Estul sălbatic al Europei – Munții Carpați

– Cel mai mare parc național al continentului european –

• Revista germană FOCUS a publicat la începutul lui Mai, un reportaj dedicat pădurilor virgine din România, pe care le consideră „plămânul verde al Europei”. Uimirea străinilor față de frumusețile peisajelor noastre ar trebui să ne umple de încântare, dar și de dorința de-a apăra ce avem. Paradisul naturii este amenințat „la sânge”, de tăierile de păduri. Reportajul a fost realizat de DIANA LAARZ, cu sprijinul „Travel Carpathia” •

O să o spunem de la bun început: nu am văzut niciun urs în Carpați. Cu toate acestea, aveam uneori senzația că ne-ar aștepta, chiar dincolo de ur­mătorul vârf de deal. Le-am văzut urmele proaspete în pământ, le-am găsit movilele de excremente în iarbă. Dar animalele însele au rămas invizibile pentru noi. „Nu vedem animalele, dar ele ne văd”, spune călăuza mea, Nicolae Cos­dan. Urșii, râșii și lupii sesizează mult mai de­vreme prezența noastră decât noi pe a lor. De fapt, ei sunt cei care îi țin sub observație pe aceia care vor să-i observe. Cosdan este unul dintre cei doi ghizi care ne-au însoțit în această drumeție prin Carpați. Al doilea bărbat se numește Radu Micu. A lucrat pe o navă de croazieră timp de 13 ani. Micu a văzut Hawaii, Cuba, Panama și mările nesfârșite care le înconjoară. Apoi a decis să se întoarcă acasă. Pentru că acolo este cel mai frumos. Ambii bărbați sunt călăuze de încredere prin acești codri seculari din Munții Făgăraș. Ei cunosc poteci care străbat munții românești, pe care nu le mai știu decât ani­malele și ciobanii cu oile lor. Și gătesc cele mai bu­ne „paste montane” din Car­pați, pe care le încro­pesc din ingredientele că­rate în rucsac.

„Cea mai mare suprafață împădurită din Europa”

Carpații descriu prin Europa un mare arc, care se întinde din Austria până în estul Serbiei. Ne aflăm în dru­meție în Ro­mâ­nia. Peisajul care ne    întâm­pină în această pe­regrinare seamănă cu ți­nu­tul deluros al hobbiților din „Stăpânul inelelor”. Este o regiune a poie­nilor și a pă­durilor nesfâr­șite. Unii îi spun Tran­sil­vania, și se gândesc la Contele Dracula și la tot felul de legende sângeroase. Alții îi spun Siebenbürgen, în amintirea coloniștilor germani care și-au găsit pe aceste meleaguri un nou cămin, în secolele al 12-lea și al 13-lea. Dar oricare i-ar fi numele, este o mare întindere sălba­tică.

România este o țară a extremelor. Din perspec­tiva statisticilor economice, țara se clasează foarte frecvent pe ultimele locuri în UE. Dar ori de câte ori sunt aduse în discuție natura și mediul încon­jurător, România se află în fruntea clasamentului. Cea mai mare biodiversitate, cea mai mare popu­lație    de prădători mari europeni. În Carpați se află cea mai mare suprafață împădurită din Europa. Două treimi dintre pădurile virgine care au supra­viețuit pe continent se află în România.

Într-o seară, tragem la o pensiune din satul Șinca Nouă. Este o clădire mare, cu partea de sus a fațadei placată cu lemn. De jur împrejur sunt cai pe pășuni și în grajduri. Această gospodărie este o pensiune și, totodată, un centru ecvestru. Dar într-o anumită măsură e și o fermă, în care cresc porci, dovleci și mure. O angajată spune că, în urmă cu doar câteva săptămâni, a găsit într-o di­mineață o vulpe dormind în cotețul găinilor, iar toate animalele erau încă tefere. O întâmplare ade­vărată. Femeia a făcut și o fotografie. Centrul ec­vestru din Șinca Nouă este un loc fenomenal de li­niștit.

În aripa dreaptă a casei, locuiesc Barbara și Christoph Promberger. Ei sunt proprietarii acestui loc. Și tot lor le-a venit și ideea noului traseu pe care îl străbatem zilele acestea.

Soții Promberger au sosit în Carpați, la mijl­ocul anilor 1990, în calitate de cercetători, pentru a studia lupii. Au analizat comportamentul haite­lor, iar după ce și-au finalizat cercetările, au rămas în România. În 2009, cuplul a fondat fun­dația Con­servation Carpathia. Aceasta strânge    bani de la donatori și cumpără păduri, pentru a le proteja de defrișările ilegale și de braconaj. Până acum au fost incluse în aria protejată peste 25 de hectare. La un moment dat, ar trebui să se ajungă la peste 250.000 de hectare, care să se întindă de la valea Oltului, la vest, până la munții Piatra Craiului, la est.

