Dacă ai plăcerea drumeției, multe bucurii îți pot apărea în cale. Natura e, înainte de toate, un spectacol sublim, un spectacol de gală pentru ochi și pentru suflet.
Într-o scurtă drumeție spre o mânăstire, am dat de un mesteacăn cu totul deosebit. Așa voise el să crească pe un deal, lângă brazii cei verzi, cu vârfuri înalte. Voia să se întreacă cu ei în frumusețe. Era un mesteacăn înalt și subțire, avea coroana bogată, cu ramuri flexibile, cu frunze triunghiulare și dantelate, cu tulpină netedă, învelită în scoarță albă, cu pete subțiri maronii. Părea înfășurat într-un papirus. Tulpina lui mi-a amintit de o scrisoare primită de tatăl meu de la fratele lui, de pe front, scrisă pe o bucată de scoarță de mesteacăn. A rămas păstrată și azi printre „bijuteriile” de familie.
Pe tulpina mesteacănului de pe colină cineva făcuse o crestătură și fixase acolo o icoană. Dedesubt era o candelă. De fiecare dată când mergeam la mânăstirea de măicuțe din Poiana Maicilor, treceam să văd mai întâi mesteacănul cel subțirel. Într-o vară, în fața icoanei se afla o femeie care-și făcea rugăciunea. Vorbea cu Maica Domnului din copac ascultându-i „glasul” cu urechea sufletului. Femeia era total cufundată în ruga ei: nu auzea și nu vedea nimic în jur. Nu mai văzusem o așa rugăciune. Știam că oamenii cu credință au mare respect pentru „fiii” pădurii, că îmbrățișează copacii ca să primească din energia lor sau le cer iertare, dacă trebuie să îi taie, promițându-le că vor face din trunchiul lor un lucru folositor, că le vor da altă viață. Relația omului cu pădurea e una de prietenie, de înțelegere. Nu știam, însă, că te poți ruga atât de profund în fața unui copac. Când ne-am întors de la mânăstire, untdelemnul din candela de sub icoană era completat cu „lacrimi” curse din crestătura transformată în „rană”. Lângă icoană era legat un buchețel de nu-mă-uita. Femeia plecase, dar rugase pe Maica Domnului să n-o uite. Am mai trecut pe-acolo și astă toamnă, pe la sfârșitul lui Octombrie. Pădurea era tristă și tare pustie. La pustiul pădurii, s-a adăugat și pustiul din sufletul meu, pentru că în locul mesteacănului mlădios, am găsit un copac frânt. Sunete triste de frunze moarte îi plângeau suferința. Fusese forța destinului. Bântuise pe acolo o furtună care răsturnase un brad vecin, ce căzuse și frânsese trunchiul delicat al mesteacănului. Un om de-al locului i-a simțit durerea și a vrut să-i dea altă viață. A prins în cuie pe verticala tulpinii rămase partea din tulpina ruptă și a făcut cu ea o cruce. O cruce înaltă și albă, ce poartă încastrată în trupul ei icoana și candela de pe mesteacănul dispărut. Se închină la ea oamenii aflați în trecere pe acolo, dar și animalele și păsările pădurii care cuibăresc în apropiere de ea. Cântă așa de frumos, acum, primăvara, încât cu siguranță că sunt atinse de har divin. Copacii din jur se apleacă, și ei, în fața crucii albe și zvelte, iar pădurea foșnește, îngânând rugăciuni.
ELENA – Iași
