• A jucat la ProTV, în serialul „Profu”, a apărut fulgerător în lungmetrajul „Taximetriști”, dar „Zece lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”, piesa semnată de Elena Morar și Gabriel Sandu, a pus-o cu adevărat în lumină. Câștigătoarea Premiului Uniter – „Cel mai bun debut” de anul acesta – are doar 23 de ani, pariază totul pe actorie, e îndrăgostită de muzica lăutărească și nu se lasă de sport •
– Bună dimineața, Ramona! Pe unde ești?
– Bună dimineața, Dia! Sunt acasă, în micul meu apartament de lângă Cișmigiu, cu micul dejun în față și viciile la îndemână. E o casă deschisă, în care mă simt foarte bine, locul în care se strâng toți prietenii mei.
– Ce mai înseamnă distracția pentru generația voastră?
– Până la 23 de ani, cât am eu acum, cele mai frumoase seri pe care le-am avut au fost mereu în jurul unei mese, cu o boxă în surdină, cu un vin făcut șpriț și multe discuții. Ieșim din ce în ce mai rar în oraș sau în cluburi, dar masa ne unește de fiecare dată.
– Și pe cine cade greul bucătăriei?
-Pe mine. Eu sunt gazda, pe umerii mei sunt și pregătitul, și gătitul, doar la strânsul de după mă ajută și prietenul meu. Sunt mai mămoasă din fire și-mi place să am grijă de alții. Așa că mâncăm, bem și mai dăm și-n lăutărie, că sunt o mare pasionată a fenomenului ăstuia. De dansat nu prea dansăm… Pe vremuri, aveam o cârciumă chiar lângă facultate, Bikers se numea, cu o atmosferă extraordinară. E locul care a fost acasă pentru noi și care ne-a colorat, efectiv, studenția. Acolo ne dădeam unii altora feedback, acolo ne repetam textele, acolo mergeam seara, după spectacol, să bem o bere. Tipul ăla de energie mi-am dorit să-l păstrez și în apartamentul ăsta, de când m-am mutat.
– Ia-ne și pe noi într-un tur virtual prin el!
– V-aș lua cu mine pe canapea, în living. De aici o să vedeți și bucătăria deschisă, cu o ușă ca de hambar, modificată de tata. În mijlocul livingului, e masa care ne adună pe toți, care se poate și lungi la nevoie, să ne încapă. Sunt multe obiecte luate de prin târguri, fiindcă îmi place să cotrobăi prin vechituri. Am și un șevalet, fiindcă obișnuiam să pictez, dar n-am mai făcut-o de ceva timp. De când s-a mutat la mine prietenul meu, cărțile din bibliotecă s-au dublat. În rest, mai sunt florile, barul și terasa de sus, care ne-a salvat în timpul pandemiei.
– Până să câștigi Premiul Uniter, cu spectacolul Elenei Morar și al lui Gabriel Sandu, pentru mulți ai fost o necunoscută. Cum de nu ai apărut mai des în seriale, Ramona?
– Am evitat cât am putut să accept oferte comerciale, care m-ar fi făcut mai vizibilă. De mică mi s-a zis că dau bine pe sticlă, dar știam că primul pas dictează tot. Dacă apuci drumul ăsta, al teatrului, e mai multă muncă, e nevoie de mai multă răbdare cu tine, dar până la urmă, vin și proiectele de calitate. E drept că nu mă știa nimeni la nivel național înainte de premiu, dar în mediul urban, la București cel puțin, iubitorii de teatru mă cunoșteau, știau de „fata aia mică și blondă, care și cântă”. Blondă nu mai sunt, de crescut tot n-am crescut, tot la 1.56 am rămas. În schimb, am ajuns la Constanța, unde Erwin Șimșensohn a pus foarte bine pe picioare teatrul de stat, l-a reintrodus în circuitul festivalier și l-a reconectat la lumea criticii și la instituțiile de presă. Iar asta s-a văzut în vizibilitatea de care au avut parte piesele jucate acolo și a contribuit, mai mult sau mai puțin direct, și la premiul cu care am fost răsplătită.
– În Septembrie, la redeschiderea stagiunii constănțene, cei care vor să se bucure de ultimele zile de plajă pot lua bilete și la „Zece lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”. La ce se pot aștepta?
