Ierni americane
– Suntem în pragul sărbătorii Sfintelor Paști, și „străbatem țara” prin undele telefonului, tocmai la Timişoara. Cum se arată primăvara în Banat?
– Eu sunt mare iubitoare de căldură, aşadar, luna Martie şi atmosfera de vară din ea au fost ca un dar pentru mine. Acum, însă, în final de Aprilie, e cam frig pentru gustul meu. Măcar am ocolit parte din iarnă, pentru că eu şi soțul meu (acordeonistul şi dirijorul Deian Galetin n. red.) avem acest obicei, de a pleca în Statele Unite cam o lună pe an, cel mai des în Februarie. E frig în România, dar minunat în Florida, o zonă pe care am descoperit-o în ultimii ani şi o iubim foarte mult. Parcă ar fi a doua noastră casă. Chiar plănuim o eventuală pensionare americană, dar toate la timpul lor…
– Cum s-a născut „dragostea” dvs. americană?
– Eu sunt şi cetățean american. Am plecat în adolescență peste Ocean, am urmat liceul şi facultatea la New York, am terminat (summa cum laude) „Managementul afacerilor” la St. John’s University. Mama – celebra interpretă bănățeană Nicoleta Voica – plecase într-un turneu american în Decembrie 1988 şi a rămas acolo. De îndată ce s-a putut, imediat după revoluție, m-a luat şi pe mine, iar în cinci ani, aveam cetățenie. Dar acomodarea a fost extrem de dificilă, nu vorbeam engleză deloc. În şcoală, studiasem rusă şi franceză. Dar cel mai greu a fost faptul că eu nu voiam să plec din România. Am plâns zile întregi, nu am făcut un pas până când nu i-am smuls mamei promisiunea că mă voi întoarce în țară. Cântam de la şase ani şi nu-mi doream nimic altceva în viață, exact ca şi acum. În adolescență aveam deja turnee, la cincisprezece ani înregistrasem primul disc, iubeam cu nesaț viața de artist – scena, deplasările, întâlnirile… Să cânt, să cânt, să cânt, atât voiam! Ştiam foarte clar că muzica va fi drumul meu în viață. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, mama nu a avut nicio influență asupra acestei alegeri. Darul cântecului e cu siguranță moştenit de la ea, prin voia lui Dumnezeu, dar alegerea unei cariere muzicale este numai a mea. Una peste alta, am plecat în Statele Unite după mama, am stat acolo pe toată perioada studiilor, dar inima mea nu a plecat niciodată din Banat.
Banatul de la New York
– Ați cântat şi în America?
– Oooh, daaaa! Peste tot, mereu! Oriunde erau comunități de români cântam şi eu, iar în fiecare vacanță şcolară veneam în România să înregistrez câte un album şi să mă văd cu Deian al meu. Toată şederea americană am cântat, am traversat America cântând pentru românii din diaspora. Cele mai multe spectacole le-am avut pentru comunitatea celor veniți din Banatul sârbesc. Nu are legătură cu faptul că soțul meu este de origine sârbă, ci că atunci, în anii ’90, ei constituiau cea mai mare şi mai unită comunitate românească de pe tărâmul american. Mai bănățeni decât noi, îşi păstrau obiceiurile cu o sfințenie inimaginabilă. Este adevărat că în acea perioadă nu erau atât de mulți români în Statele Unite, dar comunitatea existentă, mai ales la New York, era de bănățeni, preponderent cei din Voivodina (Vârşeț şi satele din jur). Zona Timocului nu mai are nicio legătură cu România, dar în Voivodina sunt români-sadea, iar pe ei i-am cunoscut cel mai bine în America tinereții mele. Ce mângâiere pentru mine să-i întâlnesc, căci vorbeau „în grai”, iar asta mă trimitea cu sufletul acasă. În plus, erau tobă de muzică, ascultau doine vechi, ştiau fiecare vers din Dumitru Chepețan şi Achim Nica. Toată muzica bănățeană tradițională veche era cunoscută în amănunt. Vă spun, eu printre „bănățenii americani” mi-am făcut o bună parte din cultura muzicală, căci ei aveau o extraordinară rigoare în acest sens. Din păcate, mai nimic din ea nu mai există azi…
