Povești cu flori

• Vara, florile domină universul. După spectacolul de primă­va­ră al mugurilor și frunzelor verzi, în luna Iunie, orizontul lumii e cu­cerit de culorile și miresmele pajiștilor și grădinilor smăl­țuite de milioane de flori. O priveliște peste care ochiul nostru de pă­mânteni obosiți alunecă, adesea, indiferent, deși magia ei e plină de poveți și întâmplări minunate. Fiecare floare are far­mecul ei, dar unele se disting prin calități speciale, așa cum sunt cele pe care le-am selectat. Banale, în aparență, au puteri ca Făt-Frumos din poveste •

Crăițele, paznicii grădinii și ai sănătății

Unele dintre cele mai remarcabile flori din grădină sunt crăițele, care strălucesc ca niște lam­pioane în nuanțele lor aprinse de galben, portocaliu și cărămiziu. Ele sunt atât de des întâlnite în grădini, încât unii au ajuns să le considere banale. Pe nedrept! Crăițele au fost aduse de peste ocean, la mijlocul secolului al 16-lea, majoritatea spe­ciilor provenind din Mexic, unde erau utilizate cu mult înaintea sosirii spa­niolilor, nu doar în scop deco­rativ, ci și medicinal, culinar și cere­monial. Fiind bogate în luteină, erau folosite și ca sursă de colorant de cei care doreau să obțină anu­mite tonuri galben-portocalii. Însă crăițele nu au fost pe placul tuturor. Mirosul lor și înfățișarea frunzelor l-au făcut, de pildă, pe un botanist en­glez din secolul al 16-lea, să afirme că aceste flori sunt „pline de otravă și, prin urmare, nu trebuie atinse sau mirosite, cu atât mai puțin folosite pentru condimentarea cărnii sau în scopuri medicinale”. Din fericire, mai nimeni nu l-a luat în seamă, și crăițele s-au răspândit în voie în toată Europa. Pentru că rezistă bine la lumina puternică, la caniculă și la secetă, ele dau o binevenită pată de culoare grădinilor noas­tre, vara întreagă. Dar și toam­na, când crăițele ră­mân    ultimele flori din gră­dină, până când dau prime­le brume. Majoritatea ro­mâ­nilor au crăițe mai mi­titele, însă există și unele specii spectaculoase, înalte de circa o jumătate de me­tru. Nefiind deloc pretențioase, crăițele pot fi plantate în aproape orice colț al gră­dinii. Un alt avantaj al cră­ițelor este că, deși nu sunt plante perene, se înmulțesc extrem de ușor prin se­mințe. Tot ce trebuie să facem în acest sens e să cu­le­gem toamna câteva dintre florile lor uscate și să punem deoparte semințele, pentru a fi replantate la primăvară, prin luna Aprilie. Iar după 60-80 de zile, ne vom bucura de o generație nou-nouță de flori.

Paznicii grădinii

Însă aceste flori nu sunt apreciate doar pentru pata veselă de culoare pe care o oferă grădinilor, ci și pentru proprietățile lor. Printre ele se numără rezistența deosebită la boli și dăunători. Crăițele emană un miros specific, un pic înțepător, care nu e deloc pe placul anumitor insecte și rozătoare și ne pot, așadar, păzi grădina. Crăițele pot combate, de ase­menea, anumite ciuperci și bac­terii, dar și unele buruieni, a căror creștere o inhibă. Substanțele pe care le conțin resping și un mare nu­măr de dăunători, motiv pentru care unii horticultori plantează crăițe între parcele, pentru a-și proteja, de exem­plu, cartofii, roșiile, var­za, căpșunii sau ceapa. Crăițele nu tre­buie însă plantate pe lângă fasole, linte sau mazăre, deoarece pot încetini dezvoltarea acestor leguminoase.

Leacuri de sănătate

Crăițele pot fi folosite și în scopuri medicinale. Deosebit de bogate în antioxi­danți și în substanțe cu efecte antibiotice, antivirale, antiinflamatoare, antispastice, hipoten­si­ve și digestive, ele pot fi utilizate pentru amelio­rarea unui mare număr de afecțiuni. Ceaiul de crăițe poate combate, de pildă, simptomele răcelii, balonarea și constipația, ori durerile cauzate de reumatism sau artrită. În plus, contribuie la elas­ticizarea vaselor de sânge și poate ajuta la reglarea tensiunii arteriale. Alifiile pe bază de crăițe sunt, de asemenea, indicate pentru tratarea unor afec­țiuni dermatologice, precum acneea și dermatitele. Pentru că sunt bogate în carotenoide, crăițele sunt nemaipomenit de bune și pentru ochi. Ceaiul sau tinctura de crăițe îmbunătățește acuitatea vizuală, ajută la creșterea vitezei de adaptare a ochilor la lumină și la întuneric și combate senzația de ochi obosiți, care poate să apară, de exemplu, după o zi de stat la calculator.