În Europa există peste 300 de parcuri națio­nale, dar ni­ciu­nul dintre ele nu și-a câștigat un renume la nivel mondial. So­ții Promberger vor să schim­be lucrurile. Ei doresc ca aria lor protejată din Româ­nia să de­vină cel mai mare parc na­țional din Europa, com­pa­rabil ca aspect și frumusețe cu Par­cul Național Yellowstone din SUA sau cu Parcul Națio­nal Kruger din Africa de Sud. Acesta este unul dintre cele mai ambițioase proiecte euro­pene de conservare a naturii din câte au existat. Mult timp, turismul nu a jucat un rol major în planurile fundației. Dar a­cest lucru se schimbă, din ce în ce mai mult. „Împiedicăm ex­ploatarea unor păduri foarte productive”, spune Barbara Prom­berger. Cu alte cuvinte, locuitorii din Carpați nu mai pot și nu mai trebuie să taie lemnul din pădurile lor și nu mai pot câștiga bani în acest fel. Însă, în aceste condiții, ei au nevoie de o sursă alternativă de venit.    Soții Promberger au în vedere un turism sustenabil, care să se desfășoare în special la marginea ariei protejate, numai însoțiți de un ghid. Noul traseu de drumeții pe care l-au pla­nificat face legătura între ascunzătorile ame­najate pentru observarea animalelor sălbatice și pensiunile de prin părțile locului. Aproximativ 120 de kilometri sunt parcurși în șapte etape.

Un spațiu natural care inspiră venerație

Tocmai străbatem una dintre aceste porțiuni ale traseului, parcurgem urcușuri și coborâșuri, încon­jurați de sco­ruși de mun­te, de ulmi, de arțari și de tise. Copaci care cresc deja de mii de ani, ne­tul­burați, în acești munți. Ghidul ne vorbește despre seva meste­ce­nilor și mângâie câțiva molizi care au doar doi ani. „Sunt cât degetul meu mic de mari”, spune el.

Într-o poiană montană aflată la înaltă altitudine se ivește o construcție din lemn. Observatorul de faună Comisu este o cabană simplă, care se cui­bărește discret pe versant. Înăuntru ne simțim însă ca într-un turn de observație. Prin fereastra pano­ramică se poate privi la mare depărtare, fără a vedea țipenie de om.

Radu Micu aprinde focul în sobă și pregătește pastele. Ședem tăcuți pe scaune, privind prin fe­restre la peisajul amurgului, ale cărui culori lasă treptat loc griului și apoi negrului nopții. O prive­liște copleșitoare!

Dimineața, jarul încă mai mocnește în sobă. Afară lumea a înghețat. Iarba de pe pajiști stă țea­pănă pe pământ, împo­vă­rată de ger. Nori groși și grei as­cund vârfurile mun­­ților de pe traseul nos­tru. Radu Mi­cu pare sceptic. Bate vântul și furtuna se va intensifica pe măsură ce urcăm. Cu toa­te aces­tea, decidem să ne conti­nuăm drumul. Nu trece mult și vântul începe să ne arunce în față cristale de ghea­ță. Ne afundăm în nă­meți, iar apa de băut ne îngheață în sticle.   

Carpații au două chi­puri. Unul, cu dealuri on­dulate, păduri dese și sate în care trecutul este încă viu. Ce­lă­lalt chip este cel al coborâ­șu­rilor și urcu­șu­rilor alpine de la altitu­dinile înalte, al pantelor abrupte și greu de par­curs. Radu Micu își în­tinde brațele și strigă în vânt: „Cât vezi cu ochii nu mai sunt alți oameni în afa­ră de noi”.

Ai senzația că munții Carpați le fac ceva oame­nilor care vin aici. Ei își păstrează venerația față de natură. Sau o redes­co­peră.

Într-o altă zi, pe măsură ce coborâm încet de pe înălțimi, peisajul se transformă. Mai întâi dispar norii, apoi zăpada. La un moment dat, nu mai atârnă între firele de iarbă decât pojghițe subțiri de gheață. Și apoi totul devine deodată strălucitor de frumos. Doar crestele albe din depărtare, care par ireale, ne mai amintesc de unde am venit.

Plămânul verde al Europei

În timp ce străbatem poienile, călăuzele noastre povestesc despre animalele și plantele din Carpați. Acolo trăiesc, bineînțeles, urși bruni, precum și lupi, capre, mistreți și râși. Tocmai se reintroduc și zimbrii. Animalele mici, dar mai ales cele mari, din Europa, dispun aici de un areal suficient de mare pentru a trăi. Acestea sunt minutele în care suntem aproape siguri că ne vom întâlni cu o ur­soaică cu pui sau cu un lup hoinar.

