NICU ALIFANTIS: „În iureșul ăsta în care trăim, cu voie sau fără voie, simți nevoia să te întorci, măcar uneori, în matca sufletului”

• Un Mai aniversar: 70 de ani de viață și 51 de ani de scenă. Mulțumim frumos! „La mulți ani!” •

Aniversare de… aur

– Întrebarea fiind pusă, aștept răspuns. Să începem cu sănătatea…

– Fac bine, mulţumesc de întrebare! Muncesc! E o primăvară plină şi urmează şi un început de vară la fel. Aşa că îmi gestionez energiile cu rigoare și încerc ca tonusul să fie la cote maxime.

– Păstrezi secretul sau ne spui despre ce „munci de primăvară” e vorba?

– De-acum, secretul poate să devină al lui Polichinelle! (râde) Mă pregă­tesc, simultan, pentru mai multe evenimente. Cronologic, iată-le: pe 31 Mai, de ziua mea, când schimb prefixul (ca să vezi ce „întâmplare”!), o să devină disponibilă pe piaţă aşa-botezata „Golden Collection”, adicătelea „Colecţia de aur”, un dublu vinyl în care am adunat şaptesprezece cântece pe care le dăruiesc cu inima deschisă tuturor celor care mi-au fost alături, m-au însoţit vreme de peste cincizeci și unu de ani de scenă şi şaptezeci de ani de viaţă, deci, vreme îndelungată! Au fost ani în care am cântat apelând la formule bănuite, dar şi nebănuite, adică, ba de unul singur, ba împreună cu Zan, ba împreună cu FragileBand…

– Există vreun cuvânt care să cuprindă ce-ai realizat până acum?         

– Fidelitatea! Fidelitatea faţă de cei care mă ascultă de mulţi ani şi care sunt deosebit de ataşaţi de cântecele mele, dar şi fidelitatea mea faţă de ele, față de cântece… Vezi, trebuie să recunosc: deşi nu sunt un nostalgic, uneori mă mai bântuie şi pe mine aşa, un dor puternic, de cântecele simple, cu vorbe frumoase, meşteşugite poetic, vorbe care spun multe despre multe, câte-n lună şi-n stele, dar mai ales spun poveşti calde, tandre, sensibile, delicate, fragile… În iureşul ăsta în care trăim cu toţii, mai cu vrere, mai fără vrere, simţi nevoia, măcar uneori, să revii în matca sufletului, să revii la astfel de poveşti care te îmbie la a te cufunda în tine însuţi, în memoria ta afectivă, în sensibilitatea interioară, pe care sunt momente când te şi temi s-o mai scoţi la lumină, ca nu cumva să fie agresată iremediabil de… factorii externi.

„Vinylul, cel din urmă gentleman al suportului muzical”

– Şi tot fidelitatea te-a determinat să alegi vinylul?     

– Cam aşa… Sunetul vinylului nu se compară cu nimic altceva, oricât de mult a avansat tehnica. Deşi poate să aibă mici imperfecţiuni, sunetul vinylului are o căldură aparte, are tandreţe, te învăluie cu o afecţiune sonoră indescriptibilă, dar întotdeauna perceptibilă şi inconfundabilă. De-asta, după părerea mea, cu vinylul trebuie să te porţi frumos, aşa cum te porţi cu o iubită: el e cel din urmă gentleman al suportului muzical. Îi datorăm respect şi, la rândul nostru, trebuie să-l tratăm cu afecţiune.

– Pe 31 Mai, odată cu „Golden Collection”, mai vii cu un dar pentru admiratorii tăi: concertul intitulat „Alifantis 70”, pe care îl vei susţine la Opera Naţională din Bucureşti, împreună cu Zan, FragileBand şi Simphonicu şi cu participarea Orchestrei şi Corului ONB, ca şi a dirijorului Daniel Jinga…

– Motiv pentru care am intrat într-un program de repetiţii intensiv, practic, repetăm în fiecare zi. Mai ales că imediat cum dăm cep lunii Iunie, pornesc, alături de FragileBand, într-un turneu naţional, care o să se desfăşoare în cadrul campaniei „Artişti pentru artişti”, inițiată de UNITER. Până pe 25 Iunie, inclusiv, o să cântăm în opt oraşe, în teatrele reprezentative ale fiecăruia dintre ele. În Sibiu vom cânta pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca”, în Craiova, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, în Oradea, la Teatrul „Regina Maria”, în Cluj-Napoca, la „Teatrul Naţional „Lucian Blaga”, în Târgu Mureş, la Teatrul Naţional, în Braşov, la Teatrul „Sică Alexandrescu”, în Iaşi, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”. Vom încheia turneul în Timişoara, unde ne vom întâlni cu ascultătorii în Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Muzicile astea, pe care le facem împreună, Fragile şi cu mine, justifică aceste spaţii nu doar ample, dar şi cu nivel, cu „etichetă”. E vorba de respect, în toate sensurile în care vrei să iei termenul ăsta.

