Alina Radu (jurnalistă din Chișinău): „Nu m-a bătut niciodată gândul să plec. Am simțit mereu că am obligația morală să stau și să particip la construcția țării mele”

Acum două decenii, când Ziarul de Gardă a văzut pentru prima oară lumina tiparului la Chișinău, era unica publicație din Republica Moldova condusă de o femeie și dedicată celui mai solicitant gen de presă: investigația jurnalistică. De atunci, fondatoarea lui, ziarista Alina Radu, s-a luptat cu neajunsurile financiare, a ținut piept sutelor de chemări în judecată, a primit nenumărate amenințări cu moartea, a fost insultată și hărțuită, dar n-a abandonat nicio clipă lupta pentru justiție și adevăr. Marile anchete conduse de ea și de echipa ziarului pe care l-a creat au avut ecouri în Occident, au obligat autoritățile    să schimbe legi, au destituit marii corupți din pozițiile lor și au fost premiate și recunoscute internațional. În 2005, Alina Radu fost propunerea Republicii Moldova pentru Premiul Nobel pentru Pace, în 2010, Organizația Națiunilor Unite a numit-o „Cel mai bun jurnalist pentru drepturile omului”, iar în 2015, Organizația Free Press Unlimited din Olanda i-a acordat Medalia Geuzen pentru lupta dusă în numele democrației și împotriva corupției. Mai prețioase decât premiile cu care a fost răsplătită sunt însă stima, iubirea și recunoștința moldovenilor, care nu încetează să-i mulțumească pentru toate articolele care au făcut dreptate și le-au redat oamenilor demnitatea.

„M-am născut între închisoare și judecătorie”

– Jurnalismul pe care l-ați practicat a fost, încă de la începuturi, unul critic, investigativ, care s-a străduit să facă dreptate. De unde spiritul ăsta justițiar, Alina Radu?

– Îmi place să spun că m-am născut între închisoare și judecătorie. Tatăl meu a fost arestat pe nedrept, când mama era însărcinată cu mine. Și ea, o țărancă neșcolită din satul Vărzărești, a obținut pentru prima oară în istoria satelor de aici o avocată de la Moscova, care a venit să o apere și să o ajute să-și scoată bărbatul din pușcărie. De la ea am învățat ce înseamnă să te bați pentru dreptate. Și tot ei îi datorez o lecție crucială pentru viața mea. La examenul de final de liceu, când candidam pentru medalia de aur, am fost acuzată de plagiat de directorul școlii. Lucrarea era foarte bună și probabil folosisem niște neologisme, că nimeni nu a crezut că eu aș fi putut s-o scriu. M-am întors în ziua aia acasă, într-o stare aproape suicidară, tot viitorul meu era ruinat. Când a venit mama de la lucru, m-a podidit așa un plâns, că nu mai puteam nici vorbi. Ea însă n-a stat pe gânduri, m-a luat și, cu ultimul autobuz de Chișinău, m-a dus la Direcția de Învățământ a Raionului, unde, după multe insistențe, am aflat că totul era un bluf, nu-mi anulase nimeni examenul. Am rămas de la ea cu asta, cu încăpățânarea de a încerca și verifica lucrurile, chiar și când pare totul pierdut. Și asta am făcut și cu ziarul pe care l-am creat: i-am încurajat pe oameni să lupte, am săpat împreună cu ei și am căutat adevărul până la capăt.

– Dar ce v-a împins de fapt spre jurnalism?