„Forța de a ține la inimă folclorul vechi a scăzut”
– Totuşi, în România folclorul continuă să aibă cel mai mare succes la public…
– Nu neg asta, ba chiar apreciez enorm acest fapt. Spun doar că rigoarea a scăzut. S-au schimbat mult lucrurile, gusturile muzicale s-au cam amestecat, forța de a ține la inimă folclorul vechi a scăzut, odată cu apariția tehnologiei: este mult prea uşor azi să te faci auzit şi văzut. Mie îmi lipsesc vremurile trecute, în care am trăit cu multă pasiune artistică. Timpuri fără manele cântate de oricine, fără atâtea „vedete” care rezistă în muzică timp de o vară, fără internetul care lasă pe toată lumea să aibă iluzia faimei. Da, recunosc, eu sunt marcată de declinul valorii în muzica de azi. Chiar dacă expresia „există public pentru toată lumea” e adevărată, eu nu cred că a fi artist trebuie să fie pentru toată lumea, cu atât mai puțin artist popular. De ce? Fiindcă artistul popular nu doar cântă, ci are o datorie față de țară: el este purtătorul peste timp al tradiției şi istoriei unui neam. Iar lumea muzicală de azi nu mai seamănă cu cea pe care eu o iubesc şi pentru care mi-am dedicat viața. Nu am iubit doar folclorul, ci întreaga lui comunitate. Îmi plăceau turneele, discuțiile cu marii artişti, totul. Azi a rămas o încăpățânare să cânt folclor autentic, un exercițiu de voință. Mă proptesc în scenă şi cânt cu patos şi cu frica să nu fiu, Doamne fereşte, printre ultimii. Iar când aud cântăreți ce se numesc populari, dar au versuri despre destinații exotice şi mărci de maşini, mă amărăsc teribil şi-mi vine să stau închisă în casă. Vă spun sincer, atât de tare mă tulbură, că am clipe în care îmi vine să mă las de muzică. Apoi mă scutur şi pornesc iar „lupta”, căci am o datorie față de ce iubesc eu cel mai mult pe lumea asta: cântecul, folclorul bănățean. Ce arde în mine este trimis către oameni prin cântec şi nu voi face niciodată vreun compromis în acest sens. Unii dintre tinerii mei colegi îmi spun că folclorul se modernizează. Sunt foarte puțin de acord cu asta, pentru că este periculos: trebuie să existe nişte limite clare în acest sens. Adevărat, nu mai ai de unde culege folclor vechi, trebuie să compunem, dar cu mare strictețe la versuri, la măsuri, la cântecul specific pe fiecare zonă şi subzonă. Pe mine mă deranjează un curent apărut acum câțiva ani, acela de „muzică națională”. Nu sunt de acord că în România trebuie cântat ceva care ne defineşte pe toți, căci aşa ne pierdem identitățile zonale, farmecul. Nu, noi trebuie să păstrăm cu sfințenie ce aveam de pe timpuri pentru fiecare cătun în parte, să transmitem corect mai departe. Tocmai diversitatea aceasta e magnifică. Când merg românii la festivaluri internaționale de folclor, pur şi simplu rup gura târgului, pentru că nicăieri în lumea asta nu există aşa dansuri şi aşa muzică. Am colindat tot mapamondul, şi o spun cu mâna pe inimă: suntem unici în tradițiile noastre, şi de departe cei mai spectaculoşi din lume. Vă rog, să nu dăm tradiția pe nimic, căci vom „câştiga” doar sărăcie.
– Ce părere aveți despre copiii talentați care aleg azi muzica populară? Vor păstra ei tradiția?
