Eugen Jebeleanu: „Parisul a însemnat foarte mult pentru mine”

• Primul lui film, „Câmp de maci”, s-a întors din festivaluri cu 14 premii internaționale, iar teatrul pe care îl face, care nu se sfiește să pună sub semnul întrebării normele sociale de azi, i-a adus un premiu Uniter și titlul de Cavaler al Artelor și al Literelor, oferit cu gene­rozitate de statul francez. De vorbă cu unul dintre cei mai prolifici regizori ai ultimului deceniu, un îndrăgostit de meseria lui, care locuiește la Paris și montează în mai multe țări •

„Am fost de mic fascinat de teatru”

– Eugen, privirea ta pare a unui om care a trăit foarte multe într-o singură viață. De unde seriozitatea asta, la doar 35 de ani?

– Vine probabil din disciplina la care am fost supus de copil – dansul sportiv –, când viața mea se împărțea doar între școală, antrenamente și concursuri. Am fost setat de foarte mic să iau lucrurile în serios, poate câteodată prea în serios, iar treaba asta riscă să provoace și anxietate. Pe de altă parte, am avut mai mereu o atracție față de oamenii care trăiseră multe în viața lor. M-au hrănit cu experiențele lor, m-au inspirat, păreau că dețin cheia către altceva.

– Primul tău rol a venit la doar 15 ani. Cum ai ajuns pe scenă atât de devreme?

– M-am născut în Timișoara, și în Timișoara exista un liceu vocațional, Colegiul de Artă „Ion Vidu”, unde eu mă înscrisesem la secția de Actorie. În 2005, când a venit Ada Lupu să monteze un spectacol la Timișoara, a avut nevoie de un adolescent pentru unul din personajele din „Scrinul Negru”, dar cineva care să și danseze. Or, eu îmi trăisem toată copilăria dansând. S-a întâmplat să fiu acolo, să iau proba și așa am intrat în primul spectacol.

– Aveai de atunci conștiință de actor, știai că vei continua să faci asta și mai târziu?

– Da. Eram absolut fascinat de teatru. Eram cu totul implicat, cum am rămas de fapt și acuma. Adolescența e o vârstă complicată, în care e greu să fii limpede, să-ți găsești drumul. La mine s-a decis totul incredibil de repede, de atunci, din liceu. După ce am jucat în spectacolul Adei Lupu, a urmat proiectul cu Radu Apostol și apoi am început imediat să filmez pentru serialul „Un pas înainte”, la București.

– Unde ai ajuns chiar înainte de bacalaureat. Mulți n-ar avea curajul să-și facă bagajele și să se mute în alt oraș, înainte de un examen esențial.

– Fiind la un liceu vocațional, mi-a fost ceva mai ușor, fiindcă și profesorii, și direcțiunea școlii, m-au susținut să accept rolul. Am încercat să fac naveta Timișoara-București, dar după o vreme nu s-a mai putut, era prea obositor, așa că mi-am asumat că s-ar putea să nu pot lua bacalaureatul și să fie nevoie să-l amân un an. N-a fost cazul. Filmările s-au încheiat prin Aprilie, exact la timp ca să mă pregătesc și să trec cu bine și prin ­examene.

– Cu singurătatea din București cum ai luptat?

– Mi-a plăcut mult, abia așteptam să scap de acasă. Nu pentru că mi-ar fi fost rău. Din contră, părinții mei m-au susținut mereu în ce mi-am dorit să fac. Dar era în mine o enormă curiozitate să descopăr lumea, să aflu ce se întâmplă în alte părți. Când spectacolul lui Radu Afrim, „Boala familiei M.”, montat la Timișoara, a fost invitat la Odeonul din Paris și am ajuns să cunosc orașul ăla, am fost absolut tulburat și copleșit, așa impact a avut asupra mea.

România-Franța, dus-întors

– E motivul pentru care, în 2010, ai lăsat România și te-ai mutat definitiv la Paris?

– M-am mutat la Paris imediat după ce am absolvit UNATC-ul, pentru că    în anul precedent, în timp ce participam la un stagiu de actorie la Londra, la Michael Chekhov Studio,    l-am cunoscut pe Yann Verburgh, care e francez. A fost o întâlnire providențială în viața mea. Eram amân­doi actori, aveam aceleași preocupări, aceleași căutări… Timp de un an de zile, ne-am tot vizitat, la Paris și la București. După un an, am decis, pur și simplu, să plec. Faptul că l-am întâlnit pe el mi-a dat curajul și imboldul să explorez un teritoriu nou.

– Și ce ai descoperit? A răspuns Franța așteptărilor tale?

