea de Înviere! Asta-mi doresc eu! Pentru că, atunci când mă împărtășesc de Înviere, am o ușurință în ­suflet”.

Cu coroana pe cap

Multe din drumurile din Letca Nouă sunt, încă, din pământ. Mărginite de ierburi, îți spun, înainte de oameni, povestea satului. Un sat în care timpul încă are răbdare și poate sta la povești. Și unde e timp e și tihnă, e și liniște. Multă liniște. Poate că de aceea, bătrânele pe la care mă poartă acum Ștefan, dascălul bisericii din sat, un om înalt și blând ca un înger, trăiesc ca maicile din mânăstiri. Unele sunt singure, doar ele cu Dumnezeu. Soții le-au plecat în lumea de dincolo, copiii au luat calea orașului mare, pentru a-i afla vieții un rost mai ușor. Ele au rămas, neclintite și vechi precum casele în care stau, legate de pământ, răsădite și răsărite din el, laolaltă cu nucii, oțetarii, zarzării și cireșii, care au luat văzduhul cu asalt de flori. Din chiliuțele lor strâmte, luminate de ochiuri mici de geam, prin care ograda se uită sfioasă la ele, își deapănă rugăciunile neîncetat, cu un ochi la Ceaslov și altul la orătănii. Timpul lor s-a scurs deja în ­veșnicie…

Tușa Vasilina e văduvă de la 45 de ani. Băiatului i-a făcut nuntă. Se va fi gândit că se va rezema pe el, la bătrânețe, dar a fost invers – băiatul s-a sprijinit pe mamă până când a murit, răpus de o boală năprasnică. Vasilina l-a găsit întins în grădină, și de atunci a rămas singură. Mai vin nepoții, uneori, pe la ea, dar pleacă așa cum vin. „Singurătatea asta mă omoară, copiii vin doar din când în când, sunt în casă doar eu cu Dumnezeu și cu sfinții din icoane. Îmi umplu zilele cu rugăciuni. Stau și zic rugăciunea lui Iisus. Cred că și de o sută de ori pe zi o zic, și când lucrez, și când stau prin casă. Mă rog mereu, și-n culcare, și-n sculare. Și simt că mă rog, când mă rog. Nu știu cum să vă spun cum, dar simt că mă rog”. În pustnicia vieții ei, Iisus i-a răsărit tușei Vasilina ca un liman. S-a prins de El cu putere și cu nădejde. O nădejde care îi luminează chipul. „Acum mulți, mulți ani, am visat un vis care-l țin minte cât oi fi eu. Mi-a apărut Domnul ­Iisus Hristos, stând pe tronul lui, în cer, cu coroana lui de împărat. Lucea cât toate luminile la un loc. Șiroia lumina din el, râuri, râuri. Și eu plângeam de-atâta bucurie cât mi-era dată. N-am spus la nimeni până azi visul meu, cine să creadă că l-am văzut pe Iisus, numai acum v-am zis dumneavoastră. Și de-atunci, când mă rog, mi-l amintesc ca în vis: mai strălucitor decât soarele, potop de lumini. Când se apropie Paștile, mă uit la icoana pe care o am acolo, cu El răstignit, și-L rog mereu, și pentru mine, și pentru toată lumea, dar El, tot ca în vis mi se arată. Mi se taie frica de moarte când mă gândesc, zău așa”.

