IRINA PĂCURARIU (jurnalist TVR): „Oameni precum sportivii de performanță sunt absolut de excepție”

• Face parte din echipa de ași ai Televiziunii Române, care vor aduce pe micul ecran, nu doar performanțele Olimpiadei de la Paris, ci și oamenii din spatele lor. Povești despre muncă și eroism •

Vis la Paris

– Pe 26 Iulie debutează Jocurile Olimpice de la Paris, care vor fi transmise de Televiziunea Română. Ne-am bucurat să te vedem în linia întâi a acestui mare eveniment sportiv, cu microfonul pregătit pentru interviuri. Cum arată strategia televiziunii noastre naționale?

– Până la începerea propriu-zisă a Olimpiadei, când vom fi în direct permanent cu telespectatorii, TVR a început seria de materiale care să prefațeze şi să completeze acest eveniment unic. Aşadar, emisiunea „Vis la Paris”, de la TVR1, a debutat pe 3 Mai, şi va fi pe post în fiecare vineri seară, până la începerea Olimpiadei. Este pregătită de departamentul sport al televiziunii, va fi prezentată de Ana-Maria Brânză, marea noastră spadasină, şi de colegul meu, Costin Deşliu. Eu am fost doar coprezentator al primei ediții, fiindcă, de fapt, sunt cu mânecile suflecate, pentru o serie de reportaje mai „personale”, cu parte dintre sportivii lotului României. Ca de obicei, Comitetul Olimpic şi Sportiv Român ne este de mare ajutor, uşile lui sunt cu generozitate deschise mereu pentru televiziunea națională. Cu atât mai mult acum, când Olimpiada ne oferă un prilej perfect să ne manifestăm spiritul olimpic, să fim cu toții campioni ai bunei înțelegeri. Spre deosebire de emisiunile colegilor mei, care vor avea invitate în studio mari personalități ale sportului românesc, eu voi fi musafirul: adică îi vizitez „acasă” pe o parte din sportivii lotului olimpic. (În măsura în care au timp să mă primească, fiindcă aspectul cel mai dificil în acest moment este chiar timpul.) Să ajungi la un asemenea nivel al performanței înseamnă muncă inimaginabilă, programul lor este extrem de strict, e foarte complicat în acest moment să-şi ia răgaz pentru interviuri, de aceea o bună parte din material este deja filmat. Complicat e şi cuvântul care va caracteriza această ediție a Jocurilor Olimpice, aş zice eu. În primul rând, ea începe la doar două săptămâni după Campionatul European de Fotbal, competiție extrem de populară şi care va consuma resursele multor iubitori de sport. În al doilea rând, situația Europei este foarte delicată, social şi economic. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, este o Olimpiadă complicată, pentru că e fără prea multe vedete. Simona Halep nu va fi. Gimnastica e fragilă tare. Sporturile de echipă, populare, nu s-au calificat (dar avem, în schimb, echipa masculină de polo). Deci, au rămas câțiva sportivi de la canotaj mai cunoscuți şi înotătorul David Popovici. Acesta a fost şi a rămas complet inabordabil, aşadar, imposibil să devină subiectul vreunui reportaj. Pentru mine, ca jurnalist, lipsa unor nume arhicunoscute a fost mai întâi un lucru provocator, apoi revelator, fiindcă am ajuns să cunosc nişte sportivi, nişte oameni cum rar se nasc pe acest pământ şi în fața cărora am rămas, pur şi simplu, înmărmurită.

„O fabuloasă etică a muncii și a vieții”

– Cine-ți vor fi invitații şi ce te-a impresionat atât de mult la aceşti mari campioni, unii abia cunoscuți publicului, mai ales fiindcă sporturile lor nu sunt deloc populare?