– Am descoperit un alt spațiu, o altă limbă, o altă cultură. M-am înscris la Conservatorul de Artă Dramatică din Paris, ca actor, iar la scurtă vreme, am început cu Yann să facem proiectele noastre, să consolidăm o mică echipă în jurul companiei de teatru create de noi, Compagnie des Ogres, și să ne clarificăm demersul. În anii ăia, era o echipă extraordinară la ICR Paris, care mi-a dat carte blanche să fac un proiect. Așa am început să regizez, neavând încă studii de regie. Masterul de Regie l-am făcut tot la Paris, dar abia în 2013, pentru că am simțit nevoia unui soi de legitimitate. Lucram deja și în România, în teatrul independent, spectacolele aveau ecouri bune, dar mă izbeam de circumspecția unora care spuneau: „Da, măi, e mișto, dar el nu e regizor, e actor.” Azi, nu cred însă că e nevoie de studii de regie ca să fii regizor.

– Cât de greu e să te afirmi ca actor și regizor în alt spațiu decât cel în care te-ai format de fapt?

– Foarte greu. Ca actor, mi se pare aproape imposibil, pur și simplu, pentru că limba e o mare piedică. Iar diversitatea, care e chestiune de actualitate, nu e chiar atât de diversă. (râde)    Ca regizor, e la fel de greu. Și acolo există niște criterii și prejudecăți care țin de absolvirea anumitor școli naționale de prestigiu, cum e L’École supérieure d’art drama­tique de Strasbourg sau acest Conservatoire d’Art Dramatique la care am fost eu. E complicat și pentru că e foarte multă lume venită de peste tot, din toate colțurile lumii, și cantitatea de propuneri e foarte mare. Plus că ritmul e cu totul altul. În Franța, orice proiect ia timp ca să se concretizeze, nu poți grăbi producția. În momentul ăsta, stagiunea 2025-2026 e deja făcută cu toate spectacolele programate. Și asta e bine, fiindcă ai siguranța că lucrurile vor fi bine consolidate. Dar e și rău, fiindcă dispare spontaneitatea. Or, când faci teatru socio-politic, e necesar să reacționezi la timp la anumite subiecte de actualitate.

– Ești programat și tu în stagiunea următoare? Ce planuri ai pentru spațiul francez?

– Da, sunt programat cu „Prețul Aurului”, cu care am avut un turneu destul de frumos în Franța anul ăsta și cu care o să continui și anul viitor. „Prețul Aurului” e povestea mea personală, despre copilăria și adolescența petrecute în lumea dansului sportiv, o poveste despre presiunea pe care competiția o pune asupra unui copil și despre nevoia lui de a-și câștiga iubirea, cu premii, despre proiecțiile și așteptările părinților și despre cum se răsfrâng ele asupra copiilor. Dar e și despre cum această pasiune a mea pentru dans a devenit un adevărat proiect de familie: fratele meu a devenit antrenor de dans sportiv, iar părinții noștri au construit o sală de dans, au organizat competiții și au contribuit semnificativ la lumea dansului sportiv din Timișoara. Dincolo de asta, demarăm chiar acum un nou proiect al companiei, pe care sper că îl vom concretiza stagiunea viitoare, poate chiar într-o nouă formulă de co-producție România-Franța. Și cum în România sunt invitat să lucrez în teatrele de stat destul de des, o să derulez și aici mai multe proiecte.

Prețul aurului

– Dansul ți-a marcat copilăria, te-a format într-un fel. Și totuși,    la 15 ani l-ai abandonat, fără șansă de întoarcere. De ce?

– M-am lăsat de dans după ce a murit tata, pentru că pentru mine dansul era cu totul legat de prezența lui. Am trăit moartea tatălui meu ca pe un abandon. M-am simțit orfan, într-un moment în care abia mă descopeream, în care mă căutam intens, în care nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, cu atracțiile și reacțiile fizice pe care le aveam. Și asta a durat până în facultate, când m-am asumat exact așa cum sunt. Mult mai târziu am realizat că, de fapt, nu dansam pentru mine, ci ca să îmi fac părinții fericiți, pentru că știam cât de mult își doreau ca eu să câștig acele campionate. Nevoia asta a mea de a primi iubirea câștigând-o a rămas într-un fel cu mine și azi.

– Cât de boemi sunteți tu și Yann, Eugen? Umblă vorba că la Paris ați locuit pe o barcă.

– Nu știu dacă a fost o alegere care ținea de boemie. Părinții lui Yann aveau această proprietate, une péniche, o barjă cu două apartamente, ancorată pe Sena. Noi am reamenajat unul dintre apartamente și ne-am instalat în el. Am locuit acolo șapte ani și a fost foarte fain. Parisul a însemnat foarte mult pentru mine. Primii ani au fost o descoperire continuă, în primul rând culturală. Orașul ăsta m-a educat prin toate spectacolele pe care le-am văzut, prin expozițiile, filmele, oamenii și discuțiile pe care le-am purtat. Mi-a construit interiorul, mi-a dat foarte multă informație și inspirație și suficiente referințe, cât să simt că-mi pot accesa în munca mea propriile gânduri, obsesii și dorințe.

Cavaler al Artelor și al Literelor

– În ce relație ești acum cu Franța? Ți-ai asumat condiția asta de artist mereu pe drumuri?