Când înlemneau păsările în zbor

Curtea tușei Elena e împărțită cu grijă – un loc pentru grădină, altul pentru orătănii, iar altul pentru cei ai casei. O mică împărăție, în care muncește cât e ziulica de lungă, deși are 75 de ani. Acolo ne-am și întâlnit. M-a poftit într-o încăpere strâmtă, cu pereți de lut și geamuri prin care soarele pătrundea învelit în lumini și umbre. Pe perete, pe-o poliță, un pecetar de lemn, ros de ani și folosit până când marginile i s-au tocit. Tușa Elena își ia un scăunel și se așează. O întreb despre pecetar. Îl ia în palme, aproape că-l mângâie – „E de-odată cu neamul nostru.” L-au dat din mână în mână, lăsându-l moștenire ca pe un odor de preț. Pe fața lui, cu litere săpate în lemn, se mai ghicește anul: o mie opt sute, apoi cifrele sunt aproape șterse. Are, deci, peste două sute de ani! De când a fost sculptat și până acum, își va fi așezat pecetea pe sute, poate că pe mii de prescuri, aduse la altar de moșii tușei Elena – purtate în mâini bătute de muncă și de metanii, învățate să lucreze pământul și să se închine, într-un cerc al vieții, fără de moarte, dacă îl are la mijloc pe Dumnezeu. La ea, ca și la toate suratele ei credincioase din Letca Nouă, viața are altoită în ea o altă viață, veșnică. Veșnicia credinței, însemnată de acest pecetar, care este un semn al cerului pe pământ, al Fiului lui Dumnezeu care-și face, în fiecare duminică, din prescură, trup. „Credința am primit-o de la bătrâni, bunicii dinspre partea tatălui, că pe ai mamei nu i-am apucat. Pe mama lui tata o prindeam des, când spunea Tatăl Nostru – stătea în genunchi pe pragul ușii și se ruga cu fața spre grădină. Așa o găseam, în prag de seară, dar și ziua, câteodată. «Mam-mare, de ce te rogi?», o întrebam. «Uite, pentru voi, mamă…». Și nu numai de la mamaia am învățat să mă rog, ci și de la părinții mei, care, chiar dacă nu mergeau întotdeauna duminica la biserică, pentru că erau la colectiv și aveau grijă comuniștii să-i pună la muncă și de sărbători, se rugau acasă. Și cum am învățat de la ei, așa mă rog și acuma – pentru liniște, pentru sănătate, pentru copii, pentru nepoți, pentru toate.

Eu cred că atâta ne-a mai rămas – să ne rugăm la Dumnezeu. Așa simt eu să mă rog, că am și eu boli și supărări”. Supărările tușei Elena sunt două – moartea soțului și a unui băiat, care avea doar 47 de ani, când a plecat la muncă, în Spania, unde a și decedat. Cei doi s-au dus la cer împreună, acum patru ani, de parcă s-ar fi înțeles. Elena a rămas singură, să-i plângă în așteptarea clipei când îi va putea urma. „De la ei doi, cu așa durere am rămas, de nu mai pot să plâng. Nu mai am lacrimi nici măcar la mormânt. Cred că de cât am plâns mi-au secat… Dar merg înainte, pentru copiii pe care îi mai am, pentru cei șapte nepoți și cinci strănepoți. Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt bogată! Cât aș fi de supărată, când vin aici toți, tare mă bucur. Dar după ce pleacă, sunt singură, doar eu și cu vecinii, și-mi găsesc liniștea în rugăciune și-n biserică. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare dimineață, când mă scol, și seara, când termin cu munca. Spun rugăciunile așa, în șoaptă, să nu mă audă nimeni. Dumnezeu să fie cu noi și cu toată lumea. Și-acum, că se apropie Paștele, mă pregătesc și eu, cu spovedanie și împărtășanie, și mă tot gândesc la chinul pe care și L-a luat Mântuitorul asupra lui, pentru noi. Câtă iubire a avut, să poarte toate chinurile pentru noi? Și Maica Domnului, câtă jale să fi fost în sufletul ei, să-și vadă Fiul răstignit?”. Înainte să plec o întreb dacă L-a însoțit vreodată cu mintea pe Iisus pus pe Cruce. Cade pe gânduri și apoi îmi vorbește șoptit: „Așa mi-l imaginez pe Domnul Iisus, din ce citesc în cărți și ascult la sfânta biserică, un bărbat înalt și frumos, atâta de înțelept când vorbea, atâta de ales în purtări, că încremenea lumea-n loc când trecea. Înlemneau și păsările în zbor. Eu așa cred…”.

Repetiție la Înviere

Merg împreună cu dascălul Ștefan către ultima noastră țintă – o bătrână din sat, care face pravilă zilnică, asemenea unei călugărițe. Drumurile de pământ au răbdare cu noi, ne îngăduie, ne dau timp. La câte un colț, din spatele zarzărilor înfloriți din grădini, ascunse după uluci bătrâne, răsar adesea case vechi, ridicate din lut. Unele sunt hâite de vreme, altele îngrijite cu migală. Și unele, și altele, sipete străvechi, de pământ și lemn, în care satul și-a ascuns toată iscusința și dragostea de frumos. Casele mai noi sunt, ca pretutindeni, urâte. Betonul nu are suflet.