– Deseori, rudele își întreabă copiii mici ce vor să devină când vor fi mari. La un moment dat, mă plictisisem să le răspund, ba medic, ba educatoare, și i-am întrebat: „Dar ce profesii mai sunt acolo, la voi, la Chișinău?”. După ce mi-au enumerat o serie de meserii, am auzit și cuvântul jurnalist. Am întrebat ce e, mi-au arătat un om cu microfonul la televizor, și le-am zis „Asta vreau să devin!” și gândul nu m-a mai părăsit nicio clipă. Prin clasa a zecea, mă înscrisesem deja din proprie inițiativă la niște cursuri de jurnalism la Chișinău. La vremea aia, ca o fată de la țară să se înscrie la cursuri la oraș era ceva foarte curajos, țin minte că s-au uitat la mine ca la o naivă. Ca să ajung la curs, luam de dimineață haine de schimb cu mine, după ore dădeam jos uniforma și fugeam să prind ruta de Chișinău, ajungeam la centru, ruptă de oboseală, și abia mai urmăream cursurile. Noaptea dormeam la o rudă, iar la 4.00 dimineața mă trezeam, îmi puneam iar uniforma și schimbam două autobuze, ca să ajung la 6.00 la liceu. Abia apoi mergeam în sfârșit acasă, printre livezi și vii. Și uneori ploua și era glod și ajungeam udă toată. Dar nicio clipă nu m-am îndoit că asta vreau să fac.

„Jurnalism nu înseamnă să scrii despre lucruri călduțe”

– Ați început să faceți jurnalism de investigație într-o țară în care nu se auzise despre așa ceva. Într-un fel, ați inventat mâncarea asta singură. Ați avut modele?

– Cred că am început să înțeleg ce e jurnalismul de investigație prin 1996, când, lucrând la o televiziune din Chișinău, am avut ocazia să ies din Republica Moldova și să particip la un festival de jurnalism în Slovacia. Și, gândindu-mă cu colegii mei cu ce reportaje să participăm, am zis: „Hai să dăm ceva frumos despre Chișinău, să le arătăm străinilor frumusețile patriei”. (râde) Am făcut un material despre arhitectura Chișinăului și unul despre muzica tânără. Dar șeful acelei televiziuni ne-a zis: „Nu plecați nicăieri până nu faceți și un reportaj despre dispariția adjunctului meu, care a fost răpit”. Moldova era atunci țara nimănui, la mâna bandelor de criminali. Și am plecat în Slovacia cu caseta în geantă, iar singura poveste selectată a fost cea cu răpirea, de care mie îmi era rușine, dar care ne-a adus locul doi. Timp de trei zile, cât am stat acolo, am urmărit reportaje de peste tot din lume, care mi-au deschis efectiv ochii. Am înțeles că jurnalismul nu înseamnă să scrii despre lucruri călduțe, ascunzând lucrurile grave sub preș, ci    din contră, să ai curajul să le pui pe tapet, ca în felul ăsta să schimbi măcar puțin lucrurile. Și așa s-a născut în mine o dorință să câștig într-o zi premiul cel mare. Anul următor, o aeronavă moldovenească cu șase piloți la bord a dispărut fără urmă în Africa. Era foarte greu să documentezi un asemenea caz pe vremea aia, nu exista internet, nu exista telefon mobil. Nici nu mai lucram în televiziune, fusesem dată afară și mă angajasem între timp la un ziar, dar aveam prieteni cameramani, cu care filmam când puteam, în timpul nostru liber. Și am făcut o mega investigație video, cu familiile celor dispăruți, am plecat la festival, am luat în anul ăla Grand Prix-ul, iar premiul nostru a avut așa răsunet la Chișinău, că după asta guvernul a trebuit să se implice și să se ocupe de aceste familii, care ne-au fost foarte recunoscătoare.

„Ziarul de Gardă chiar face dreptate”

– Anul acesta sărbătoriți două decenii de când ați renunțat la obligațiile față de alte reviste și ați pornit la drum cu Ziarul de Gardă. Vă mai amintiți începuturile?