– De ce te-ai alăturat campaniei UNITER, „Artişti pentru artişti”. Care e țelul ei?

– Ar fi fost de neconceput pentru mine, dată fiind şi istoria mea în teatru, să nu rezonez la această campanie: scopul ei este să trezească, să suscite solidaritatea noastră, a tuturor. Sunt inadmisibil de mulţi artişti care se zbat să facă faţă, cu demnitate, unor probleme grave de sănătate sau, pur şi simplu, traiului de zi cu zi. Oameni care au făcut artă şi şi-              au dăruit sufletul întru bucuria semenilor, iar acum sunt uitaţi şi, cu toate că au muncit o viaţă-ntreagă, nu au mijloacele financiare minime ca să ducă o existenţă decentă. Asta e, în esenţă, campania „Artişti pentru artişti”: un semnal de alarmă, dar şi o modalitate de a-i ajuta financiar pe artiştii aflaţi în nevoie.

Privind în urmă cu bucurie

– Ești născut la sfârșitul lui Mai, între primă­vară și vară. Exuberanța asta nebună, de culori și miresme, te întoarce către anii copilăriei petrecute la Brăila, pe malul Dunării? Perioada aceea feerică, în care un fluture pe o floare era un eveniment?

– Schimbarea calendarului vieții pe 70 are, firește, și accente de nostalgie, m-am întors puţin cu gândul către începuturi, către 1973 şi Teatrul „Maria Filotti”, din Brăila mea natală, unde regizorul Constantin Dinulescu mi-a încredinţat muzica spectacolului „Furtuna”, de Nicolae Ostrovski. Eram elev în ultimul an de liceu şi, din 1970, când luasem prima dată legătura cu teatrul din localitate, devenisem aproape un copil de trupă. Eu îi iubeam pe toţi cei de-acolo, iar ei m-au onorat nu doar cu iubire, ci şi cu încredere. Apoi, evident, mă poartă gândul și la perioada 1979-1990. În ’79, datorită unui context de împrejurări, domnul Dinu Săraru mi-a propus să mă angajeze la Teatrul Mic, unde era director. Tocmai atunci se pregătea să deschidă Teatrul Foarte Mic, un teatru dedicat tinerilor, aşa că prezenţa mea în trupă ar fi fost şi justificată, şi binevenită. Graţie Cenaclului Flacăra dobândisem notorietate publică şi compusesem deja muzica pentru şaptesprezece spectacole de teatru ale unor regizori de linia întâi. Problema a fost că pentru angajare, era nevoie de o aprobare specială, fiindcă eu nu aveam nici buletin de Bucureşti şi nici locuinţă. Eram doar un tânăr din Brăila, talentat, după părerea unora, care se chinuia să găsească ieşirea din acest cerc vicios. Salvarea a venit din partea domnului Săraru, care a obţinut respectiva aprobare şi astfel a putut să mă angajeze… pe un post de tâmplar. (râde) Asta a fost situaţia, căci nu aveam studii superioare. (Peste nişte ani, doamna Michaela Tonitza Iordache, soţia domnului Ştefan Iordache, m-a convins, practic m-a obligat, să dau admitere la Teatrologie. Din păcate, s-a stins din viață înainte ca eu să termin cursurile la UNATC, însă datorită dânsei am obţinut această diplomă, pentru care îi sunt recunoscător. La Teatrul Foarte Mic, făceam sonorizare şi, în rest, compuneam, cântam şi aduceam bani teatrului. Şi mă desfătam, cunoscând oameni deosebiţi: actori, actriţe, regizori, coregrafi, scenografi, critici de teatru, dramaturgi, scriitori, poeţi, alţi muzicieni, dar şi plasticieni, toţi de o valoare artistică impresionantă şi de la care am avut enorm de învăţat. La asta mă „lăcomeam” – la oamenii speciali pe care aveam şansa să-i întâlnesc. Nu a contat că aproape un an şi jumătate am locuit într-o cabină din Teatrul Foarte Mic (abia mai târziu am primit locuinţa din Piaţa Romană, numărul 9), nu a contat nimic din neajunsurile cotidianului din acei ani. Pentru mine, privind în urmă, anii aceia au fost superbi: am trăit intens cu sufletul, cu inima şi cu mintea, am trăit prietenii, iubiri şi despărţiri, am trăit bucurii şi satisfacţii, dar şi tristeţi, am trăit o bogăţie de experienţe şi de întâmplări pentru care sunt recunoscător… Una dintre aceste „întâmplări”, pe care le privesc cu infinită gratitudine, a fost, desigur, întâlnirea cu o tânără frumoasă şi roşcată, Anca, cu care aveam să mă căsătoresc prin 1997, mult mai târziu, şi care mi-a dăruit-o pe Maria, fata noastră… 1979-1990, unsprezece ani în care am reuşit să găsesc un drum, drumul despre care azi spun că e „al meu”. Şi o spun cu mândrie!

