Radu Trifan (fondator al Asociației „Acasă în Banat”): „În urma noastră rămân sate spectaculos schimbate în bine”

• Cea de-a șasea ediție a evenimentului „Colorează satul” a avut loc anul acesta între 6 și 8 Iunie, în satul Altringen din județul Timiș. O dată pe an, sute de voluntari iau cu asalt o localitate rurală, pe care după trei zile de muncă o lasă în urmă curată, îngrijită, cu un suflu proaspăt. Este o celebrare a traiului în comun, a întrajutorării, a faptelor bune, într-un amplu proiect de primenire a satului bănățean •

„Cu flori la geam și băncuțe la poartă, starea de spirit se schimbă”

– Ce înseamnă, de fapt, „Colorează satul”? Ce rezultate ați avut în acești șase ani?

–    Am început în 2019, cu satul Eftimie Murgu, în Caraș Severin, apoi Racovița, Ilidia, Fărășești, Va­leapai și acum la Altringen. Sunt sate nu tocmai cunoscute la nivel național, dar au potențial turistic, păstrează arhitectura tradițională și vrem să le promovăm. Ne pregătim o jumătate de an, și în doar trei zile, zugrăvim pe exterior 30 de case, o ­cursă contra cronometru. E ca un festival, ne adunăm, mâncăm, dormim împreună, avem șantier, e o nebunie, cu sute de voluntari. Chiar de la prima ediție am avut 200, anul ăsta, vreo 500 de voluntari. Până acum, avem peste 180 de clădiri văruite sau renovate, case vechi, școli, cămine culturale, bise­rici, clădiri reprezentative. În urma noastră rămân sate spectaculos schim­bate în bine.

– De unde a pornit această dorință de a schimba în bine comunități rurale?

– Am cumpărat o casă veche într-un sat mic, Valeapai, izolat la acel moment, pierdut de lume, la 60 de kilometri de Timișoara. Am vrut să avem un loc la țară, unde să mergem cu copiii, să vadă ce înseamnă natura. Era o casă de la 1850, destul de modestă. Am vrut să o păstrăm așa cum este, să o facem un fel de muzeu locuit. Am evitat materialele moderne de construcție, am folosit lut, paie, lemn. N-am găsit meșteri, n-am găsit pe nimeni care să ne ajute, și am făcut noi singuri, din mers, am citit cărți. Noi asta am observat și nu ne-a plăcut: că spațiul pu­blic era ne­îngrijit și casele, asemenea. Dacă totul e gri, cre­ea­ză o stare de tristețe, nu vrei să-ți crești copiii acolo, vrei să pleci. Una e să ai case cu flori la geam, cu băncuțe la poartă, starea de spirit se schimbă. Am putea extinde ideea la întreaga țară. Într-un loc frumos, primitor, în care stai cu drag, de care te simți mândru, de acolo nu o să vrei să pleci. O să-ți aduni toată energia de acolo. Dar dacă totul e gri, mizerie, gunoaie, pono­sit, pri­ma pre­o­cupare e să îți duci co­piii într-un loc mai bun. Am început cu strada noas­tră, am făcut curat, am pus flori, am reparat fântâna de la drum, mici acți­uni, ne-am împrietenit cu oamenii, ușor, ușor, ne-am impli­cat în comunitate. S-au luat și ei după noi. Când am venit noi, nu se mai cosea iarba de la drum, umblau găini și oi pe stra­dă, acuma, toată lumea cosește, casele sunt văruite, o parte le-am văruit chiar noi. Chiar pe ulița noastră au mai venit câțiva timișoreni care și-au cumpărat case, le-au renovat, au grijă de ele. S-a animat satul, între timp au apărut și asfaltul, rețeaua de apă – până în vara asta, satul nici măcar n-a avut așa ceva.

„Nu speram să avem atâția susținători”

– Cum ați strâns echipa, oameni dornici să dea o mână de ajutor?