– M-am întâlnit cu fetele de la tenis de masă, cu băieții din echipa de polo, colega mea, Alina Avramescu, a discutat cu Lăcrămioara Perijoc, campioana de la box. Eu am petrecut ore bune în sala de gimnastică împreună cu Sabrina Voinea, dar şi „pe apă”, alături de lotul de canotaj masculin şi feminin. Şi ce revelații am avut! Fie că sunt vorbitori de excepție sau mai timizi, fie că sunt deschişi sau rezervați, toți, absolut toți sportivii aceştia sunt oameni cu o fabuloasă etică a muncii şi a vieții, în general. Am ani mulți de carieră în televiziune, interviuri cu personalități de clasă din toate domeniile, dar oameni precum sportivii de performanță sunt absolut de excepție. De la primele interviuri am făcut ochii mari şi am trăit senzația că vorbesc cu cele mai sofisticate personalități pe care le-am cunoscut vreodată. Ieşite din comun, bine şlefuite deja, deşi unii sunt extrem de tineri. Veteranii, despre care s-ar zice că nu mai au nimic de demonstrat, sunt, de fapt, neschimbați în atitudinea şi modestia lor, găsindu-se în continuare într-o competiție nesfârşită şi nemiloasă cu ei înşişi. Până să ajungă să se califice la o Olimpiadă, toți aceşti sportivi erau deja „indivizi superiori”. Aşa se nasc! Oglinda le este adversar aprig, dar şi prietenul cel mai bun: mereu, mereu, se compară cu cine au fost ieri, lucru mult mai dificil decât îşi poate cineva imagina. Aş fi stat printre ei zile întregi, însă, cumva, ai senzația permanentă că-i ții de la muncă şi te ia jena. Îmi amintesc că am încheiat filmările la Snagov într-o zi ploioasă, am stat de vorbă cu campioana olimpică Simona Radiş, dar de fapt, abia se putea vorbi cu ea în acea zi. Nervoasă, agitată, şoptea încontinuu ceva în barbă. „Nu simt apa”, se auzea repetat, iar şi iar. Un simplu antrenament, pe ploaie, la Snagov, iar ea era de-a dreptul distrusă că într-o astfel de zi oarecare „nu simțea apa”. Iar următoarea dimineață o ia de la capăt, din nou şi din nou, totul, pentru cele două minute de cursă. Ce determinare! Oamenii aceştia sunt făcuți din alt material decât noi. Pe de altă parte, e greu să fisurezi imaginea asta, oarecum sumară, a performanței: participarea la un concurs, întoarcerea acasă, cam atât se lasă ochiului public. Să nu mai zic că, de la locul patru în jos, sportivii nu mai contează pentru nimeni. La aur, aplaudăm cu toții câteva zile, poziția a doua e deja în umbră, locul trei e menționat în fugă. Pentru public şi presă, ei sunt eroi de ocazie. Absolut nedrept! Eu am încercat să-i cunosc şi să-i prezint altfel, să sparg puțin cochilia sub care, pe bună dreptate, se protejează de lumea împăunată trecător de gloria lor, pentru ca imediat să-i trimită la loc, în uitare. Doar voi, la Formula AS, mai faceți interviuri profunde, sunteți picătura de decență rămasă într-o lume a unei presei scrise muribundă sau superficială.

– Care ți-e tactica, în abordarea acestor mari sportivi și oameni?

– Am pornit cu gândul de a realiza această serie de reportaje, pentru ca experiența mea de jurnalist să contribuie, şi ea, la marele eveniment sportiv transmis de TVR. Eram în mediul meu, mi s-a părut firesc să mă implic, nu era deloc prima dată când întâlneam mari sportivi şi prețuirea exista, evident. Cu toate acestea, fiecare întâlnire a însemnat mult mai mult decât un act jurnalistic, a fost ca şi cum aş fi participat la trei conferințe motivaționale pe oră. Motivată am fost, la rândul meu, să-i cunosc pe aceşti oameni în mod profund, şi apoi să-i prezint în aşa fel încât aura lor să nu dispară imediat după ce le cântă imnul şi îşi dezbracă tricolorul. Ne fălim câteva zile pe seama rezultatului, ignorând munca teribilă din spatele lui. Nu vă spun ce fericiți sunt să fie întrebați şi alte lucruri decât standardul, cred că a fost singurul motiv pentru care şi-au răpit câteva ore atât de prețioase din programul lor de pregătire.

