Taina prescurii

• Deși n-a fost niciodată consemnată în scris, rânduiala de facere a prescurii este păstrată cu sfințenie. Ea ne dăruiește Trupul lui Hristos, cu care ne cuminecăm. Doamna preoteasă GAROAFA COMAN a încercat să pătrundă taina acestei rânduieli străvechi, adunând mărturii •

O rânduială nescrisă

„I-am urmărit odată pe părinții de la Mânăstirea Putna făcând prescuri. Era atâta delicatețe în mâinile lor, de parcă ar fi ținut un mărgăritar sau un bulgăraș de aur. Și vorbeau de pregătirea ei cu atâta drag… Am înțeles atunci că prescura este un eveniment, ceva foarte tainic. E o mare responsabilitate să o pregătești, ai nevoie de o foarte mare participare sufletească și, după ce faci de câteva zeci de ori prescuri, nu te mai poți opri niciodată…”.

Doamna Garoafa Coman a fost, timp de decenii, inima nevăzută a Editurii Bizantine. Sute de cărți au trecut prin mâinile ei, cărți ale marilor părinți ai ortodoxiei, ale căror cuvinte au acoperit cu lumină sufletele a sute de mii de creștini. Devenită între timp bunică, a aflat taina aceasta, atât de puțin știută, prin care făina de grâu curată și apa, frământate cu dragoste și cu rugăciune, se fac prescură, care este apoi adusă la altar pentru a se preface la liturghie în Trupul lui Hristos. Drumul acesta, spre o rânduială sfântă nescrisă, a început la doamna preoteasă printr-un alt drum, către Mânăstirea Putna, și a sfârșit într-o carte intitulată simplu – „Prescura”. Acolo, în inima Bucovinei, s-a născut în sufletul doamnei preotese un dor care nu a venit singur, ci cu amintiri vechi, din ograda părinților.

Pâine pentru cei plecați

„Am încă gustul tradițiilor, care în satul copilăriei mele erau foarte împământenite. Pentru țăranii de la mine din sat, prescurile nu erau doar cele aduse la biserică pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. «Prescuri» se numeau și colacii pe care îi aduceau la Sâmbetele Morților la biserică, împreună cu o sticlă de vin. Erau colaci făcuți în casă, din făină de țară, colaci care mi-au rămas în amintiri, pentru că aveau un gust aparte, cred că și datorită participării sufletești a femeii care îi pregătea. Când frământau coliva și colacul, femeile din copilăria mea puneau în ele tot dorul pentru sufletele celor dragi, care plecaseră din această lume. Și coliva, și colacii, erau făcuți spre pomenire, adică erau o jertfă adusă în slujba parastasului pentru odihna celor din cealaltă lume. O jertfă legată tainic de jertfa pe cruce a Mântuitorului”. Când vorbește despre lumea copilăriei, doamna preoteasă Garoafa Coman este foarte emoționată. Simt asta din tremurul fin al vocii, din ochii care caută spre fereastra largă, adâncindu-se într-un orizont nevăzut, din mâinile care se frământă ușor. A acceptat greu să vorbim, dar îi e drag să facă prescuri, iar discuția i-a atins inima. Tocmai iubirea ei pentru această rânduială o face greu de prins în cuvinte. Cum să vorbești despre o mare dragoste fără să o știrbești? Mai ales când acea dragoste te poartă dintr-o odaie liniștită, de la marginea Bucureștilor, în satul copilăriei, iar apoi prin toată ortodoxia, așa cum a purtat-o pe ea.

„Eram acum câțiva ani la Mânăstirea Putna și acolo am vorbit cu părinții despre cum fac ei prescurile, ținând la rânduiala care ni s-a păstrat în ortodoxie de-a lungul timpului. Am înțeles atunci cât de mare este responsabilitatea celui care plămădește prescura și am pătruns mai adânc în semnificația ei. La Putna, m-am hotărât să cercetez cum se pregătește prescura și am constatat, pe măsură ce aflam tot mai multe, că în ortodoxie, tradiția s-a transmis diferit de la un loc la altul și că, în prezent, în unele părți s-a pierdut. Am cercetat multe locuri – de la Muntele Athos și până la parohiile de mir din Grecia sau Cipru și multe mânăstiri românești, de la Putna și până la Agapia. Uneori m-am mâhnit când am găsit biserici în care prescura nu era făcută așa cum cere rânduiala. Așa că m-am hotărât să adun într-o carte toate mărturiile legate de rânduiala pregătirii prescurii.”

