Europarlamentarele și localele, comasate prin hotărârea coaliției, aflată la putere, s-au încheiat, previzibil, cu victoria PSD-ului și PNL-ului. Aliaţii au câștigat, împreună, jumătate din locurile afectate României în Parlamentul European și majoritatea absolută a primăriilor și consiliilor judeţene. Victoria lor în alegeri a declanşat imediat competiţia pentru prezidenţiale și, în subsol, cea pentru parlamentarele naţionale. Din acest moment, antanta PSD – PNL nu a mai funcţionat la perfecție. Motivul zâzaniei a fost stabilirea datei prezidenţialelor și încercarea desemnării unui candidat comun. Se ştie că un preşedinte ales “trage” după el, la parlamentarele ulterioare, candidaţii partidului din care provine. Toți președinții României postcomuniste și-au dorit o majoritate parlamentară “prietenoasă” pentru a-și putea impune proiectele politice. Preşedintele poate juca un rol major în evoluţia comunității ce l-a ales, numai dacă parlamentul este solidar cu acţiunile sale. Într-o republică semiprezidențială, cum este România, treburile devin “încurcate” atunci când șeful statului, legitimat prin alegerea lui directă de către cetățeni, nu este susţinut de parlament. Traian Băsescu și Klaus Iohannis au suferit destule eşecuri din cauza lipsei unei majorități parlamentare prezidenţiale. Propunerea lui Klaus Iohannis, preşedintele în funcţiune, ca PSD-ul și PNL-ul să se asocieze în “Coaliţia Stabilității” își are originea tocmai într-o astfel de situaţie, chiar dacă ea a presupus abandonarea multor proiecte, definite doctrinar, ale celor două partide. Klaus Iohannis și-a justificat opţiunea pentru această alianţă “dezideologizată”, prin contextul complicat, intern și extern, în care a evoluat țara. Pandemia, criza economică și războiul din Ucraina au solicitat, într-adevăr, o conducere fermă și stabilă a administraţiei naţionale. Numai că, în ciuda obiectivului nobil, alianţa nu a dus la schimbarea caracterului clientelar al grupărilor, la blocarea, cel puţin pe moment, a scopurilor particulare, specific partinice. Ele au ieşit la suprafaţă imediat ce europarlamentarele și localele s-au încheiat. Problema desemnării unui prezidențiabil comun a fisurat însă “unitatea” lor, fiecare dinte ele vizând funcţia supremă în stat, în nume propriu, ca formulă de asigurare a preeminenței proprii pe scena politică. PSD-ul, cel mai mare partid românesc, își doreşte funcţia pentru șeful său, forțând astfel o “cupolă socializantă” asupra țării pentru destulă vreme de aici încolo. PNL-ul, a cărui identitate s-a tulburat prin asocierea cu PSD-ul, ar vrea să urmeze tradiţia din ultimele două decenii, aceea de a da țării un preşedinte de centru-dreapta, care să limiteze excesele populiste ale guvernărilor de stânga, dominate de PSD. Dorința de a avea fiecare un candidat propriu la președinție este, aşadar, normală, deşi astfel se reduc şansele protagoniştilor, în fața contracandidaţilor, desemnaţi de celelalte partide, sau independenţi.
Așadar, Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă vor candida din partea PSD-ului și PNL-ului. D-l Ciolacu nu aspiră total la președinție, funcţia de prim-ministru având mult mai multe pârghii de impact în politica internă, dar partidul îl obligă să se înscrie în competiţie, pentru a asigura menţinerea sistemului impus de el după 1989. O “retragere cordială” în fața partenerului său liberal, Nicolae Ciucă, ca și o înfrângere în finala competiţiei prezidenţiale ar duce, automat, la înlocuirea lui la cârma PSD-ului, așa cum s-a întâmplat cu toţi antecesorii. Grupurile de influență din PSD nu iartă niciodată un lider perdant. De aceea, Marcel Ciolacu susţine ca prezidenţialele să aibă loc în Septembrie, scontând pe faptul că măririle de pensii și salarii, anunţate pentru atunci, vor mobiliza nu numai electoratul captiv al partidului său, ci și alţi pensionari și bugetari nealiniaţi din țară. PNL-ul susține amânarea prezidenţialelor pentru luna Noiembrie – Decembrie, astfel ca “alesul” său, d-l Ciucă, să aibă timp suficient pentru propria campanie publicitară și pentru convingerea electoratului liberal, dezamăgit de renunţarea la programul specific al partidului, prin asocierea cu PSD-ul. Pentru maximizarea şanselor lui, PNL-ul se arată gata să meargă până la ruperea Coaliţiei Stabiltății, chiar dacă astfel clienţii săi riscă să piardă multe din beneficiile administrării în comun a țării. Evident, ambii candidaţi ar prefera, în locul unei confruntări directe, care ar pune sub semnul întrebării prognozata colaborare ulterioară a partidelor, o bătălie finală cu un candidat extremist, cum ar fi George Simion, de la AUR, sau Diana Șoșoacă, de la SOS, pe modelul verificat al luptei dintre Ion Iliescu și Vadim Tudor, la alegerile din 2000. Este un fapt aproape sigur că electoratul român respinge, totuşi, în final, aventurile naționalist-anarhiste, care ar lipsi țara de garanțiile oferite de participarea ei la marile organizaţii occidentale, UE și NATO. Cei doi candidaţi ai partidelor asociate la putere se tem mai mult de posibilii concurenţi independenţi sau de cei desemnaţi de opoziţie. Dacă înfrângerea ADU (alianţa dintre USR, FD și PMP) la alegerile din 9 Iunie pare a-i fi scăpat de concurența dură a unui lider de dreapta necompromis, candidatura unui independent ca Mircea Geoană le pune deja mari probleme. Toate sondajele indică faptul că, dacă ajunge în finală cu oricare dintre ei, Mircea Geoană ar câștiga detaşat. Geoană este aureolat de poziţia lui de Secretar General Adjunct al NATO și de multitudinea de relații internaţionale pe care, datorită acesteia, și le-a făcut. Dar trecutul lui de lider PSD-ist îi vulnerabilizează şansele, mai ales că, în lipsa susţinerii unui partid deja afirmat, ansamblul clasei politice îl respinge. Respingerea de către majoritatea politicienilor a unui candidat atipic în raport cu sistemul nu este totuşi un handicap pentru o personalitate carismatică, capabilă să demoleze, în discurs, performanțele partidelor asociate la putere și ale reprezentanţilor desemnaţi de ele. Din această perspectivă, surprizele pot apărea oricând. Orice gafă guvernamentală, orice eşec vizibil din această perioadă a administraţiei poate genera o precipitare emoţională a electoratului, cu consecinţe neaşteptate la urne. Ca să reușească să se impună într-o prezumtivă finală a prezidenţialelor, d-nii Ciolacu și Ciucă sunt “condamnaţi” să joace împreună împotriva tuturor celorlalţi și, concomitent, să-și pună toate piedicile din lume pentru că, desigur, funcția prezidenţială este numai una.
