Trăiesc în grădina mea multe păsăruici, mai mari și mai mici, mai cântătoare sau mai tăcute. Unele rămân aici cât trăiesc, altele pleacă și vin după cum se rotesc anotimpurile. Câteva mai îndrăznețe și-au făcut cuib sub streașina casei, chiar în dreptul geamului de la dormitorul meu. Așa că le aud sporovăind somnoros, seara, târziu, dar și vesel și nerăbdător, dimineața, devreme tare, cu mult înainte ca să răsară soarele. Își povestesc și ele ce-au făcut și ce-au văzut în zborurile de dincolo de grădină sau, poate, își fac planuri pentru zilele care vin, ca oamenii prevăzători, care își plănuiesc meticulos viața. Câteodată, ciripitul lor este tihnit, mulțumit de viață, alteori, atunci când este prin preajmă vreun intrus, vreo pasăre străină ori vreo mâță pânditoare, strigătele lor devin tot mai furioase și mai amenințătoare, până când intrusul dispare, speriat de atâta agitație. Am fost martoră de-a lungul anilor la multe evenimente și întâmplări petrecute în lumea zburătoarelor, unele în momente grele, când, de exemplu, o zăpadă întârziată le-a zăpăcit pe la un mijloc de Martie și-a trebuit să deschid, pentru a le salva, cantina populară, la care s-au abonat urgent. Cantina funcționează mai mereu în vremea rece și de fiecare dată când în vremea caldă sunt ploi nesfârșite care le împiedică să-și găsească mai ușor mâncarea. Cred că din această cauză, multe înaripate și-au stabilit reședința anuală prin apropiere și asta îmi place. Întâmplările la care vrând, nevrând, sunt martoră, mă apropie de lumea lor și nu mă lasă indiferentă. Pui căzuți din cuiburi spulberate de vânt, bătălii care se lasă cu pene smulse, guguștiuci rămași singuri după moartea partenerilor, coțofene obraznice, hoațe și îndrăznețe, care alungă chiar și pisicile, o cioară care a ales o tufă de trandafiri, ca să-și sfârșească zilele între flori, o familie de vânturei care și-au însușit pe nedrept cuibul unor mierle cu cioc galben… De toate am văzut și nu prea am putut și nici nu aș fi vrut, de cele mai multe ori, să intervin într-un fel sau altul.
Dar ceea ce mă emoționează cel mai tare în fiecare primăvară este cântarea cucului, care se aude numai după ce copacii au înverzit bine și-au înflorit. Nu este doar un singur cuc în grădina mea, deunăzi am auzit un dialog între cucuceala mai multora. Nici nu știu dacă șed mereu prin apropiere, sau dacă doar își strigă singurătățile prin pomii de aici. Dar unul dintre ei este sigur îndrăgostit de ploaie, pentru că numai atunci când plouă cântă. Și cântă de mama focului, ca și cum cine știe ce mare bucurie ar fi gata să vină în viața lui. Altfel, „pasăre-nepasăre”, fără o casă a lui, văzut mereu singur, fără însoțitor sau însoțitoare, cucul cred că este cea mai tristă înaripată a primăverii. I se dezleagă limba numai după ce gustă din primii muguri și amuțește imediat după ce mănâncă primele cireșe. Deschide, cum ar veni, primăvara și o varsă apoi în vara fierbinte. Se știe că nu mai cântă după Sânziene și că doar cucii rătăciți de lume mai au glas până la Sânpetru. Pasăre fără noroc, nu vărează și nu iernează cu puii la un loc, n-are „acasă”, fiind mereu pe coclauri, a nimănui, își strigă neputința pe care i-a hărăzit-o Dumnezeu, făcând-o nevrednică de a-și crește odraslele. Iar acestea, la rândul lor, crescute de alte păsări, după alte obiceiuri, se trezesc mari, cu o învățătură străină, care nu e a neamului lor și zboară buimăcite și însingurate. De-atâta supărare, după cum zic legendele, în legea firii lui, cucul se preface în uliu. Cât mai stă pe meleagurile noastre, nu mai cântă, și până să plece în țările calde, nu mai face decât prăpăd printre pui și găini. Iar când pleacă, când își ia zborul, împins de la spate de vânturile reci ale toamnei, rămâne tot „singur cuc”.
Romanian