• Întâmplări preaminunate și-adevărate, povestite de oameni care au legături de taină cu plantele. Corole de lumini ale primăverii •
DIA RADU
Trifoii mei cu patru foi
Nu mai știu când a început totul, trebuie să fi fost în copilărie, demult. Dacă „vrăjitoria” se moștenește și ea prin cine știe ce căi neștiute, pe-a mea am moștenit-o, sigur, de la Buna. De la Buna care avea ochii de-aceeași culoare cu ai mei și buzunare largi, în care găseai mereu dohan și bomboane. Și mai avea ceva, deși ochii n-o mai ajutau la băgatul aței în ac: darul găsirii pitoilor în pădurile umbroase de fag, darul ghicitului în cărți de joc ungurești și ușurința de a vedea de departe trifoiul cu patru foi. Așa mi-o și amintesc, coborând pe uliță de la holdă, cu coșul plin cu păstăi prins pe spate, la ora la care eu abia mă trezeam. Același ritual, de fiecare dată: coșul plin pus jos cu un icnet, mâna căutând în buzunarul larg o țigară și bucuria din ochii ei: „No, ia, tu, Diucă, cât de mândre s-o făcut guliile!” Buna mea, fericită, premiindu-se cu o țigară, în timp ce la pieptul ei stătea prins încă un trifoi cu patru foi.
Cum vă spuneam, nu mai știu când a pornit totul. Știu în schimb că de atunci, din copilărie, am început să caut și eu trifoi. Pe primul l-am găsit chiar în curtea mătușii Mărioara, prin care trecea și Buna, în drumul ei spre holdă. Următorii s-au înlănțuit în viața mea în cele mai stranii locuri și clipe. Am găsit trifoi cu patru foi în curtea celorlalți bunici, din Piatra Craiului, am găsit trifoi cu patru foi, în prima mea deplasare cu Formula AS, pe dealurile ude de ploaie ale Branului, i-am cules de pe marginea cărării care urca din Râșnov spre Mălăiești, i-am găsit prin parcurile bucureștene, în Tineretului, în Circului, în Delta Văcărești. Am găsit trifoi cu patru foi în timp ce mă plimbam cu prieteni sau cu iubiți, am cules câțiva mari, cu frunze late, de pe pământuri mănăstirești, am dat de unul sfios, lângă un tomberon, când aruncam gunoiul, pe altul l-am ochit mâncând un sendviș într-o parcare de Lidl. Pe un dâmb din București, pe care excavatoarele aveau să-l radă cu totul o lună mai târziu, am găsit 36 în aceeași zi. O vreme, ani în șir, i-am cules și i-am presat cu mândrie, cu sentimentul că acumulez ceva prețios. Apoi, când telefoanele inteligente și-au făcut loc în viețile noastre, preferam doar să-i fotografiez, să-i las mai departe în viață, cu speranța că vor bucura poate și ochii altor trecători. Pe unii, câteva zeci probabil, i-am dăruit celor cu care eram prin preajmă. Cei mai mulți însă, câteva sute, fără exagerare, stau și acum presați în cărți, printre foițe subțiri de Biblie, pentru că și obiceiul ăsta tot de la Buna mea e moștenit.
„Tu cum faci să îi găsești?”, am fost întrebată de-atâtea ori. Și jur că nu știu niciodată ce să răspund. Nu știu, pentru că de cele mai multe ori, nu fac aproape nimic. Îmi arunc doar privirea prin iarbă, mângâi cu ea contururile petalelor de trifoi și mă opresc, brusc, undeva, unde simt că geometria frunzelor e contrazisă. E ca un vârtej de energie care mă trage spre el, care mă face să nu mai pot fi atentă la nimic. Ca o tulburare bruscă a aerului, ca o agitație interioară, care nu-mi mai dă pace. Uneori, nici nu-i nevoie să mă aplec, îl văd rapid, din picioare. Alteori, îl simt cum se ascunde sub o frunză mai mare și trebuie să îngenunchez după el. Dar de fiecare dată, fie că frunzele lui au fost mici și pricăjite, fie că lângă el am mai găsit unul sau doi, sentimentul pe care l-am avut a fost unul de liniște. Nu, nu m-am simțit mai norocoasă ca alții, nici după câteva sute de trifoi. Dar când ochii mi-au căzut pe câte unul, l-am trăit ca pe un mic miracol, ca și cum ordinea lumii, așa cum o știm, ar fi fost pentru câteva clipe frântă de ceva puternic și inexplicabil. Ca și cum prin fisura asta creată în concretul lumii o altă realitate, mai luminoasă și mai tare ca ea, ar fi coborât fulgerător până la mine, să mă îmbrățișeze și să-mi spună: „Stai liniștită, Dia, o să fie bine!” Am mai crezut multă vreme, în naivitatea mea, și că trifoii ăștia, apăruți de te miri unde, sunt oglindirea faptului că gândurile mele s-au aliniat într-o ordine mai bună și mai înaltă. O dovadă vie că sunt bine și pe drumul cel bun. Când mă uit înapoi, știu însă că pe cei mai mulți i-am găsit când, de fapt, eram nefericită. Când trăiam on the edge, la limită. Nefericirea are și darul ăsta, să te facă incredibil de viu, să-ți deschidă ochii spre realități stranii, abia bănuite. Da, poate că, de fapt, sunt cu adevărat norocoasă, dar norocoasă în felul meu. La urma urmei, am găsit în viața asta câteva sute de trifoi cu patru foi, câteva sute de porți prin care am simțit pe pielea mea nevăzutul.