– Acum da, chiar mi-o revendic și mă bucură. Dar nu a fost întotdeauna ușor, am trecut și eu prin drama emigrantului care nu se mai simte nicăieri cu adevărat acasă. În România, când încă eram o tânără speranță și veneam să fac spectacole, mă luptam cu un soi de respingere din partea unei categorii de critici, care aveau sentimentul că nu fac decât să copiez Occidentul și să vin să le arăt cum se face teatru european. Pe de altă parte, și în Franța, în anumite con­texte, condiția mea de emigrant se făcea simțită. Poate nu până în punctul în care să mă simt discriminat, dar suficient cât să-mi amintească faptul că nu sunt de-acolo.

– Acum un an și jumătate, ai avut totuși parte de un eveniment deosebit: ai primit, pentru activitatea ta, titlul de Chevalier des Arts et des Lettres din partea statului francez. E o mare recunoaștere, nu?

– Chiar dacă e un titlu onorific burghez care nu e neapărat în acord cu valorile mele, faptul că Ministerul Culturii din Franța a validat munca mea artistică acolo a contat foarte mult, tocmai în sensul ăsta al legitimării. M-am simțit dintr-o dată un pic mai ancorat în spațiul francez, un pic mai la locul meu, un pic mai apreciat și mai necesar acolo.

– În același timp, ești foarte prezent și acasă, în România. În București ți se joacă mai multe piese, acum montezi „Teorema” lui Pasolini la Sibiu… Cum te împarți?

– În principiu, cam jumătate de timp sunt în Franța, jumătate aici. În ultima vreme însă, am stat mai mult în România, fiindcă am avut multe proiecte de teatru și am filmat și cel de-al doilea lungmetraj. E vorba de „Interior Zero”, un film cu un scenariu pe care Ioana Moraru l-a scris după romanul Laviniei Braniște. Tocmai am terminat montajul, filmul e aproape gata de parcursul festivalier.

– Ai trecut de la dans la actorie, de la actorie la regie, apoi de la regie de teatru la regie de film. Nu ți-a fost niciodată frică de schimbarea asta de registru?

– Prietenii francezi râd de mine și-mi zic: „Acum ce mai urmează? Un spectacol de circ? Ah, nu, știm, o să faci deschiderea la Jocurile Olimpice!” (râde) Pe mine chestia asta nu mă sperie, din contră, îmi place, îmi lasă sentimentul că mă încarc din mai multe locuri, nu am senzația de risipire în mai multe părți. M-a interesat mereu migrația între discipline. Faptul că sunt actor la bază îmi dă o lejeritate în indicațiile pe care le dau actorilor, de exemplu. Mă pun mereu în locul lor, nu le cer niciodată lucruri imposibile sau lucruri pe care nu le-aș putea trăi și eu, măcar imaginar.

„Vreau să fiu înțeles așa cum sunt!”

– Cea mai recentă piesă montată de tine la București a pus publicul românesc în contact cu romanele lui Edouard Louis, copilul teribil al literaturii franceze, multi­-tradus și multi-premiat, pe care, ca un cadou făcut publicului tău, l-ai adus în carne și oase și la București. Ce te-a făcut să dedici un spectacol întreg scrierilor lui?

– Am citit cartea lui de debut, „Sfârșitul lui Eddy Belleguele”, încă de când a apărut în Franța, cred că era prin 2015 sau 2016. Am rămas profund impresionat de modul în care vorbea despre ce înseamnă să ai origini extrem de modeste, în pătura cea mai de jos a societății, despre ce bagaj greu de procesat lasă asta în personalitatea ta mai târziu, chiar și atunci când reușești să transgresezi clasa socială în care te-ai născut. Când îl asculți, simți că discursul lui vine dintr-o educație și cultură foarte serioase și dintr-un angajament politic foarte solid. L-am simțit, de atunci, de când l-am citit prima oară, foarte apropiat de mine. Și apoi, fiindcă sunt și profesor la UNATC și le-am vorbit studenților mei de la Master 2 de cărțile lui, Măriuca Bosnea și Șerban Ghilvaci, actorii care joacă acum în piesă, și-au dorit să lucreze pe textele lui. Așa s-a născut „Lupte și metamorfoze”, un spectacol la care mă gândeam de multă vreme, de care mă ­bucur la modul egoist, pentru că mi-a permis să-l și întâlnesc pe Edouard Louis, la finalul anului trecut, la Paris. Ne cunoșteam deja, ne mai scriseserăm înainte, el îmi văzuse filmul și îi plăcuse mult, eu îi citisem cărțile, dar era prima oară când ne întâlneam față în față. A fost o conexiune extraordinară din prima clipă, s-a legat o prietenie frumoasă, e un om extrem de modest și cu foarte mult umor, în ciuda tuturor lucrurilor cumplite pe care le-a trăit în viața asta. Și pe cât de popular și celebru e în momentul ăsta, pe atât de generos a fost să accepte să vină în România la premieră.