– La un show în urma căruia pleci cu sentimentul că ai văzut și un spectacol de teatru bun, și un concert. Dintre toate artele, muzica e, cred eu, cea care leagă cel mai bine oamenii. Și, timp de trei ore, noi, actorii, cântăm mult. Suntem niște performeri, aflați la Bienala de la Veneția, unde reprezentăm România, cu muzica ușoară din Epoca de Aur.
– Corina Chiriac face din nou valuri la concerte, Marina Voica e pentru a doua oară invitată la TIFF. Cum de rezonează generația voastră cu muzica asta?
– Cred că ne-am plictisit de acordurile repetitive, monotone și tindem să ne întoarcem la ritmuri mai melodioase. Muzica anilor ’70, ’80 e o muzică făcută bine, cu mesaj autentic, deloc simplist, cu multă poezie în ea. Un actor, ca să interpreteze ceva, are nevoie nu doar de note, ci și de mesaj și de emoție. Iar eu sunt oricum mai nostalgică decât ar trebui. Dacă n-aș avea pasele astea de melancolie, m-aș plictisi teribil. Cu cât am nostalgii mai mari, cu atât sunt mai vie.
– Am remarcat că trupa cu care joci „Zece lucruri pe care le-am pierdut…” e una extrem de tânără. E foarte multă exuberanță pe scenă.
– Suntem din aceeași generație, cei mai mulți, abia ieșiți de pe băncile facultății, ne leagă aceleași obsesii, aceleași căutări. De altfel, castingul pentru spectacolul de la Constanța l-am dat exact anul trecut pe vremea asta, când încă scriam la licență. Iar repetițiile le-am început exact când a început și masterul, adică în toamnă.
– Cum te-ai descurcat cu naveta?
– Norocul meu e că am permis de conducere, de la 18 ani. În zilele cu spectacol, plecam de dimineață spre Constanța, intram în repetiții, seara jucam piesa și, imediat după, conduceam înapoi spre București, că a doua zi aveam cursuri. N-aș fi reușit fără mașină. La ora la care terminam de jucat, nu mai pleca niciun tren. Nu e un ritm chiar confortabil, dar îl duci când ești tânăr și-ți place ce faci.
– Viață de nomad..
– Multă vreme am ținut în mașină un bagaj pentru orice situație: rochie de seară cu tocuri, tricouri de schimb, pastile de dormit, echipamentul de sală. Sportul e nenegociabil în cazul meu. Mi-am făcut un abonament care e valabil în toate orașele mari, la mai multe săli de fitness. Chiar dacă ajung la Baia Mare după 12 ore de mers cu trenul, tot găsesc imediat o sală și-mi fac antrenamentul. Eu cred că asta înseamnă disciplina, să nu-ți găsești scuze. E ceva ce văd că lipsește de multe ori generației mele. Oamenii se implică în multe lucruri, dar pe niciunul nu-l duc până la capăt, parcă nimic nu le place cu adevărat.
– Totuși, și tu ai făcut și teatru, și film, ai și pictat, ai și cântat. Nu ți-a fost teamă că te risipești?
– Nu, pentru că pe primul loc, în cazul meu, a fost și a rămas doar actoria. Există un moment în viață când stai tu cu tine și-ți zici: „Nu, domnule, eu o să fiu cea mai bună în treaba asta! O să fiu cea mai bună!”. Evident că niciodată n-o să mă simt cea mai bună, dar asta deja e altă treabă. Important e să vrei și să muncești în direcția asta. Apoi, sportul, în cazul meu, e cu adevărat o pasiune. Nu mă văd lăsându-mă de el nici la bătrânețe, vreau să știu că rămân în formă, că până târziu în viață corpul îmi va fi aliat. Iar lăutăria e o pasiune căreia îi dedic din ce în ce mai mult timp. Mi-am dorit ca oricine mi-ar cere vreodată să cânt vreo piesă celebră, să o pot cânta în orice moment, din memorie, chiar dacă o interpretez în maniera mea.
– Avem șanse să te auzim și cântând?
– Cu siguranță, la finalul verii. Iarna trecută, am reușit să termin, în sfârșit, de compus, la pian și pentru voce, un repertoriu de romanțe. E o muzică scrisă pentru oamenii care au trecut prin viață și au înțeles cât de important e să o trăiești cu adevărat. În august, aș vrea să le aduc în fața publicului, pe scena de la Teatrul Excelsior. Mai rămâne doar să-mi găsesc până atunci un violonist și-un țambalagiu și o să fie sigur ce trebuie.