Cei patru fantastici

– Te-a fascinat cineva în mod deosebit?

– Fascinanți sunt absolut toți. Primii care-mi vin în minte sunt cei patru olimpici ai aceleiaşi familii din Bucovina: Marius Cozmiuc şi soția lui, Ionela. Fratele Ionelei, Florin Lehaci şi soția lui, Maria Tivodariu. Vă imaginați, patru medaliați mondiali, europeni şi olimpici la canotaj, în aceeaşi familie, toți de la munte, unde abia curge un pârâu care nu a văzut nicicând o barcă?! La fel, Gianina van Groningen (fostă Beleagă), dubla campioană mondială, cu o poveste fabuloasă. După un mare ghinion la Olimpiada de la Tokyo, s-a retras cu totul din sport, ca să-şi îngrijească mama grav bolnavă. Oficialii de la Comitetul Olimpic nu au vrut să o piardă, fiindcă e o fată de o inteligență sclipitoare, fină, subtilă, aşa că i-au oferit un post acolo. Este ca Ana-Maria Brânză: un diamant de folosit. Prin rețelele de socializare şi-a cunoscut viitorul soț, iar aici e frumusețea: doar întâmplarea a făcut ca el să fie exact fiul celebrei canotoare Valeria (Răcilă) van Groningen. Ce destin, ce potriveală! Gianina şi Valeria sunt amândouă din Stulpicani, Suceava. Probabil că şi noua familie a contribuit la convingerea Gianinei de a reveni în competiții, și iat-o calificată la Olimpiadă, în echipa de dublu vâsle, uşoară, o probă cumplit de grea, care chiar va fi scoasă de la Jocurile Olimpice după Paris. Încă lucrez la povestea canotorilor, abia aştept să mă văd cu ei în curând, fiindcă tocmai am venit de la Paris, unde am filmat în premieră pista olimpică şi tare vreau să le-o arăt.

Pe lângă aceşti eroi ai apelor, impresionată, în egală măsură, am fost de fetele de la tenis de masă. Veterana Eliza Samara este la a cincea Olimpiadă din carieră. Bernadette Szöcs e incredibilă, cu atâtea medalii europene. Unii ridică spânceana, că tenisul de masă feminin nu are aur olimpic, deşi domină în Europa. Ei poate nu ştiu că un loc cinci, să spunem, este strălucitor ca un aur, atât timp cât China conduce acest sport dintotdeauna şi poziția ei e intangibilă. Vă dau un singur motiv, de ce se întâmplă acest lucru: numărul de practicanți ai tenisului de masă din China este de 80 de milioane!

Trei zile de Paris, trei manifestații de stradă

– Cum a fost documentarea ta la Paris? Cum se pregăteşte capitala Franței, pentru acest eveniment?