– Dacă nu aș fi fost de atâtea ori dată afară din redacțiile controlate politic de la vremea aceea, dacă nu m-aș fi luptat de atâtea ori cu cenzura de dragul adevărului, Ziarul de Gardă nu ar fi existat. El s-a născut din dorința de a face jurnalism de calitate și de a nu mai depinde de nimeni. Începuturile au fost însă dificile pentru noi, pentru că la vremea lansării aveam președinte comunist, parlament comunist și guvern comunist. Oamenii însă au crezut în noi și au început să vină să ne spună problemele pe care le aveau cu primarii, cu politicienii, cu autoritățile. În lipsa unei justiții în care ar fi putut avea încredere, își puneau toată speranța în noi. Iar noi anchetam și publicam. Le arătam că nu e totul pierdut în țara asta. La un moment dat, în sala de judecată din Chișinău s-a auzit: „Doamna judecător, vă rog să tratați cazul serios, că în sală e și Ziarul de Gardă”. Nu eram de fapt în sală, dar oamenii erau disperați, se descurcau și ei cum puteau, în fața atâtor nedreptăți. Foloseau numele nostru, pentru că Ziarul de Gardă devenise mai puternic și mai respectat decât justiția. Eram pionieri în jurnalismul de investigație și ce făceam chiar dădea roade. Țin minte că la un moment dat ni s-au plâns niște femei că judecătorul șef al unui raion le abuzează sexual pe angajatele lui. Mutase în biroul lui faxul, copiatorul și toate celelalte unelte de lucru și, de fiecare dată când o grefieră avea nevoie de ceva, trebuia să treacă pe acolo, el închidea ușa, o înghesuia și umbla cu mâinile peste ea. Vă dați seama, cum să faci așa un articol fără să pui numele victimelor? Și cum să pui numele victimelor, fără să le faci un rău și mai mare? Aveau acasă familie, soți… Republica Moldova era o țară patriarhală și retrogradă în care, dacă soțul ar fi aflat că femeia e implicată într-un scandal, și-ar fi vărsat furia tot pe biata femeie. Până la urmă, una din ele a avut curajul să iasă cu numele, dar a pierdut locul de muncă, i s-a deschis proces, ni s-a deschis și nouă proces. Tare singuri ne-am simțit atunci… Și tot cititorii ne-au sărit în ajutor, încet-încet, ne-au mai trimis informații. Așa am aflat că nu doar că își abuza angajatele, dar înființase și o fermă de porci, unde utiliza toate resursele judecătoriei. Apoi au ieșit altele și altele. Cinci ani de zile am anchetat și publicat întruna despre el, până când, în sfârșit, a fost demis.

– Ați sărbătorit după?

– Am sărbătorit cu adevărat abia peste vreo trei ani, când la ușa redacției au bătut un bărbat și o femeie, care ne rugau să-i ajutăm să-și facă dreptate într-o chestiune. I-am întrebat cine îi trimisese la noi. Ei bine, era chiar fostul șef al judecătoriei, același care, cu ani în urmă, îmi trimitea săptămânal amenințări. Acum era avocatul lor. Pierduse tot din cauza noastră, dar recunoscuse, totuși, indirect, că Ziarul de Gardă chiar face dreptate.

– Presa scrisă trăiește un moment de criză peste tot în lume, cu atât mai mult, îmi imaginez, în Republica Moldova. Cum reușiți azi să țineți în picioare o redacție întreagă?

– Pe lângă stresul proceselor care ne-au fost intentate în toți acești douăzeci de ani, l-am mai avut și pe acela de manager de ziar, care trebuie să plătească tipografia și să acopere salariile, fără să facă vreun compromis și fără să accepte bani murdari. Pentru că nici nu știți de câte ori ni s-au oferit! De câte ori nu ne-am trezit în ajunul publicării câte unei investigații, cu oferte bruște de publicitate, de la vreo mare companie auto, care ne sugera pe ocolite să nu publicăm cutare articol despre cutare firmă de construcții. Erau contracte care ne-ar fi putut salva bugetul pe câte un an de zile. Noi numeam asta „banii de miercuri”, pentru că ziarul nostru apare joi, iar ofertele de seara dispăreau fără urmă a doua zi, când investigația vedea totuși lumina zilei. Una din lecțiile pe care le-am învățat lucrând la ziarul ăsta e să nu depindem niciodată de o singură sursă de finanțare. Azi, o parte din bani vine din granturi de la diverse organizații internaționale, care susțin jurnalismul independent și democrația, o parte din abonamente, fiindcă avem o comunitate foarte mare de abonați, iar o altă parte prin sistemul de crowd-funding, de la persoane particulare, care donează puțin câte puțin. Dificultăți financiare am avut mereu, dar investigațiile pe care ziarul ăsta le-a făcut au adus atâta satisfacție, că azi pot spune cu mândrie că Ziarul de Gardă e un bun al întregii societății din Republica Moldova, un bun al tuturor cetățenilor care    și-au câștigat încrederea că pot să se adreseze cuiva, că merită să lupți, că merită să deschizi gura, că poți să te faci auzit, că lupta nu e în zadar.