– Observ că sunt destul de mulți şi e o mişcare frumoasă, pentru că o parte dintre ei înțeleg ce este folclor şi ce nu. Un alt lucru extraordinar este că de vreo douăzeci de ani, toți tinerii ştiu iar să joace popular. Dacă, în trecut, la nunți era discotecă după doar un mic program de muzică populară, acum lucrurile s-au schimbat, fiindcă tinerii ştiu a juca. Astfel, discoteca a dispărut din programul nunții. Dacă se alege muzică populară, ea e vedetă toată noaptea, se joacă până dimineață. Revenind, este minunat că mulți tineri cu voce aleg muzica populară şi mă rog Domnului să nu se abată, să nu fie ademeniți de câştig şi himere. Se întâmplă des astfel de abateri, iar televiziunile au şi ele o mare vină, fiindcă promovează foarte des muzici care nu au nicio legătură cu folclorul. Eu îi sfătuiesc pe tineri să meargă numai pe mâna televiziunii naționale, aşa cum am procedat şi eu. Doamna Elise Stan este reperul meu absolut, acolo trebuie să aleagă şi tinerii să privească, să se inspire. Ca un lucru interesant, debutul meu la TVR a coincis cu prima emisiune produsă de doamna Elise Stan. Cumva, am pornit împreună pe acest drum şi sunt foarte ataşată de dumneaei.
Muzica din Banat, cea mai iubită
– Costumul şi cântecul bănățean par să fie cele mai iubite din toată țara. Oare de ce?
– Nu „par”, ci sunt sigur! Costumul, cu toate elementele sale bogate, mai are şi variante diferite între Banatul de şes şi cel de munte, câteodată chiar de la sat la sat. Valea Almăjului, Valea Timişului, peste tot aveam o multitudine de culori, de forme geometrice, florale, unice în România. Am şi eu o mare colecție de costume vechi, majoritatea salvate de pe la oameni care nu ştiau ce comori dețin. Imaginați-vă că într-o casă am găsit cătrințe pe jos, le foloseau drept covoare. Am simțit că leşin, am adunat tot şi le-am reparat. În zona Caraşului mai sunt sate în care mici afaceri sunt specializate pe confecționarea costumelor. Sunt noi, evident, dar unii meşteri sunt atenți şi păstrează tot tipicul zonei, aşadar fac lucru bun. Până la urmă, costumele vechi vor dispărea total, pierdute sau mâncate de molii, iar atunci nădejdea ne stă numai în artizanii de azi şi în dedicația lor de a păstra neatinse modelele strămoşeşti. Iar acum, cântecul! Cântecul bănățean este cel mai frumos. Dincolo de subiectivismul meu, vin cu dovezi: muzica din Banat este atât de iubită, încât se cântă peste tot în țară. Nu de azi, ci de când mă ştiu eu s-a cântat bănățean peste tot, atât de mult, încât această muzică a scos din scenă altele. Una peste alta, muzica banatului este extrem de iubită datorită ritmului, invită la joc, la veselie. Mai mult, este foarte variată, fiindcă avem doine rare, brâul, ritmurile diverse… Uiți de toate cele rele când eşti în compania ei şi cred că de aceea îți intră pe sub piele.
Dragoste mare de tot
– Doamnă Voica, pe lângă o carieră extraordinară, aveți şi o căsnicie de invidiat: douăzeci şi şapte de ani, alături de muzicianul Deian Galetin, dirijorul Ansamblului Timiș.
– Dragoste mare de tot! O dragoste cum rar întâlneşti, eu cred că e noroc chior sau dar divin. Alt secret nu avem. Pe Deian îl cunosc de la şaptesprezece ani. Primii cinci au însemnat o relație de la distanță, dar la douăzeci şi doi de ani, imediat ce mi-am luat diploma universitară, m-am întors definitiv în România şi ne-am căsătorit. Cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața asta! Tot ce mi-a lipsit în prima parte a ei – căldură, iubire neîntreruptă, spiritul de familie adevărat – pe toate le-am găsit în Deian şi familia lui. La toate am tânjit până să-l întâlnesc.