– Mărturisirile astea așa de tandre îmi dau curaj să fac un pas mai departe: cum arată Nicu Alifantis văzut de… Nicu Alifantis. Nu te-am rugat niciodată să-ţi faci tu însuţi un portret…         

– Mai bine nu mă rugai nici acum, că tare mi-e greu să vorbesc eu despre mine. Întreabă-mă despre ce fac, aici vorbele-mi curg, dar… Ştii ceva? Am scris, la un moment dat, prin 2013, un fel de schiţă de autoportret. Hai să ne folosim de ea, în felul ăsta nici eu nu te refuz pe tine, nici tu nu mă chinui pe mine. (râde) Uite: Sunt „un greco-machedon, brăilean de meserie, locuitor al plaiului mioritic. Artist în viaţă, muzician, umil slujitor al celor ce m-ascultă. În timpul liber, un civil ca oricare altul, sălăşluind cuminte, pe lângă casa omului. Cititor de presă şi telespectator de ştiri, optimist incurabil, uneori, altruist peste măsură, alteori, încăpăţânat din cale-afară mai tot timpul. Mi s-a mai spus Elefantis, Grecu’, Dom’ Preşedinte, Tătăielu’ sau Protuberanţă scenică, de la Andrieş citire! Şi ce dacă? Mă bucur ca un copil când sunt băgat în seamă, iubit, răs­făţat, alintat. Deşi cred în mine şi în ceea ce fac, uneori mă consider mult prea artist pentru un civil de rând, iar alteori, prea civil pentru un artist. E războiul Gemenilor din mine, habar n-am şi nici măcar nu mă interesează care dintre ei va ieşi învingător. În rest, sunet, lumini, paiete, sclipici, autografe, fani, orgolii, modestii, trăiri, falsităţi, nisip, apă, vânt…”.

„Dom’ Profesor Andrieș”

– L-ai pomenit pe Alexandru Andrieş, cât de mult preţuieşti prietenia?

– Păi, ce e crucial în viaţă? Sănătatea şi familia. Iar pentru mine, prietenii autentici sunt tot familie. În ceea ce-l priveşte în mod special pe Andrieş, „Alexe” sau „Dom’ Profesor”, în toţi anii de când suntem prieteni – mai multe decenii! – între noi niciodată n-a intervenit vreo disonanță. Întotdeauna ne-am înţeles şi am colaborat excelent: Andrieş e întruchiparea corectitudinii şi a seriozităţii în profesie, e sincer şi devotat în prietenie… A fost lângă mine şi la bine, dar şi la greu – vezi, ca într-o căsnicie! – şi, peste toate, mai are şi un umor debordant! Cu Andrieş am lucrat mult: am făcut mai multe turnee împreună, mi-a scris nişte versuri superbe pentru unele dintre cântecele mele şi mi-a conceput mai multe coperţi de discuri. A, apropo, desenează cu o uşurinţă, cu o naturaleţe care mă şi calcă pe nervi. (râde) Asta, pe lângă celelalte talente cu care e înzestrat. E un scriitor captivant, căruia dacă îi dedici timp, deci îi lecturezi cărţile, nu regreţi. E un poet de o tandreţe şi sensibilitate ieşite din comun şi, din nou, şi de un mare umor. E un profesor dăruit, motiv pentru care sunt multe generaţii de arhitecţi care îl invocă mereu cu respect şi afecţiune. E genul acela de persoană care îşi respectă cu sfinţenie cuvântul dat, aşa cum tot cu sfinţenie respectă şi orele la care îşi stabileşte întâlnirile, deşi – misterul, misterelor! – nu poartă ceas. Iar când te întâlneşti cu el, dacă e cazul, mereu găseşte exact cuvintele cele mai delicate sau gesturile cele mai potrivite cu care să te însenineze. A, şi mai are Andrieş ceva cu care mă „enervează”: o memorie cu care te îngenunchează! (râde) Andrieş e un prieten loial, viu şi foarte prezent în existenţa ta, dar fără a fi vreodată intruziv: e o raritate care cu-atât mai mult trebuie preţuită. Ştii, cineva mi-a spus odată o vorbă pe care am băgat-o bine la cap: „Când cineva se îndepărtează de tine, lasă-l să plece. N-ai nevoie de cei care vin şi pleacă, ci de cei care rămân în cele mai grele momente.” Asta poate să fie definiţia perfectă și pentru prietenia autentică şi pentru familia pe care ţi-o alegi, nu crezi?