Rânduiala de mii de ani, transmisă de la gură la inimă

E dimineață, aluatul a fost pus la crescut de cu seară. Cu ochii minții, văd coborând în timp, aproape două mii de ani, un șir nesfârșit de prescurărese, slujitoare smerite și aproape neștiute ale Mântuitorului, fără de care liturghia nu s-ar mai putea ține. Rânduiala lor, care nu a fost niciodată scrisă într-o carte, s-a transmis de la gură la inimă, adesea de la mamă la fiică și apoi mai departe, așa cum sunt multe dintre datinile ortodoxiei, cu atât mai prețioase, cu cât sunt atât de firave, niciodată încredințate tăriei scrisului și hârtiei care îngheață viul vieții într-un volum. Mai întâi de toate, doamna preoteasă Garoafa, aprinde o lumânare, care în soarele dimineții învăluie primele raze cu licărirea ei plăpândă, martoră a unei alte lumi și lumini. Lângă ea, așează un pomelnic. În afara numelor înscrise acolo, închină prescura și unui om drag, pentru ca Hristos să lege jertfa plămădirii prescurii de o viață de aici, de pe pământ. E singură. Mi-a spus că preferă să știe că nu e nimeni acasă, nici copiii, nici nepoții, pentru ca mintea să nu-i fie absorbită de nimic altceva. În singurătatea aceea a cămăruței unde urmează să plămădească    aluatul mai prețios decât aurul, nu sunt decât ea și Hristos, căruia începe să I se roage. Rugăciunea, la fel ca toată rânduiala, nu e nici ea scrisă, a primit-o de la doamna Eleni din Cipru, care a primit-o, la rândul ei, de la fratele ei, Dionisie, stareț de mânăstire. O spune cu sfială și cu un soi de cutremur. Apoi pune cuptorul la încins și începe să frământe cu grijă și cu blândețe. Aluatul cu mâinile, iar inima cu rugăciunea lui Iisus. Alte prescurărese spun în acest răstimp Paraclisul Maicii Domnului. După ce isprăvește de frământat, așează prescura crudă în cuptorul încins. De acum, drumul rugăciunii e deschis, mâinile se odihnesc, rămâne ca mintea să lucreze calea spre cer. Rugăciunea nu veghează doar sufletul, ci și prescura din cuptor. Când o scoate, așezând-o fierbinte pe masă, e deja miezul zilei, iar ea știe că jertfa ei e pe cale să se împlinească. Desăvârșită va fi doar atunci când se va uni cu rugăciunea preotului, care va preface aluatul în Trupul Domnului. Abia atunci se va odihni și ea pe deplin, știind că toată truda a ajuns la liman. Ochii minții mele se închid, revin în camera largă, care dă spre curtea cu trandafiri. Pot să încep să pun întrebări.

„Am folosit odată un sac întreg de făină de țară și l-am stricat pe tot”

– Doamnă preoteasă, care a fost îndemnul să faceți chiar dumneavoastră prescuri?

– A fost ceva minunat, am avut sentimentul că prin asta mi se oferă șansa unei relații directe, personale, cu Dumnezeu. Însă vă mărturisesc că patru ani la rând am tot făcut prescuri, dar nu mi-au ieșit niciodată. Mi-am preparat singură dospitura, am făcut așa cum învățasem de la alții, dar, de fiecare dată, greșeam câte ceva. Am folosit odată un sac întreg de făină de țară și l-am stricat pe tot, nu am făcut nici măcar o prescură bună. De nenumărate ori am încercat și niciodată nu am reușit, așa că am disperat și mi-am zis că renunț. M-am spovedit, iar părintele meu mi-a spus – „Las-o deoparte un an de zile, iar apoi încearcă din nou și vei vedea că vei reuși!”. Am făcut ascultare și, când am reluat, totul a mers foarte bine! E ceva atât de special în pregătirea prescurii, un ceva care e greu de pus în cuvinte. Cuvântul de ordine al unei prescurărese este – răbdare! Trebuie să ai foarte multă răbdare. Dacă ai, e extraordinar! E o poezie să faci o prescură, să știi că este jertfa ta acolo… Nu vă pot spune cât de emoționată am fost când părintele meu a slujit sfânta liturghie cu prima prescură făcută de mine. Era o mare bucurie, însoțită cu o teamă, un amestec extraordinar în inima mea. Asta s-a întâmplat acum doi ani, și de atunci tot fac prescuri. O doamnă în vârstă, din Cipru, care acum are peste 80 de ani și face prescuri de zeci de ani, mi-a spus un lucru minunat. Ea este ucenică a părintelui Zaharia de la Essex, a învățat rânduiala prescurii de la mama ei, care le-a făcut o viață întreagă. Acum suferă din pricina bolilor și mi-a spus că, uneori, se simte atât de rău, încât se întreabă dacă să mai facă în acea zi prescura sau să renunțe. Dar, de îndată ce se apucă să frământe, îi trec toate, nu mai are nimic. De aceea, ea recomanda ca oricine încearcă să facă prescuri să nu abandoneze niciodată, deși nu e deloc ușor, pentru că prescurile nu-ți ies niciodată la fel. Și nu știi ce se întâmplă, pentru că e ceva tainic în toată rânduiala. Nu ține totul de tehnică, dacă nu există din partea ta o participare sufletească foarte curată, ea nu-ți iese. Pentru mine, starea pe care o am când pregătesc prescura nu se aseamănă cu nimic altceva. E o stare de apropiere de Dumnezeu la care nu e ușor să ajungi, dar, dacă ai râvnă, poți să o atingi.