În timp ce privim de pe un deal către o altă vale, observăm urme de distrugere pe versant. Păduri ce par rase cu briciul. De la distanță, se vede ca și cum cineva ar fi decupat o bucată uriașă dintr-un covor verde. O defrișare ilegală de copaci, care a făcut ca povârnișul să devină brun, în loc de verde. Suprafața a fost defrișată în urmă cu mai bine de zece ani. Ghizii noștri povestesc cu tristețe despre numeroasele camioane care ieșeau zilnic din pădure. De ce nu a făcut nimeni nimic? Cei doi bărbați ridică din umeri. „Oamenii cu funcții se fac că nu văd. Îi plătești”.

Pădurile seculare ale României sunt amenințate

Anual, în România dispar apro­ximativ 20 de milioane de metri cubi de lemn! Suprafața defrișată înghite porțiuni tot mai întinse ale pădurilor seculare. Acesta este principalul mo­tiv pentru care Christoph și Barbara Promberger au pus bazele fundației lor. Drume­ții­le sunt menite și să-i ajute pe oa­meni să înțeleagă mai bine ce anu­me e pus în pericol și ce ar trebui nea­părat conservat. Barbara Prom­ber­ger spune că România mai are încă șansa să decidă dacă dorește să păstreze intactă natura sălbatică. Spre deosebire de alte țări din Europa, aici încă mai există destule păduri seculare virgine. „Aceas­tă țară poate fi plămânul verde al Europei. Este un tezaur verde”.

Aproape toți oamenii pe care îi întâlnim în aceas­tă drumeție vorbesc despre natura din Car­pați ca despre ceva prețios. Ca despre o raritate, pe care numai câțiva au descoperit-o până acum. Bar­bara Promberger ne vorbește despre fagii stră­vechi din satul Nucșoara și îi compară cu niște „giu­vaeruri”. Un bucătar de la restaurantul unde mâncăm privește către dealurile Transilvaniei și spune: „Strălucesc ca aurul”. Iar ghidul nostru, Ra­du Micu, vede o „bijuterie” în fiecare ciupercă de pe marginea drumului. O comoară ce trebuie ocrotită.

„Când vezi ce este aici, nu mai vrei să te întorci în alte țări”

• Un detaliu romantic: soții Prom­­berger s-au cunoscut la noi în țară •

Christoph Promberger s-a născut în Germania, într-o zonă plină de păduri din Bavaria și a studiat inițial silvicultura, la Universitatea din München. Apoi a plecat în Canada, unde a ales drept su­biect de cer­ceta­re, lupii. Tot lupii au fost cei care l-au mâ­nat în cele din urmă în România, o țară despre care la început nici măcar nu știa unde se află pe hartă. Aflând că în România trăiesc nu mai puțin de 3.000 de exemplare, germanul a ini­țiat, în 1993, un proiect de cercetare în Munții Car­pați. Și astfel s-a îndrăgostit    iremediabil, nu numai de țara noastră, ci și de Barbara Promberger. Alea­sa lui s-a născut în Austria și a urmat Facultatea de Biologie. Pentru că o interesau mai ales animalele săl­batice, s-a gândit și ea să plece în Canada. Dar pâ­nă la urmă, a aflat că în Europa e cineva care face o cercetare despre lupi și a hotărât să i se ală­ture. Așa se face că a venit și ea la noi în țară. În inter­viu­rile pe care le-a acordat în presa româ­nească, ea povestește, la fel ca soțul ei, că mai întâi s-a îndră­gostit de România. Un lucru pe care l-a conștien­tizat aproape imediat ce a ajuns și a văzut pădurile noastre. Apoi l-a cunoscut pe Christoph Prom­ber­ger și s-a îndrăgostit și de el. Cei doi trăiesc la noi, de aproape 30 de ani, și au două fiice. „Când vezi ce este aici, nu mai vrei să te întorci în alte țări”, a declarat Barbara Prom­berger pentru HotNews. La începutul anilor 2000, cei doi soți și-au construit pensiunea și și-au deschis centrul de echitație. Apoi au trăit un șoc, când au aflat de la directorul Parcu­lui Natural Piatra Craiului despre amploarea pe care o luaseră între timp defrișările. Întrebat ce s-ar putea face pentru a combate acest fenomen, directorul a spus în glumă că „poate găsim un prost care cumpără pădurile retrocedate și le prote­jea­ză”. Christoph și Barbara Promberger au luat însă gluma cât se poate de în serios, au intrat treptat în contact cu diverși finanțatori și au pus bazele fundației Conservation Carpathia. Însă marele lor vis, acela de a înființa Parcul Național Făgăraș, care să se întindă pe o suprafață de circa 200.000 de hectare, nu s-a împlinit încă. „Fundația nu poate să în­ființeze parcul singură, noi putem doar să pro­movăm acest proiect, pentru că, în final, cei care decid sunt comunitățile locale și statul român”, a explicat Barbara Promberger.