• Pe 16 Iunie s-au împlinit 11 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Iustin Pârvu, starețul și ctitorul Mânăstirii Petru Vodă din Neamț. Ucenicii lui îl consideră sfânt și au făcut din mormântul lui un loc de pelerinaj •
Părintele Iustin Pârvu a văzut lumina zilei în satul Petru Vodă, din județul Neamț, pe 10 Februarie 1919. A fost cel mai mic dintre cei cinci copii ai lui Gheorghe și ai Anei Pârvu. La botez, a primit numele de Iosif. Copilăria și-a trăit-o într-o libertate deplină, prinzând păstrăvi în râu și hălăduind pe dealurile dimprejur, cu ceata de băieți din sat.”Creangă s-ar minuna de istorisirile mele. Nici el n-a dus o viață așa teribilă cum am dus eu. Copilăria asta frumoasă și bogată m-a ajutat să îndur multe din încercările pușcăriei”. În duminici și de sărbători, țăranii din Petru Vodă se uneau câte doi-trei, înhămau caii și plecau la mânăstirile dimprejur. Cel mai adesea, la Durău. „Când am intrat în mânăstire și am văzut călugării care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume. Mi se părea că nu au nimic pământesc oamenii aceia. Vedeam că sunt căzuți parcă din cer, aicea, între noi. Iar mama mea împărtășea întru totul starea mea.” Când a împlinit șaptesprezece ani, Iosif a socotit că e vremea să plece la Mânăstirea Durău, pentru totdeauna. Mama s-a împăcat cu alegerea lui, nu și tatăl, care-și vedea băiatul plecat pe un drum pe care-l va fi înțeles ca fără de întoarcere. „Mi-a rămas imaginea asta – în sunetul clopotelor de la Durău, tata cu căruța cu cai. Plângea ca un copil, ca după mort. Să-l fi văzut vreodată plângând pe tata? Niciodată. Nu. Doar acum, când m-am despărțit de el. Cu imaginea asta a lui am și rămas, că nu l-am mai văzut niciodată. Au început concentrările, războiul și nu ne-am mai găsit”. Pentru părintele Iustin intrarea în mânăstire nu a fost o ruptură. Marea dramă a despărțirii de tot ceea ce iubea – lumea satului nemțean, locurile copilăriei și oamenii ei, avea să vină abia pe urmă când, de la Mânăstirea Durău, a fost trimis să-și termine studiile la București, la Seminarul Monahal de la Mânăstirea Cernica. Cumva, Mânăstirea Durău a fost tot un „acasă”, dar sublimat în iubirea de Dumnezeu. Prin contrast, Bucureștiul i-a părut adolescentului de 18 ani un soi de exil. Va învăța aici carte cu multă râvnă. După patru ani de seminar, va depune voturile la mânăstirea sa de metanie – Iosif al Anei murea pentru lumea aceasta, se năștea pentru veșnicie, monahul Iustin. Un an mai târziu, pe 14 Iunie 1943, va fi hirotonit preot de Valerie Moglan, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. Armata română lupta în URSS, tânărul ieromonah a vrut să poarte de grijă soldaților noștri, așa că i-a însoțit ca preot militar al Batalionului 18 Vânători de Munte. După terminarea războiului, părintele Iustin și-a continuat studiile la Seminarul Monahal de la Roman. Cu doar câteva săptămâni înainte de finalizarea lor, pe 15 Mai 1948, avea să fie arestat pentru că făcuse parte din Frăția de Cruce a seminarului. A primit, un an mai târziu, condamnarea la 12 ani de muncă silnică. „M-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu și nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. În închisoare, n-am plâns niciodată de durere, cele mai multe lacrimi au fost cele de bucurie”.
Școala rugăciunii
E cu desăvârșire singur în celula strâmtă, cu ferestrele fără geamuri, bătute-n scânduri. Prin ele se strecoară un fir de lumină, dimpreună cu gerul cumplit al iernilor Aiudului, sau cu vipia verii, în lunile toride. Așa, mușcat de ger sau topit de căldură, e fericit. Se trezește rugându-se și adoarme cu numele lui Iisus pe buze. Știe pe de rost paraclise, acatiste și părți întregi din Scriptură. Izolarea deplină, care îi este dată ca pedeapsă, pe el îl bucură, pentru că-i îngăduie să se cufunde în oceanul de lumină al rugăciunii. Mâncarea, pe sponci, nu-l dărâmă, ci-i întărește ruga, deși, adesea, trebuie să se rezeme de pereții reci, ca să poată sta în picioare, atât este de slăbit. Dar slăbiciunea aceasta a trupului îi slobozește cu totul mintea, care poate astfel să se înalțe. „A fost singurul loc în care am avut și eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că altfel, tot restul vieții, am fost într-o continuă hărțuială. Aici am descoperit cu adevărat taina vieții duhovnicești. Aici am învățat să mă rog, și frumusețea acelei rugăciuni nu am mai trăit-o niciodată în libertate. Închisorile ne-au învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine”.