– Pregătirile de la Paris au început acum cinci ani, deci, cu siguranță, sunt în linie dreaptă. Inclusiv în ceea ce priveşte securitatea, atât de mult discutată și chiar contestată. Europa fierbe, lumea fierbe, avem două războaie în desfăşurare, criză economică, iar francezii, prin natura lor, protestează pentru orice. În trei zile la Paris, am trecut pe lângă trei manifestații serioase, fiecare pentru altceva. Se spune, de asemenea, că ar fi zilnic câteva atentate în Franța. Aşa stând lucrurile, la Olimpiadă va fi folosit cel mai performant sistem de securitate. De asemenea, organizatorii promit cele „mai verzi” Jocuri Olimpice din istorie. Sena se curăță încontinuu, în debit enorm, se pare că în acest moment sunt zone în care parizienii se pot scălda, fără riscurile vreunei contaminări. Ceva nemaiauzit! Nici măcar apele pluviale nu mai ajung în Sena, aşadar praful spălat de ploi se va colecta de acum înainte în stații de epurare separate. Celebrul Bateau Mouche îşi schimbă rutele, ca să nu mai polueze. Ce mai, Sena va deveni o mare „piscină” curată, râul este redat parizienilor şi oraşului. Un alt pariu pe care şi-au propus să-l câştige organizatorii este ca numărul de participanți bărbați şi femei să fie egal. Până acum, fetele erau detaşat mai numeroase. Cele mai multe medalii olimpice de-a lungul timpului au fost câştigate de femei.

În altă ordine de idei, parizienii n-au nicio simpatie pentru competiție, nu consideră că ea ar trebui să se desfăşoare în oraşul lor. De regulă, Olimpiadele se țin în locuri care au nevoie de promovare, care îşi doresc flux mare de turişti şi expunere. Nimic din toate acestea nu sunt necesare la Paris, în opinia locuitorilor capitalei Franței. Dacă te plimbi azi prin oraş, extrem de rar vei vedea semne care să anunțe că urmează să aibă loc Olimpiada. Un singur stand de souvenir-uri tematice, în Caruselul de la Louvre, iar în fața magazinelor Carrefour, unul dintre marii sponsori ai Olimpiadelor, sunt câteva stegulețe care anunță competiția. În rest, semnele olimpice încă nu au apărut în Paris. Locuitorii sunt irascibili la acest subiect, ba chiar foarte, foarte mulți au bagajele făcute, sunt gata să părărească oraşul la final de Iulie, ca să evite nebunia aglomerației. Aşadar, prețurile la avion vor fi enorme, nu doar la zborurile către Paris, pentru cei interesați de sport, dar şi de la Paris, pentru parizienii care spală putina. La polul opus acestei atitudini sunt străinii stabiliți acolo, printre ei şi românii: cu toții, abia aşteaptă să înceapă Jocurile. Cunosc bine o familie de români de excepție, ea (basarabeancă) lucrează la Agenția Spațială Europeană, el, unul dintre directorii PNB Paribas, cea mai mare bancă din Europa. Ei bine, această familie locuieşte chiar lângă Tour Eiffel, balconul dă către locul unde va avea loc procesiunea inaugurală a Jocurilor Olimpice. Iar ei, plus o mulțime de rude ce vor veni din România, se vor afla în acel balcon privilegiat. Deja, steagurile României şi Moldovei sunt la ferestre, alături ce cel al UE. De la ei am aflat că o bucățică din promenada Senei se numeşte „Promenada Reginei Maria”, iar ea este situată chiar la începutul procesiunii de deschidere a Jocurilor Olimpice, kilometrul zero este fix acest punct. Mi s-a părut minunat şi sper ca nimic din scenariul festivității să nu se schimbe, ca să se păstreze acest amă­nunt frumos pentru români.

– Înțeleg că poveștile adunate la Paris nu sunt strict legate de participarea olimpică a României…

– Sunt sigură că şi tu cunoşti foarte bine „boala” reporterului: curiozitatea. Or, un astfel de eveniment scoate la lumină o mulțime de poveşti, la care nici nu te aştepți. Evident, nu m-a lăsat inima să trec pe lângă ele. Doar un exemplu îți dau: Gheorghiță Tomoiagă, băiatul din Maramureş care repară tot ce se poate la Roland Garros. El însuși este nepotul unui vicecampion olimpic, canotorul Vasile Tomoiagă, stabilit și el la Paris. Îl veți cunoaşte pe Gheorghiță, cel care este numit Magicianul, fiindcă nu e nimic ce nu poate drege din reportajul meu. El a confecționat postamentul trofeului de la Roland Garros. Tot el a restaurat toate scaunele arbitrilor de tenis, pentru ca ele să rămână piese clasice. Iar Gheorghiță nu va pleca din Paris pe perioada Olimpiadei, fiindcă spune că e o şansă unică în viață să fii martorul unui asemenea eveniment. Eu îi dau dreptate, ce ocazie mai bună decât asta, să vezi marii atleți în toată măreția lor?! Parizienii, însă, se pare că sunt de altă părere…