„Nu cred că luptătorii trebuie să lupte cu aceleași arme toată viața”

– La un moment dat, acum mulți ani, ați fost propunerea Republicii Moldova pentru Premiul Nobel pentru Pace. E o mare realizare!

– Nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat atunci, nu m-am simțit deloc bine. Eu făcusem atunci o investigație internațională despre traficul de rinichi, care avusese mare răsunet în Occident. S-a soldat cu un raport la Consiliul Europei, în urma căruia Republica Moldova a fost forțată să schimbe codul penal și să adauge referiri explicite la traficul de organe. Până atunci, dacă vindeai mărar fără autorizație la colțul străzii sau dacă făceai trafic de rinichi, erai pedepsit la fel, cu aceeași amendă. Ei, și la un eveniment în București, o parlamentară de la Consiliul Europei, care îmi citise articolele prin presa străină, mi-a povestit că a creat o organizație, „1000 de femei pentru pace”, cu mici comitete în fiecare țară, care o ajutau să le identifice. I-am promis atunci că o ajut să găsească femei și în Republica Moldova, și i-am tot trimis dosare. Iar când urma să se anunțe toate cele 1000 de femei de peste tot din lume, am organizat și la Chișinău o conferință de presă. Doar că în plină conferință, am aflat că mă propuseseră, de fapt, pe mine, iar eu nu știam. Mi-a venit să intru în pământ. A fost îngrozitor. (râde) Până la urmă însă, astea au fost doar niște propuneri, Nobelul a ajuns tot la un bărbat în anul acela. Dar în urma efortului, a rămas un volum cu 1000 de portrete. Și, de multe ori, când călătoresc prin lume, le caut pe aceste femei și încerc să le cunosc.

– Jurnalismul s-a tot schimbat, a migrat treptat spre rețelele sociale. Vă e teamă vreodată că, în fața online-ului și a noilor generații, Ziarul de Gardă și-ar putea pierde relevanța?

– Am păstrat gândul ăsta ca pe o preocupare permanentă, iar asta m-a făcut să mă înconjur mereu de tineri. Azi, conduc o redacție în care cel mai în vârstă reporter are 35 de ani. E o generație foarte diferită de a noastră, în care am încredere și în mâna căreia am lăsat deja foarte multe sarcini. La începutul Ziarului de Gardă, verificam tot cuvântul scris în ziar. Acum nu mai fac asta, o fac ei. Nu mă tem prea tare de schimbare și pentru că, la fiecare final de an, discutăm cu toată echipa care sunt direcțiile pentru anul care vine și ne ținem de ele. Nu sunt direcțiile mele, ci e media deciziilor tuturor, și a celor mai tineri, și a celor mai experimentați, ei învață de la mine, iar eu sunt gata să învăț de la ei, ca să rămânem relevanți. Nu cred că luptătorii trebuie să lupte cu aceleași arme toată viața. S-a schimbat și jurnalismul, dar s-au schimbat și problemele, trebuie să ne schimbăm și noi optica și mentalitatea. Până la urmă, faptul că presa e în permanentă schimbare e cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla, e o meserie în care ești obligat să înveți mereu, de care nu te plictisești niciodată.

„Nu recomand nimănui să-și riște viața, familia sau copiii de dragul meseriei”

– Sunteți căsătorită. Aveți doi copii, deja mari. Cum ați împăcat fronturile astea? N-au lăsat toți anii de jurnalism combativ urme    și-n viața de familie?