Părintele Iustin a fost un izvor de binecuvântare pentru frații de suferință. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în sticluțe minuscule, reușeau să strecoare în temniță mici stropi de vin. Cu ei puteau săvârși liturghia, pe care o știau pe de rost. În zeghe, care le țineau loc de veșminte preoțești, în gamelele de tablă, în loc de potire aurite, au slujit așa cum nu a mai făcut-o nimeni în nicio biserică a României. Erau mai liberi decât toată țara care se transformase într-o uriașă închisoare. Când nu se rugau, studiau – Aiudul gemea de profesori universitari, avocați, scriitori, generali, toată elita țării era acolo. Cusute în hainele celor care erau proaspăt arestați, în temniță pătrundeau pagini din Sfânta Scriptură sau din literatura lumii. Nu doar că le citeau, ci le rețineau pe de rost, pentru a le împărtăși mai apoi celorlalți. Mințile lor, chinuite de foame, torturate în anchete, sorbeau învățătura lui Dumnezeu și lumina lumii, așa cum nu reușiseră în libertate și nici nu vor mai reuși, odată eliberați. „Citeam și plângeam sub pătură. Niciodată cărțile nu au fost citite mai bine, niciodată cuvântul nu a avut atâta înțeles. Dacă nu erau cărțile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare? Ne-ar fi dezumanizat. Așa, am respirat libertate prin cărți, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărților”. Închisoarea i-a transformat pe deținuții politici în sfinți ai bisericii, spălând prin suferințe fără margini toate păcatele lor. „În pușcărie, s-au realizat cei mai puternici oameni. Dacă ieșeau deținuții din închisoare și își făceau măcar zece la sută dintre ei câte o mânăstire, astăzi am fi fost un popor mântuit, de neînfrânt, de nicio putere trecătoare”.
Duhovnic
„Ai terminat anii de pușcărie, acuma ce faci?”. „Ce să fac? O iau de unde am lăsat-o, cu slujirea bisericii!”. „Uite banditul cum vorbește cu noi. Banditul tot bandit a rămas!”. Și pentru că vorbea ca un „bandit” și se purta ca un „bandit”, autoritățile comuniste au avut grijă să îi mai dea părintelui Iustin încă șase ani de temniță, pe care i-a executat în lagărul de muncă de la Periprava. Să fie sigure că rugăciunea și sfaturile lui duhovnicești vor rămâne între ziduri. Ani mai târziu, când a fost întrebat de ce vorbește totdeauna în șoaptă despre vremurile prigoanei, părintele Iustin a răspuns, tot șoptit: „Să nu le trezesc!”. Când a fost eliberat, pe 6 mai 1964, împreună cu toți deținuții politici, se împlineau șaisprezece ani de când era purtat prin temnițe. Intrase un tânăr râvnitor și ieșea un bărbat desăvârșit în Hristos. Comuniștilor le era teamă de cuvântul lui, așa că nu l-au lăsat să intre înapoi în mânăstire. Doi ani de zile a stat acasă și a muncit la tăiat de lemne în pădure. Când s-a întors, mama lui, deja foarte bolnavă, nu l-a mai recunoscut. În bărbatul slab ca un țâr, tuns chilug, cu tâmplele deja învârstate de fire argintii, ea nu și-a mai putut vedea băiatul. care fusese înghițit de duba Securității. la 29 de ani. „Mama este numele sfințeniei pe lumea asta. Lumea asta e făcută din sângele și din plămădeala trupului și sufletului ei. Iar mama mea a fost legată în credința ei, trup și suflet, de ortodoxie. S-a stins fără să fie convinsă că eu m-am mai reîntors în viață în casa părintească…”. Când părintelui i s-a îngăduit, s-a închinoviat la Mânăstirea Secu. Va rămâne aici opt ani de zile, până în 1975, când va fi transferat la Mânăstirea Bistrița, din Piatra Neamț, unde va spovedi cincisprezece ani la rând, pe toți cei care îl căutau. Și-l căuta multă lume, atrasă de blândețea lui, de dragostea cu care primea pe oricine și, mai ales, de puterea rugăciunii sale, oțelită în anii de temniță. Încet, din tânărul misionar în stare să meargă pe front împreună cu ostașii români, se plămădise o inimă de duhovnic, capabil să poarte neputințele oamenilor. „Dacă n-aș fi avut experiența pe care am avut-o în închisoare, dacă n-aș fi trăit între oameni de toate condițiile, nu aș fi înțeles viața lor. Și așa, dacă m-am apropiat de ei și am ținut ușa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine și ei”.