GEORGE ARUN
O minune cu flori de prun
Totul a început de la niște sâmburi de prună, pe care i-am aruncat într-un luminiș din Poiana Stânii, unde se ițiseră din pământ stânci mari, cât un stat de om, acoperite cu mușchi de un verde broștesc. Stăteam cocoțat boierește pe o piatră și mâncam tacticos din prunele coapte cu care îmi umplusem buzunarele, când am plecat de acasă, cu mieii la păscut. Era o primăvară despre care bătrânii spuneau că nu mai pomeniseră. În Aprilie, în Săptămâna Mare a Paștelui, soarele dogorea în satul copilăriei mele de la poalele munților Piatra Craiului, ca în luna lui Cuptor. Toată primăvara și începutul verii, cât am păscut mieii, am mai intrat doar de câteva ori în luminiș, mai mult de dragul de a mă cocoța în vârful stâncii îmbrăcate în mușchiul cel verde, pentru că iarba fragedă de pădure fusese păscută până la rădăcină, pe când iarba ogrăzii crescuse până la genunchi și mieii abia se mai vedeau din covorul verde, brodat cu o sumedenie de flori de câmp.
În anul următor, părinții nu m-au mai trimis cu mieii la păscut, eram în clasa a opta și trebuia să învăț pe brânci, ca să intru la Liceul pedagogic din Câmpulung Muscel, să ajung învățător. Mama a fost cea care m-a convins să dau admitere: „Mă᾿ Goguță-al mamii, te faci învățător și te întorci aici, acasă, fetele au plecat în lume, tu rămâi cu noi, îți faci aici un rost, ne alini și nouă bătrânețele”. M-am uitat la ea, avea ochii umezi, parcă îmi cerea ajutorul. M-am pus pe învățat și am intrat primul la liceu, la o concurență de nouă candidați pe un loc. Așteptam mereu cu înfrigurare fiecare sfârșit de săptămână, ca să merg acasă, îmi luam bățul de corn și hălăduiam ore în șir prin toate locurile copilăriei. Într-o sâmbătă, era un început de primăvară, mi-am adus aminte de luminișul din pădurea de fag din Poiana Stânii și am pornit-o în geana înserării într-acolo. O chemare misterioasă mă atrăgea, parcă, să revăd stâncile îmbrăcate în mușchiul verde și să mă cocoț pe stânca mea preferată, să ascult cântecele păsărilor de pădure și, poate, cu puțin noroc, să văd căprioare sărind peste buturugi și peste țancurile de stâncă spre Oborul Cailor.
Când am ajuns în luminiș, am văzut în fața ochilor ce nici prin cap nu mi-ar fi trecut. Printre stânci, crescuseră mulți copăcei cât un stat de om, plini de muguri care stăteau să pleznească. Într-o străfulgerare, mi-am adus aminte de ziua aceea când pășteam mieii și mâncam tacticos, pe stânca mea de suflet, prune coapte, aruncând sâmburii la întâmplare. Copăceii erau pruni adevărați! Crescuseră din pământul mereu umed, pe care razele soarelui îl binecuvântau, strecurându-se printre crengile fagilor. Mi-am făcut de lucru pe lângă ei, până când întunericul a deschis porțile misterului din pădurea deasă, apoi am început să depăn alfabetul amintirilor, din primii ani ai copilăriei. M-am lăsat pe spate, pe lespedea mea, ca pe un pat auster de călugăr, și-am rămas cu ochii ațintiți la cerul înstelat, urmărind Carul Mare, Carul Mic, Calea Lactee, Luceafărul de noapte. Nu știu cât timp să fi trecut, sufletul îmi era plin de bogăția nopții și fraged ca o pâine scoasă din vatră. Am adormit buștean. M-au trezit răcoarea dimineții și ciripitul păsărilor din pădure. M-am frecat la ochi și atunci mi s-a arătat miracolul. Toți puiandrii de prun înfloriseră peste noapte, iar luminișul era ca o livadă în miniatură. Am coborât sprinten de pe stâncă și am început să merg de la un prunișor la altul, să simt mirosul florilor înrourate, să mă asigur că totul era aievea.
Mai târziu, de multe ori, când veneam acasă de la liceu, mergeam la mica mea livadă de pruni din luminișul pădurii din Poiana Stânii. Mă bucuram de prunișoarele cât bobul de piper, apoi cât o alună, iar în Septembrie, am adunat o recoltă bogată de prune verzi, pe care le-am învelit în cuiburi de otavă ca să se coacă.
Miracolul pe care l-am trăit în luminișul din pădure, când toți puiandrii de prun înfloriseră peste noapte, mă face și acum să cred că sufletul naturii se cunună cu sufletul omului, atunci când acesta îl simte cu toată ființa.