– La început am ajutat câteva familii, bătrâni singuri, i-am vizitat și am zis că nu se poate să-i lăsăm să trăiască în condițiile alea. Ne-am strâns mai mulți prieteni, 7-8, am pus bani laolaltă și am zugrăvit noi, am fă­­­cut curățenie, le-am pus pe jos un linoleum, le-am schim­­bat soba, pentru că se umplea de fum casa, lu­cruri mici care au atras atenția. Am văzut că are un impact mare asupra familiilor respective, dar și asupra în­tre­gului sat. Un sat e o comunitate, o familie mai mare, trebuie să vedem și ce-i frumos, și ce nu merge acolo, să schimbăm. Grație rețelelor de socializare, ne-am tre­zit că oamenii vin și anunțați, și neanunțați la acți­unile noastre și așa ne-am strâns. Lucrurile au luat amploare, nu ne așteptam să avem atâția oameni interesați de ceea ce facem, de misi­u­nea asociației, ce pro­mo­vează salvarea patrimoniu­lui, a arhitecturii tradiționale din Ba­nat și ajutorarea familiilor sărace. La Timișoara avem un oraș dezvoltat, și la doar 20 de kilometri distanță trăiesc bătrâni ce stau în mizerie, în condiții foarte gre­le. Am întâlnit situații de nedescris. În fiecare an aju­tăm câteva familii cu ce este nevoie, schimbat feres­tre, reparat aco­perișuri, am și reușit să construim câteva case.

„Sunt multe locuri și oameni de descoperit în Banat”

– Ce urmează?

– Vrem să continuăm, tragem o linie, vedem ce am făcut bine, ce nu, și mai strângem o dată voluntarii, pentru a duce la bun sfârșit proiectul în Altringen. În satul Valeapai aveam o moară de măcinat grâu abandonată. Timp de 3 ani am făcut de­mersuri pentru inta­bulare, am adus-o pe domeniul public, am con­ce­sio­nat-o și vrem să o facem funcțională, cu scop educativ, ca muzeu. Prin asta, să dăm un impuls turistic satului. E un proiect pe termen lung, pe care îl înce­pem în vara asta. Tot timpul sună telefonul, familii cu copii, bătrâni cu case ce stau să se dărâme, încercăm să ve­dem cum îi putem ajuta. Toate fondu­rile vin din zone private, din când în când mai obținem un proiect de stat, dar sponsorizările sunt baza.

„Să fim mândri de locurile în care trăim”

– Ați descoperit un număr impresionant de mori…

– În tot Banatul de munte am descoperit surprinzător de multe mori, dar sătenii nu știau ce să facă cu ele, cum să atragă turiști. Am găsit peste 300 de mori în Banatul de munte, 400 în Timiș și Caraș Severin. Din ele, aproape 100 sunt funcționale, unele sunt arhaice, folosite de localnici ca acum sute de ani. Prin asta, Ba­na­tul e unic în România și chiar și în Europa de sud-est. După patru ani de documentare, am publicat o carte despre aceste mori, am câștigat un proiect din partea Ordinu­lui Arhitecților din România, suntem foarte mândri de această carte.

– De fapt, ce meserii aveți dumneavoastră și cei din asociație?

– Eu sunt economist de profesie, dar am lucrat la câteva ziare, publicații lo­cale răspândite prin tot jude­țul Timiș, am iubit lumea satului și zece ani am fost un fel de ziarist de sat. Am renunțat pentru a mă ocupa 100% de asociație. Majoritatea colegilor din aso­­cia­ție sunt orășeni, există un nu­cleu foarte activ, dedicat, cum apare ceva, lasă orice și vin să ajute. IT-iști, ma­na­­geri de firme, studenți, pensionari chiar, oameni diferiți ca vârste și meserii.

– Înțeleg că Banatul este plin de zo­ne necunoscute, dar încărcate de farmec…

– Așa este. Nu cunosc motivele, dar din păcate, la nivel de țară, Bana­tul e o regiune puțin promovată turistic. Și este o pierdere. Valea Almajului, în sud, e foarte diferită de pusta bănățeană, atât ca peisaj, cât și cultural, felul în care vorbesc oamenii, gastronomia, obiceiurile, arhitectura. Sunt multe zo­ne și oameni de descoperit. Noi iubim Banatul și vrem să îl înfrumusețăm și să-l facem cunoscut întregii țări. „Acasă în Ba­nat”, asta-i toată filozofia noastră. Dar asta nu înseamnă că nu ne gândim la întreaga țară. Suntem acasă, în România, și trebuie să avem grijă de fiecare palmă de pământ. Trebuie să fim atenți la ce avem, să fim mân­dri de locurile în care trăim.