– Ba da, sigur că au lăsat. Cel mai mult am simțit asta în timpul unui revelion, acum mai mulți ani. Noi, în familie, avem un obicei, ca de Anul Nou să ieșim în Piața Marii Adunări Naționale. Pentru noi, e o sărbătoare care nu e despre mâncare și despre băutură, ci despre a fi în comunitate. În anul acela, în fața Guvernului, într-un cort improvizat, protesta un voluntar al războiului de pe Nistru. Fusese rănit în război, îi fusese distrusă casa, dar autoritățile nu făceau nimic să-l ajute. Când să ieșim din casă, mi-am amintit de el. Eu am făcut un pachet cu mâncare, soțul meu a luat camera video, fiul meu a luat camera foto. Și așa ne-am pomenit că la miezul nopții, când au început artificiile, unul punea lemne pe foc, altul nota, altul filma… Ne transformaserăm cu toții într-o mini redacție. Câteva ore mai târziu, când am fi vrut să dormim și noi, a început să sune telefonul. Teroriștii pro-ruși din Trans­nistria trăseseră într-o mașină și omorâseră un tânăr. Știrea trebuia să apară urgent. Dar cum puteam eu să sun un reporter pe 1 Ianuarie, să-l trimit la fața locului? Că oamenii ăștia munciseră tot anul și meritau și ei să aibă un revelion liniștit cu familiile lor. Când au văzut cum mă frământ, tot ai mei mi-au sărit în ajutor și, în nici o oră, eram cu toții în mașină, în drum spre Vadul lui Vodă. Atunci am înțeles cât de mult a învățat familia mea să iubească jurnalismul, deși niciunul din ei nu e jurnalist, ba chiar au avut deseori de suferit din cauza mea. În anii în care telefonul îmi suna noaptea săptămânal, cu amenințări, și aveam și copil mic, am avut multe discuții cu soțul meu. Mă întreba: „Dar noi ce facem? Până unde ne punem în pericol?”. Dar a înțeles că, dacă eu aș fi renunțat atunci la jurnalism, aș fi supus familia unui risc și mai mare, pentru că acei oameni mi-ar fi mirosit slăbiciunile. Nu recomand nimănui să-și riște viața, familia sau copiii de dragul meseriei, dar eu n-am putut face altfel atunci. I-am protejat pe ei cât de mult am putut, dar n-am renunțat la lupta mea împotriva corupției.

„Am înțeles că doar aici, la mine acasă, pot face ceva care să aibă, cu adevărat, impact”

– Ce fac astăzi copiii dvs.?

– E complicat să fii și jurnalist bun, și părinte bun și să reușești să-ți motivezi copiii să învețe în condițiile în care nu ajungi să le dedici prea mult timp. Dar sunt fericită să văd că și-au găsit amândoi drumul. Băiatul meu a studiat IT la o universitate în Varșovia, iar acum lucrează pentru o companie de IT moldo-britanică și locuiește în Chișinău. Iar fiica mea a studiat microbiologie la Harvard și a rămas să mai lucreze o    vreme acolo, într-un laborator de cercetare.

– Meseria pe care o faceți v-a pus deseori în contact cu presa străină. N-ați visat niciodată să plecați, să faceți jurnalism în altă țară, unde ați fi avut poate parte de alte resurse?

– Am avut ocazia să lucrez pentru presa străină, am colaborat cu cele mai reputate instituții media, mă refer aici la CNN, BBC, New York Times, TV5 și altele la fel. Așa marginală cum era, Republica Moldova era pentru presa străină un rai jurnalistic, o resursă inepuizabilă de subiecte. Am și călătorit în multe țări, am participat la conferințe, am mers la festivaluri de jurnalism și am cunoscut mulți oameni de presă. Dar am înțeles că doar aici, la mine acasă, pot face ceva care să aibă cu adevărat impact. Mi se pare complicat să te realizezi ca jurnalist într-o altă țară, nu cunoști realitățile locului și, până ajungi să le cunoști, alți jurnaliști îți vor lua fața. Pentru mine, satisfacția adevărată nu vine din posibilitatea de a trăi în luxul creat de altcineva, ci din curățenia pe care reușesc să o fac eu, în provincia mea, așa cum e ea. De aia nu m-a bătut niciodată gândul să plec. Am simțit mereu că am obligația morală să stau și să particip la construcția țării mele. Peste niște ani, când Republica Moldova va fi stabilă și mult mai bogată, voi avea mulțumirea că am fost și eu parte din ea.