E cald afară, arșiță mare, dar nu prea cald, ca să mi se topească și amintirile verilor de altădată… Acum, în prag de Iulie, îmi amintesc de pildă de treieratul grâului, al orzului și-al secarei… Pe vremurile acelea, prin anii 50, nu erau combine, nu erau tractoare, nu erau camioane de dus cerealele în pătul. Transportul îl făceau căruțele, roabele pe distanțe mici, spinările bătucite ale țăranilor. Bătrânii din Cărbunești puneau vara la cale, își făceau socoteala și ieșeau la treierat. Gheorghe Geambașu, Gică Rogojanu, Gheorghe Lecu și Fica Rogojanu erau vecini, prieteni și rude; lucrau împreună, mâncau la aceeași masă, pe iarba friptă de soare, în marginile lanurilor cu grâu dat în pârg. Treieratul provoca o mișcare în tot satul, cei aleși să introducă batoza pe tarla veneau, de cum se lumina de ziuă, cu banițele pline de mâncare: șuncă țărănească, ceapă, usturoi, brânză de oaie, ouă fierte și sticle cu țuică. Batoza pufăia la… ordinul tractorului, dând afară grâul cu viteză, pe două guri de care erau agățați sacii de cânepă. Ușor amețit și vesel, mecanicul de batoză anunța cu glas mare: „Până la prânz, ajungem la stogul lui nea Gruia și al vecinului Dolcu”… Cei numiți știau ce-i așteaptă: masa de prânz și țuiculița, ciorba de găină, friptura și cartofii prăjiți, murăturile și ardeii iuți. Doar fumatul era interzis. Nici o urmă de foc nu avea voie să prindă viață în lanul de grâu sau de secară. După masă, urma o pauză de o jumătate de oră, apoi se auzea din nou duduitul tractorului rusesc, cu roți de fier, și râsetele femeilor aflate pe câmp. Unele râdeau de bărbații care, „la Răchiți”, stabileau zona de treierat, cu țoiul în mână. Povesteau, râdeau și ridicau sacii cu grâu care se legau și se duceau acasă, în căruțe cu loitre și în coșuri de nuiele. Pentru secară și ovăz era mai simplu, se făcea treieratul cu animale; se plimbau vaci, cai sau boi în cerc, fărâmând spicele, până săreau toate boabele. Până la apariția combinelor, nu se putea să ai grâu sau porumb și să n-ai cu ce-l căra acasă. Cu toate acestea, viața țăranilor nu era grea, era ca o sărbătoare, veneau îmbrăcați în haine țărănești curate, stăteau de vorbă, schimbau păreri… Frecau spicul în palmă și stabileau data seceratului și treieratului, care dura câteva săptămâni. Făceau țoțe și le puneau cu spicul spre mijloc… Când găteau mâncarea, o duceau în baniță, pe oblanic. După ce încărcau căruțele, grâul era dus la Gilort și era spălat pe cergi, îl întindeau până se usca. Apoi îl duceau fie la moara de apă de la Albeni, fie la moara de valț de la Vidin… Gospodinele spălau grâul cu site mari, cum nu mai există nici la muzeu, iar din făină făceau pâini în țest. Când vatra era încinsă, femeile întindeau foi de hrean și apoi așezau pâinea… Prima pâine, făcută din grâul abia recoltat. Mirosea tot satul, tot pământul și cerul, până la Dumnezeu. Unde sunt vremurile acelea? Unde sunt verile cu miros de grâu copt? S-au dus de parcă n-ar fi fost niciodată. Și odată cu ele, copilăria noastră.
Romanian