Garofițele – floarea studenților de la Oxford

Fie că le cultivăm în ghiveci sau grădină, ga­rofițele se disting printr-o admirabilă generozitate: ele înfloresc toată vara, au culori și forme extrem de variate și răspândesc un parfum aparte, con­di­men­tat. În total, există circa 340 de specii de ga­rofițe, din­tre care majoritatea sunt ori­ginare din Europa și Asia. Una dintre ele este, de exemplu, Di­­anthus cary­ophy­llus, care este culti­vată de peste 2.000 de ani și care provi­ne din zo­na mediteraneeană. Numele de „dian­thus” pro­vi­ne, de altfel, de la cuvintele grecești „dios” („di­vin”) și „anthos” („floare”). El a fost dat de filo­zoful grec Teofrast (371-287 î.H.), care este con­siderat părintele bo­tanicii și care s-a numărat printre ele­vii cele­brilor Pla­ton și Aristotel. Floa­rea era folosită și în scopuri medi­cinale, pen­tru combaterea febrei și a dure­rilor de sto­mac. În Asia, și mai cu seamă în partea su­dică a Chinei, florile uscate de garofițe sunt folosite pen­tru prepararea unui ceai gus­tos. Atunci când florile uscate sunt acoperite cu apă fier­binte, ele par să înflorească din nou, lăsându-i pe privitori cu gura căscată. Garoafele au și o mare încăr­cătură simbo­lică. În Româ­nia, le vedem adesea la în­mormântări, dar în China ele sunt asociate în special nun­ților, în vreme ce în Slovenia, se obișnuiește să fie oferite de Ziua Mamei. La Uni­ver­sitatea Oxford, există tradiția ca garoafele să fie purtate de studenți la examene: flori albe pentru primul examen, flori roz pentru examenele inter­mediare și flori roșii pentru cel din urmă examen din cadrul sesiunii.

Garofițele pot fi crescute în ghiveci, dar și în grădină. Multe dintre speciile de garofițe de gră­dină sunt puţin pretenţioase faţă de sol, sunt rezistente la secetă şi îngheţ și încep să înflorească încă din primăvară, producând până toamna nenu­mărate flori, dintre care unele pot avea petale pestrițe. O mare parte sunt perene, așa că ajunge să le plantăm o singură dată, pentru a ne bucura de ele vară de vară. Printre speciile care fură cel mai tare privirea se numără cele înalte, de 50-60 de centimetri, care pot fi plantate în pâlcuri multico­lore, de o frumusețe sălbatică. Unele specii de ga­rofiță au și proprietăți terapeutice importante. Flo­rile    sunt folosite în mod tradițional în China, Japo­nia și Coreea, pentru tratarea rănilor, a tulburărilor gastrointestinale, a infecțiilor în gât și a celor gingivale. Studii recente au demonstrat că planta are într-adevăr numeroase proprietăți, precum cele antivirale, antibacteriene și antifungice. Extractul de plante poate fi folosit la combaterea anumitor bacterii, ca Helicobacter pylori, în vreme ce ex­tractul obținut din semințe e utilizat împotriva unor viruși, precum herpes simplex (HPV).

Mâna Maicii Domnului

Caprifoiul are extrem de multe de oferit. Înce­pând cu intimitatea. Această plantă cățărătoare e nepretențioasă și se dezvoltă rapid, împiedicând vecinii și tre­că­torii să mai tra­gă cu ochiul prin curțile noas­­­tre. Gar­dul verde pe care-l for­mează este însă cu totul și cu totul deosebit. Ca și în cazul iederii, unele soiuri de caprifoi rămân verzi chiar și iarna, cu condiția ca aceasta să nu fie prea friguroasă. Dar spre deosebire de iederă, verdele caprifoiului este tapetat mai toată vara cu flori pline de gingășie, a căror formă aduce aminte de mâna întinsă a unei femei. Printre speciile de caprifoi se numără unele cu flori vișinii, roșietice sau de un portocaliu aprins, dar cel mai des întâl­nite sunt cele cu flori colorate în alb și gălbui. Spre norocul copiilor, care se dau în vânt după nectarul lor dulce, florile cresc într-un număr atât de mare, încât dau impresia că nu se vor termina niciodată. Iar parfumul lor e îmbătător. Mai ales seara, el devine atât de intens, încât poate întoarce trecătorii din drum, făcându-i să suspine de încântare. Ca­prifoiul e o adevărată mană cerească și pentru albine, și alte insecte, dar și pentru păsări, care se hrănesc toamna cu micile sale fructe, care prind uneori o frumoasă nuanță de roșu.

Binefacerile Mâinii Maicii Domnului nu se opresc însă aici. Frunzele și florile multor soiuri de caprifoi sunt bogate în nutrienți și substanțe active, precum geraniolul, luteolina și carvacrolul, cu proprietăți antiinflamatorii, antioxidante, anal­ge­zice, antibacteriene, sedative și diuretice. Capri­foiul este folosit între altele pentru ameliorarea tu­sei, a astmului, a migrenelor, a anxietății și a tul­bu­ră­rilor de somn, precum și pentru combaterea cons­ti­pației, a balonării și a crampelor abdo­mi­nale. Mâna Maicii Domnului se folosește în ge­neral ca infuzie, care se prepară din florile și frun­zele uscate ale plantei.   

(Într-un număr viitor – flori magice.)