PARASCA FĂT
Buchetul de violete
Cântă o pasăre vestitoare de primăvară și, deodată, vreau să ajung în grădină, mânată de o chemare irezistibilă: mi-e dor să privesc ghioceii și brândușele. Dorința aceasta are, poate, ca substrat, o neliniște legată de viața lor, pentru că au fost brume groase, vreo trei dimineți la rând… Urc în grădină și mă abat mai întâi pe la coleșnă (lemnărie) să închid ușa. În fața ei zăresc pe jos ceva colorat într-un violet aproape indigo, și mă aplec bănuind că sunt violete. „Cum de au și răsărit?”, mă gândesc. Sunt încă atât de firave, au codițele scurte, însă parfumul e viu, persistent. Iau vreo trei și două frunze rotunde, ca să le încadreze. Mai urc vreo câțiva pași până sub prunul cel mare și bătrân – prunul tatei – și la rădăcina lui descopăr o pajiște întinsă de violete înflorite, măricele, involte. Mai culeg câteva, dar nu foarte multe, ca să nu stric buchetul naturii.
Pașii care mă poartă mai departe prin grădină îmi oferă când tristețe, când bucurie. Așa cum bănuiam, ghioceii, lușcuțele și brândușele au fost arse de ger sau, poate, le-o fi trecut vremea, nebăgând eu în seamă lunecarea zilelor… Primăvara asta este cam prea grăbită… Aproape de gard, se răsfață în lumină păscuțele albe. Puțin mai încolo sunt viorelele, mult mai bogate anul acesta. Iau cinci fire și, privindu-le, îmi amintesc de culoarea ochilor mamei. Din mulțimea de ghiocei ofiliți aleg, totuși, câțiva, și consider că am noroc. Vor mai trăi câteva zile, îi voi mai putea privi. La întoarcerea către casă, observ în drum câteva cioturi de lemn împodobite cu mici crenguțe, pline de muguri de flori. Sunt crenguțe de zarzăr de la o creangă tăiată. Le iau. Sunt și ele cinci în total, și iată că voi înșirui pe un dulăpior patru păhăruțe cu flori: violete, viorele, ghiocei și crenguțe de zarzăr. Duc primăvara în casă. Tot privind florile, ochii îmi fug la păhăruțul cu violete. Îl tot iau în mână, inspirând adânc parfumul suav, venit parcă din altă lume, și iată că-mi răsare în minte o întâmplare miraculoasă, petrecută într-o zi de Bunavestire. „Bunavestire este o sărbătoare la fel de mare ca ziua de Paști, și cum va fi vremea de Bunavestire, așa va fi și de Paști”, zicea mama. Iar tata spunea că anul va fi bun și se vor putea face semănăturile devreme dacă de Bunavestire este timp frumos. Dar dacă cerul va fi acoperit, apoi anul va fi rău, și toamna vor fi înghețuri timpurii, va îngheța porumbul, va îngheța fasolea în câmp.
Ziua aceea de Bunavestire era cu vreme bună: soare, cald, cântece de păsări, nori, albine, un vânticel blând și multă pace în aer. Zâmbea Dumnezeu peste lume.
Și nu știu cum, plecând în grabă spre biserică, îmi dau seama că am mâinile goale și nu duc nicio floare icoanei Maicii Domnului tocmai în această zi specială. „Asta-i!”, îmi zic. Poate găsesc ceva pe drum. Și chiar găsesc. Pe malul înverzit al Uliței Bisericii îmi fură ochii o mulțime de violete. Culeg repede, repede floricelele înmiresmate, adăugând și câteva frunze de un verde închis. Ulița Bisericii urcă și urcă până la fosta cale ferată, iar de la calea ferată urmează o altă porțiune de urcuș, prin cimitir. Este ca o Golgotă. Trebuie să simți greutatea urcușului, ziceau bătrânii. Urc agale, mai oprindu-mă să îmi trag răsuflarea. Mă apuc să număr violetele. Erau 33. Mă înfior. Mai urc o bucată de drum, apoi mă opresc. Le număr din nou: sunt 33. Până la intrarea pe aleea din cimitir le mai număr încă o dată. Sunt tot 33 de floricele, vârsta Mântuitorului, la momentul răstignirii. Adun puteri pentru terminarea urcușului, când simt, dintr-odată, cum peste mine coboară valuri, valuri de parfum de violete care ies însă pe ușa deschisă a bisericii. Încremenesc și privesc uluită buchețelul din mâna mea, care nu avea cum să emane atâta parfum. De unde curgea mireasma care umpluse văzduhul? Până azi, n-am povestit nimănui întâmplarea, dar sunt sigură că valurile ușoare de parfum albăstrui, la fel ca și numărul floricelelor culese în grădini, 33!, veniseră de Sus, ca o confirmare a marii sărbători.
Fecioara Maria primise în ziua aceea vestea cea bună adusă de Arhanghelul Gavril, cum că umbrită de Duhul Sfânt, va naște un fiu care va lua păcatele lumii asupra lui, spre mântuirea neamului omenesc.
Romanian