Aștept neprevăzutul

– Să vorbim și despre ceva mai puțin plăcut: treci la prefixul 70. E de speriat?

– Nu, nu-i de speriat. E de meditat.

– Ce-ţi doreşti să primeşti de ziua ta? Ai vreun dar pe care ți-l dorești în mod deosebit?     

– Când am împlinit şaizeci de ani, fetele mele, Nataşa şi Maria, mi-au făcut un cadou deosebit: un baston! Poţi să râzi! (râde şi el) Nu, sincer, n-a fost un apropo nedelicat, realitatea e că îmi doream de multă vreme un baston, iar cel ales de fetele mele e cu-adevărat deosebit: măciulia sau mânerul e reprezentat de un cap de… elefant, dedesubtul căruia e mascat un recipient mititel, de 50 de mililitri, în care poţi să pui whisky. Doza ideală pentru vasodilataţie! Şi, oricum, indiferent ce cadou aş fi primit, cel mai important a fost că el a venit din partea fetelor mele. Acum, pentru aniversarea a şaptezeci de ani, habar n-am… aştept neprevăzutul. Iar în rest, nu-mi doresc decât să fiu sănătos şi să nu-l fac pe Dumnezeu să râdă (prea tare) de planurile mele de viitor.

Din „Dicţionarul lui Alifantis”     

Alifantis: un grec reîncarnat într-un turc, ceea ce e imposibil!

Acum: o ezitare a timpului.

Amintire: ceva ce îţi dă sentimentul că eşti încă în viaţă.

Aplauze: o altfel de monedă, cu care sunt răsplătiţi artiştii.

Bine: diferenţa dintre a face şi a găsi!

Bătrâneţe: iluzia maturizării.

Bucurie: când te crezi copil, indiferent de vârstă.

Cântec: atunci când vorbele sunt prea puţine.

Dimineaţă: acel moment al zilei când ai certitudinea că trăieşti.

Dumnezeu: singurul prieten al omului.

Ea/El: sau, altfel spus, cum nu se poate unul fără celălalt.

Fericire: ceva ce te face să te simţi om.

a Găsi: o întâmplare fericită, dar foarte rară.

a Ierta: un compromis cu tine însuţi.

Lacrimă: ploaia de vară a ochilor.

Lună: felinarul îndrăgostiţilor.

Mama: umbra din umbra noastră.

Nichita: un vis frumos al poeziei.

Noi: o fotografie alb-negru sau color.

Otravă: ceva de care-i bine să-ţi fereşti ­sufletul.

Prietenie: legătura prin sentimente a ­oamenilor.

Resemnare: oboseala ambiţiosului.

Rugăciune: o declaraţie de dragoste şoptită-n gând.

Speranţă: o adiere a sorţii.

Talent: o moştenire a mamei.

Trecut: prezentul pus la păstrare.

a Uita: ceva ce întâlneşti numai la oameni.

Vârstă: diferenţa dintre trup şi spirit.

Viaţă: iluzia existenţei trupului.

Vindecare: speranţa rănii sufleteşti.

Web: un fel de lume paralelă.

Foto: Petru Ivu (1), Lucian Bălășescu (1), Răzvan Voiculescu (1), Adrian Mărgineanu (2)