Tușa Maria ne așteaptă la poartă și ne poftește sub un dud uriaș, care umbrește de mai bine de un veac curtea largă. Poartă o năframă albă, și în ochii ei albaștri, pe lângă unduirea nesfârșită a Câmpiei Burnazului, se mai vede ceva: credința. Tușa nu e din Letca, ci din Moldova, și se trage dintr-un neam credincios, cu frică de Dumnezeu: „Tatăl Nostru, Prea Sfântă Treime, Psalmul 50, Psalmul 142 și apoi Crezul. Apoi rugăciunea fiecărei zile. Și, în timpul zilei, Acatistul de Mulțumire, apoi, câte unul pe zi – Acatistul Sfinților Spiridon, Paraschiva. Așa încep dimineața”. Tușa Maria numără rugăciunile pe degetele bătucite de muncă. La ea, truda și rugăciunea sunt cele două fețe ale vieții. Nu-s corvezi, ci putere. Pe dos decât la noi, la orășeni. „Eu știu că sunt bolnavă, dar nu pot să stau, așa că îi cer lui Dumnezeu pentru mine un singur lucru – să pot munci! Că eu, și dacă aș vrea să mă culc, să stau în pat, n-aș putea. Și mă ajută Domnul la toate, tot ce mă rog mi se îndeplinește. De câte ori mă rog și mă închin, mie mi se îndeplinește”. Fiica tușei Maria e lângă noi. Ascultă cuminte, încuviințează ce spune mama și intervine discret, ca să-mi spună că, dacă au un necaz, mama îl simte, înainte de a veni. Nimeni nu știe cum, dar mama simte, chiar dacă năpasta vine în miez de noapte. Atunci tușa Maria se scoală și se roagă, iar rugăciunea ei dezleagă toate nodurile din familie. Când soțul ei a avut un accident vascular, a stat cinci zile ca mort. Tușa Maria l-a trezit cu rugăciuni. „Stăteam în genunchi plângând și spuneam – «Doamne, scapă-mi-l! Dacă-i iei mâinile, eu o să îi dau să mănânce! Dar lasă-i picioarele, să se poată ridica din pat până la poartă, să poată vorbi și el cu lumea!». Și cum L-am rugat, așa mi l-a lăsat! O mână i-a luat-o Dumnezeu, dar picioarele i le-a lăsat pe amândouă, așa cum L-am rugat. Merge mai greu, dar merge până la poartă. Și-l îngrijesc eu, îi pun de mâncare, îl spăl și mă bucur că îl am lângă mine! De șapte ani e așa”.

Povestea tușei Maria curge lin, de parcă necazurile ar fi o pregătire pentru Înviere. Ca și cum, în mijlocul durerii e un miez moale și alb, pe care rugăciunea poate să-l descopere. O întreb cum se pregătește de Paște și-mi spune că face asta în fiecare zi. „Când mă gândesc la Domnul Iisus, cât s-a chinuit săracul pe cruce, mie îmi vine să plâng. Simt așa, o suferință-n inimă pentru El. Și tot timpul mă gândesc la durerile lui, nu doar în Săptămâna Mare. Și în timpul anului mă gândesc cât a fost El de chinuit pentru păcatele noastre. De aia, de Paște, simt așa o mare bucurie, că a înviat și acum e și El bine…”. Înainte să plec, o întreb cum arată Hristos din rugăciunile ei. Ochii ei albaștri mă caută până în adâncul sufletului: „Eu îl simt pe Dumnezeu! Aproape de terminarea rugăciunii, simt așa că mă trece o sudoare, și pe urmă îmi revin și simt o liniște. Se lasă pacea lui Dumnezeu. Când mă rog, parcă vreau să mi-L aduc pe Domnul Iisus în fața ochilor, ca să nu-mi mai fugă gândul nicăieri. Ca și cum m-aș uita la o icoană. Și mă rog mult să ajung la El. De ce îmbătrânesc, mă gândesc tot mai mult că nu mi-ar părea rău dac-aș muri și aș ajunge la El. Mi-ar plăcea să mă ia lângă El. Chiar dacă mor mai tânără, numai să știu că ajung la El. Am nădejde! Pe mine moartea nu mă sperie. Așa mă rog – «Doamne, viața mea e-n mâna Ta! Dacă vrei mi-o lași, dacă vrei mi-o iei! Cum rânduiești Tu!»”.

Când am plecat din Letca, soarele apunea peste un dud uriaș, atât de bătrân încât părea veșnic. Și m-am gândit că noi, cei de astăzi, cei din orașe, ne temem pentru viața noastră și ne e frică de moarte, în vreme ce bătrânii câmpiei știu să moară senini, bucuroși că vor ajunge lângă Hristos. Rugăciunea alungă frica. Lumina ei este ruptă din lumina Învierii. Lumină de la lumină. Să ne pregătim pentru primirea ei.