– Există o rânduială obligatorie a pregătirii prescurii?

– În primul rând, ea trebuie pregătită în curăție sufletească. Rânduiala, care s-a transmis doar pe cale orală, niciodată în scris, din generație în generație, cere ca preotul să nu primească de la oricine prescura pe care o va folosi la sfânta liturghie. Acea prescură nu poate fi pregătită decât de o văduvă sau de o fecioară. Dacă nu există astfel de femei într-o parohie, atunci o poate prepara preoteasa sau preotul, dar nu oricum, ci în curăție. Adică, pentru cei căsătoriți e nevoie de înfrânare, atunci când pregătesc prescura, pentru că e exclus să nu fie și patimă în relația dintre soți. Apoi, trebuie să folosim cele mai curate ingrediente, dacă se poate să nu folosim niciodată drojdia industrială, ci drojdia făcută în casă, căreia eu îi spun „dospitură”. Cu ea au făcut pâine țărăncile noastre, de sute de ani. În România, această dospitură este acum impropriu numită maia. Spun impropriu, pentru că termenul de „maia” e luat din limba greacă, unde desemnează chiar drojdia industrială, așadar, preluarea e un nonsens. Iar prescurăresele ar trebui să evite această drojdie industrială, pentru că ea nu este cel mai curat ingredient. E produsă în fabrici, în niște cazane mari, unde nu știm cât de curat a fost tot procesul, iar la biserică trebuie să ducem doar ce e mai curat și mai bun, așa cum Domnul ne dă nouă. Pe când drojdia naturală o putem face fiecare dintre noi acasă. Rânduiala este ca drojdia naturală sau dospitura, cum vrem să o numim, să fie pregătită la cele două sărbători ale Înălțării Sfintei Cruci, apoi o putem păstra, înmulțind-o. Mânăstirea Putna, de pildă, nu a mai început o dospitură nouă de zece ani. O folosesc mereu pe cea veche, pe care o hrănesc. Așadar, începem pregătirea dospiturii cu rugăciune și cu semnul crucii făcut în apă, cu busuiocul adus de la biserică, de la sărbătoarea Sfintei Cruci. Apoi, patru zile la rând, amestecăm cinci linguri de apă cu cinci linguri de făină. Este foarte emoționant ca, la final, doar din făină și apă, să poți să crești un aluat.

Viitorul e al jertfei, nu al delăsării

– Doamnă preoteasă, prescura vine dintr-o altă lume, care apune la fel de rapid pe cât se naște cea nouă. Credeți că mai are viitor? Vor mai exista prescurărese în noul mileniu, sau preoții vor cumpăra prescura de la o brutărie, care să o facă după rețetă, dar fără nicio rânduială spirituală?

– Eu nu cred că se va ajunge aici. Am fost uimită și tare bucuroasă, atunci când am vorbit cu preoții și am văzut că foarte mulți sunt dornici să folosească prescura potrivită pentru sfânta liturghie, prescura făcută după rânduială, fără drojdie industrială și cu făină curată. Pe unii i-am întâlnit în țară, pe alții în străinătate. La Bruxelles, de pildă, într-o mânăstire, am cunoscut mulți preoți români care doreau să facă prescura după rânduială. Pregăteau prescura așa cum cere tradiția. Așa că nu cred că se va ajunge vreodată ca majoritatea preoților să folosească o prescură fabricată, deși sunt conștientă că există și excepții. Sigur că au fost situații excepționale, în perioada comunistă mai ales, când s-a slujit și cu pâine în loc de prescură. Atunci s-a pierdut la noi, în unele locuri, tradiția pregătirii prescurii, dar ea trebuie recuperată și iată că se recuperează. Multe mânăstiri fac prescuri după rânduială, și nu fac doar pentru ele, ci le dau multor parohii. Eu însămi am avut întâlniri cu doamne preotese sau femei tinere, căsătorite sau nu, care doreau mult să învețe rânduiala pregătirii prescurii. Au fost, și din țară, și din străinătate, zeci de femei, mai tinere sau mai în vârstă. Se bucurau ca, dacă nu reușesc să facă prescuri, măcar să le pună copiilor pe masă o pâine făcută cu dospitură de casă, nu cu drojdie industrială, ceea ce-mi arată că există mult dor după tradiția aceasta și după tradiție în general. Și tare mult mă bucur. Cred că a fost de la Dumnezeu gândul să mă ocup de rânduiala pregătirii prescurii. Pentru mine, după darul copiilor și al familiei, acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care mi le-a dat Domnul.

Fotografii: Garoafa Coman și Cristian Curte