Exercițiu de admirație

– Irina, tu trăieşti în casă lângă un sportiv de excelență: soțul tău, Ticu Lăcătuşu, marele alpinist român. Încă te mai fascinează performanța, deşi ai permanent alături un om care a experimentat-o toată viața?

– Cu atât mai mult, aş spune. Fiindcă soțul meu nu se deosebeşte cu nimic de marii sportivi pe care-i întâlnesc zilele acestea: discret, zgârcit în a te lăsa să intri în lumea lui. Da, m-am antrenat în timp să înțeleg cum sunt construiți aceşti oameni, avându-l pe Ticu alături, sigur că asta mă ajută să intru pe uşa potrivită în viețile sportivilor, dar nu e lucru uşor. La fel ca orice mare campion, Ticu povesteşte doar provocat îndelung amănunte intime ale ascensiunilor şi explorărilor sale. Au cu toții, marii sportivi, un fel de a-şi proteja universul, îl țin la distanță de noi, „muritorii”, de parcă noi nu am avea curiozitățile potrivite sau subtilitatea de a pricepe trăirile performanței şi resorturile ei. Poate că au dreptate… Aşadar, marele alpinist Ticu Lăcătuşu se lasă greu descoperit, la fel ca toți campionii. Pe de altă parte, se fac doi ani de când lucrează necontenit la cartea autobiografică şi, la cât de mult zăboveşte pe fiecare moment, s-ar putea ca odată cu apariția ei, oamenii să ajungă, în sfârşit, să-l cunoască pe primul român care a doborât Everestul şi care are o mulțime de recorduri unice ca alpinist şi explorator.

– Irina, până la urmă, de ce este atât de important să deconstruim universul acestor mari campioni, să le înțelegem mecanismele prin care devin supraoameni?

– Este un exercițiu de admirație, pe care ar fi bine să-l facem oricând, fără să-i obligăm să ne arate cât de strălucitoare le sunt medaliile. Există în prezent un reflex de a căuta înțelepciunea la oameni de afaceri sau, eventual, la artiști validați de glorie. Pe unii îi certifică succesul financiar sau creativitatea, pe ceilalți aura. Dar sportivii sunt câte puțin din fiecare erou pe care l-ai putea căuta și ceva peste – spun asta, după ce am stat de vorbă de-a lungul anilor cu unii dintre cei mai mari, în interviuri lungi. Dacă ajung la nivelul de a participa la o Olimpiadă sunt, cu siguranță, antrenați să nu-i doboare nimic. Răbdarea, tenacitatea, caracterul, abilitatea de a se adapta și, deloc de neglijat, admirația care le deschide cele mai înalte uși, îi transformă în modele admirabile. Ele sunt primele la care ar trebui să se uite mai ales cei foarte tineri. Marii sportivi nu pot mima măreția, pentru că o dețin. Adevărații performeri nu sunt produsele unor reușite campanii de PR și nu vor fi niciodată, pentru simplul motiv că, la finalul unui meci, al unei curse, al unui exercițiu, este mereu un om, nu un produs de marketing. Într-o lume atât de tributară comerțului și tranzacțiilor de orice tip, ei nu negociază nici munca, nici efortul, nici bătăturile. Sunt ale lor și, foarte rar, au motive să le facă vizibile. Rămân rolul şi datoria noastră să-i vedem cu adevărat și, mai ales, să-i povestim ­altora.