Starețul anilor din urmă
Mă aflu în chilia părintelui Iustin, împreună cu un întreg autocar plin cu studenți. Nu înțeleg cum am încăput toți în cămăruța strâmtă. Ghemuit într-o margine, pe un colț al scaunului său de spovedanie, în brațe cu unul din motanii nelipsiți din chilie, părintele ne vorbește. Nu mai țin minte nimic din tot ce ne-a spus atunci, niciun cuvânt, nicio idee. Dar ceea ce mi-a rămas ascuns într-un colț de memorie, ca un sâmbure luminos, au fost lacrimile. Fără de veste, fără de vreun alt motiv, la un moment dat, am început să plâng. Era atâta blândețe în cuvintele marelui părinte, ajuns la senectute, ne învăluia cu atâta dragoste și înțelegere pe noi, tineri cu idealuri și râvnă, dar fără de nicio pricepere, încât de piatră să fi fost și nu puteai să nu te topești. Și mai era ceva, un ceva pe care cuvintele niciodată nu-l pot pătrunde și care mi-a luminat mie amintirea atât de tare și de netrecător încât v-o pot povesti acum, deși au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani. Oamenii simpli îi spun la fel se simplu „har”. Părintele avea, după o viață de om petrecută în chinurile temnițelor, și o altă viață, scursă în scaunul spovedaniei, darul Duhului Sfânt, de a călăuzi oamenii către Dumnezeu. Nu o făcea însă cum te-ai fi așteptat de la destinul său oțelit, cu patos și asprime. Nu. Patrafirul său era înmuiat într-o dragoste aproape maternă. Ne privea și avea grijă de noi, ca o cloșcă de puii săi. Și așa a făcut-o, cu fiece om care i-a trecut pragul chiliei. De aceea, și pragul său a fost călcat, în deceniile în care a spovedit, de mulțimi uriașe de pelerini. De îndată ce s-a stabilit într-o poiană de munte a satului său natal, în luna mai a anului 1991, într-o chilie smerită, alcătuită doar din scânduri, credincioșii care-l căutaseră la Bistrița și Secu au început să ia și ei calea muntelui. Și nu s-au mai oprit, punând umărul la ridicarea Mânăstirii Petru Vodă. Părintele le-a deschis larg ușa chiliei, atât de larg, încât nu a mai avut nicio fărâmă de răgaz pentru sine. S-a scufundat în inimile pelerinilor, încercând să îi transforme în ucenici ai Mântuitorului. Nu reușea întotdeauna, dar insista mereu, cu credința că lucrează la învierea duhovnicească a neamului nostru. „Sfârșitul lumii eu îl văd, mai întâi de toate, ca pe un sfârșit sufletesc. Moare sufletul în om cum cad frunzele, asta-i pieirea noastră!”. Credincioșii îl făceau părtaș vieții lor pe părintele Iustin Pârvu. Era de-al casei – bunicul în stare să preia toate necazurile și ispitele, fie ele de spus sau de nespus la spovedanie, pentru a lămuri apoi, din ele, drumul către Dumnezeu. Iar răbdarea aceasta a dat roade. Nu doar că a ajuns, astfel, unul dintre marii duhovnici ai României, dar a reușit să stea în scaunul spovedaniei zi și noapte, până în ultimele zile ale lungii sale vieți. Ucenicii spun că pentru asta a avut nevoie de o răbdare de fier – nu dormea pe noapte mai mult de două-trei ceasuri, mânca pe sponci, de multe ori nu se atingea de mâncare și, în afara pravilei călugărești și a Sfintei Liturghii, se dăruia credincioșilor. Dragostea aceasta fără rest a înviat suflete din moartea păcatelor, a zidit, prin ucenicii săi, o mulțime de schituri și mânăstiri și, mai presus de toate, a arătat că în miezul slujirii preotului nu stau poruncile, ci jertfa de sine. „Omul este jumătate dragoste, jumătate luptă” spunea părintele Iustin. „Depinde acum de el dacă e dragoste de sine și luptă cu ceilalți sau luptă cu sine și dragoste de ceilalți.”
Plecarea
În primăvara anului 2013, părintele s-a simțit rău. Nu mai era în stare să mănânce nimic, iar în ultimele zile, nici măcar să bea apă. A fost consultat la Cluj și i-a fost depistat un cancer la stomac. Când doctorul, un ucenic apropiat, i-a spus că la el cancerul e mai vechi, părintele i-a răspuns: „de acum trei ani”. Va fi văzut cu ochiul inimii sau știa foarte bine de câtă vreme rabdă în dureri, fără să spună nimic? În cele din urmă a fost operat, pentru a se putea hrăni, iar apoi s-a intervenit din nou, pentru extirparea tumorii, dar, pentru că era foarte avansată, nu s-a reușit. Părintele Iustin Pârvu s-a reîntors acasă, în mânăstire, și și-a purtat crucea suferinței cu rugăciune și răbdare. Într-o zi de duminică, pe 16 iunie, la ora 3 după-amiaza, a intrat în comă. A plecat la Domnul seara, la ora 22. În clipa când și-a dat ultima suflare, părintele Proclu Nicău i-a văzut sufletul urcând la cer. I-a spus atunci unei ucenice, arătându-i cu mâna un punct invizibil pe cer, în direcția Mânăstirii Petru Vodă: „Doamne, cum mai străluceşte! Uite cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo! Părintele Iustin a fost un sfânt!”.
Foto: George Crasnean (1), Mânăstirea Petru Vodă
Romanian