– De ce, ați avut o copilărie grea?
– Nu am avut o copilărie grea, dimpotrivă, una plină de joc, de prieteni, fără griji. Doar familia mi-a cam lipsit. Da, eu sunt fiica celebrei Nicoleta Voica, dar în acelaşi timp, sunt fiica unei mame care nu era niciodată acasă. Turneu după turneu, unele durau şi câte două luni legate. Străbunica mi-a fost mamă, iar după ce-am pierdut-o, bonele au înlocuit-o. Nici muzica nu am primit-o direct de la mama. Eu m-am născut cântând, dar nu am primit niciodată vreo lecție muzicală din partea mamei. Vă spuneam că abia la şase ani m-a auzit prima dată. Eram cu ea la un spectacol de-al ei, în Reşița, orașul nașterii și copilăriei mele, şi am cerut să cânt pe scenă. M-a refuzat, avea treabă cu pregătirile, mi-a spus că nu aveam ce căuta acolo, pentru că nu ştiu să cânt. Cum, necum, am ajuns în cabina orchestrei, mi-am înfipt mâinile în şold şi am început să cânt. Cred că cineva a chemat-o pe mama, căci doar ce am văzut-o lângă mine. Plângea în hohote, cred că uimirea să-mi audă vocea, amestecată cu dezamăgirea că nu-mi dăduse crezare, au copleşit-o. Am cântat până la urmă în acel spectacol şi de-atunci nu m-am mai oprit. Da, am fost alături de mama în turnee, de mică, am cunoscut absolut toată lumea bună a folclorului, pentru asta îi sunt recunoscătoare până la moarte. Însă mi-aş fi dorit din toată inima să nu am o mamă celebră. Aş fi vrut-o pe mama acasă, când eram copil. Tandrețea unei familii, atmosfera aceea caldă, când cu toții se adună în jurul mesei, mersul la biserică, măcar de sărbători, îmbrățişările, toate acestea le-am primit, mare fiind, în familia lui Deian. Azi, ei sunt familia mea, îi îndrăgesc pe toți de nu mai pot. Mama e şi ea cu noi, la Timişoara, o iubesc mult şi suntem mai apropiate decât în trecut.
Rugile de Paşte
– Dragă doamnă, suntem chiar înainte de Paşte, aşa că vă întreb, la final, cum îl veți sărbători?
– Anul acesta, de Paşte, nu va fi diferit de alți ani. Noaptea de Înviere la biserică, cu prietenii noştri care ne sunt şi vecini. Prânzul de duminică în familie. La noi, încă se țin celebrele Rugi de Paşte, acele sărbători săteşti specifice Banatului. Fiecare sat are Ruga sa, în funcție de hramul bisericii, sau „negee”, aşa cum se spune în Banat. Rugile sunt adunări vesele, cu cântec, joc şi mese întinse, iar eu sunt mereu invitată să cânt. O fac cu mare drag, fiindcă tradiția Rugilor are sute de ani şi sunt foarte mândră că Banatul ține de ea. Este aşa de iubită, că şi cei plecați în străinătate revin în țară pentru Rugi, fie ele de Paşte sau de Sântă Mărie. Cel mai mult îmi creşte inima când văd cât de mulți tineri se adună. Joacă ore întregi, ştiu dansurile, sunt îmbrăcați în costume tradiționale. Este extraordinar de frumos! Oamenii care participă la Rugi sunt publicul pe care mi-l doresc eu: civilizat, iubitor şi cunoscător de tradiții şi folclor adevărat. Eu pentru ei mă încăpățânez să cânt, pentru ei nu las nimic la voia întâmplării când vine vorba de repertoriu, tradiție, port. Toate acestea au făcut ca Banatul să fie fruncea!
Romanian