Părintele Răzvan Andrei Ionescu este preot paroh al parohiei ortodoxe române „Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva”, găzduită de biserica Saint Sulpice din Paris, precum și prodecan al Centrului Ortodox de Studii și Cercetări „Dumitru Stăniloae”, din capitala Franței. În adolescență, a cântat într-o formație de muzică hard rock. Are un doctorat în inginerie medicală și unul în teologie. Teologia a ales-o din pocăință, din dorința de a-și pune ordine în viață, întrucât, mărturisește, „Nu am îngăduit gândului meu vreodată să considere că aș putea să devin preot, pentru că preoția nu se dorește, ci este o chemare”. Iar aceasta a venit în timpul studiilor doctorale la Paris. Se fac douăzeci și patru de ani de atunci.
„Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu, pentru frumusețea acestei vieți”
– Ce a fost cel mai greu când ați rămas în Franța ca preot?
– Bună întrebare! Au fost mai multe lucruri grele. Întâi de toate, am fost zece ani preot în Normandia, la Rouen. Acolo, parohia era dificilă, întrucât erau oameni de culturi diferite și eu fără experiență, erau francezi ortodocși, turci, sârbi, bulgari, ruși, și a fost foarte, foarte greu să pot să mă intersectez cu omul și cu cultura lui și să mă înțeleagă corect în ceea ce încercam să fac. Comunicarea a fost dificilă, nu din punctul de vedere al limbii. Mi-au trebuit ani de zile să pot să mă apropii și să mă regăsesc cu căldură sufletească, astfel încât să-i înțeleg în putințele și neputințele lor. Un alt greu asumat este și această stare permanentă de alertă, de veghe, în care ne aflăm ca preoți. Dar sunt fericit cu această viață și nu mi-aș dori nicidecum să fie altfel. Pe vecie îi sunt recunoscător, cu lacrimi, și dincolo de lacrimi, lui Dumnezeu pentru frumusețea acestei vieți. Și mai e ceva. Deseori, în spatele unui preot, este o preoteasă care muncește din greu, și asta ar fi o apăsare, că am lăsat prea mult de dus pe umerii soției mele. Ea se dăruiește cu drag și jertfelnic, se bucură că, prin lucrarea ei, eu să pot să fac lucrarea mea. Eu îmi văd de viața Bisericii având jertfa ei în spate. La noi în familie, dar cred că și în alte familii de preoți, preoteasa susține financiar familia mai consistent decât o face preotul. Iar în Franța, marea majoritate a preoților au și un job în afara preoției ca să poată face față nevoilor și cheltuielilor.
„Ceea ce oferă identitatea românească este imposibil de găsit în altă parte”
– E mai ușor de dus greul, în străinătate, cu familia alături?
– Din fericire, mi-a dat Dumnezeu o familie minunată, cu doi copii adolescenți, foarte frumoși ca orientare de viață, copii care de când se știu ei se împărtășesc la fiecare liturghie, duc viața Bisericii și, în același timp, sunt foarte liberi, creativi în felul lor de a fi. De regulă, pentru copii, e mult mai greu să-și găsească identitatea. Și este un risc mare ca aceasta să se piardă, în familiile care nu vorbesc limba română acasă. În familia mea, am făcut-o sistematic. Există o delicatețe a comunicării, astfel că, dacă se adresează cineva în franceză, răspunzi în franceză, iar dacă ți se adresează în română, se răspunde în română. Încercăm să trăim cu onestitate, autentic, realitatea noastră de aici, și, în măsura în care reușim, să-i facem pe copiii noștri să simtă ceva din sufletul românesc. Iar limba română nu s-a pierdut, ci este ceva solid în conștiința lor. Însă nici să nu ne amăgim. Nu e sigur deloc că următoarea generație, care va veni după ei, va fi, neapărat, o generație foarte legată de România, decât dacă vom cultiva în sufletul acestor tineri sentimentul că lucrurile ce oferă identitatea românească sunt imposibil de găsit în altă parte. Din tot ceea ce am trăit eu cu intensitate, tânăr fiind și până la vârsta de acum, prin muzică, prin cântecele folk de la Cenaclul Flacăra, am purtat către sufletul copiilor mei simțirea lucrurilor de neînlocuit și de necopiat, care nu există în alte culturi și în alte țări. Încerc, inclusiv prin mesajul cântecului, să le transmit copiilor că doina și balada sunt definitorii pentru noi, ca neam, pe când unor străini trebuie să le explici, și asta e tare complicat. A aprecia această valoare și a ști s-o conserve transgenerațional e o mare taină, până la urmă.
„Să-ți trăiești sufletul e o chestiune de supraviețuire”
– Mai există o „taină” foarte puternică la români: dorul. Se potrivește cu stilul de viață al noii patrii franceze?
– Eu cred sincer că în diaspora se petrec cu noi niște lucruri care sunt câteodată mai profunde decât ceea ce se întâmplă cu unii dintre cei care au rămas în țară, și aceasta, întrucât aici e o chestiune de supraviețuire să-ți trăiești sufletul, să ai și să cultivi căldura sufletească. Aici nu-ți permiți să ai „cunoștințe”. Ori ai prieteni, adică oameni care, la nevoie, sunt alături de tine, ori nu ai deloc. Viața se petrece într-un ritm mult prea rapid ca să poți să întreții legături formale, astfel încât, la un moment dat, lucrurile se esențializează și ai legătură doar cu oamenii cu care ai afinități.
Pe de altă parte, în diaspora se nasc mai mulți copii români decât în România. Odată rezolvată problema apăsării economice, oamenii descoperă și vor să trăiască valorile cele mai adânci ale vieții, doar aspectele economice nu-i mai satisfac. Ca român, câteodată poate trăiești mai intens, în sensul românesc, aici, unde trebuie să te descurci și să faci față provocărilor vieții de zi cu zi.
Cred că vor fi tot mai mulți cei care se vor întoarce în România, cu experiență de diaspora, care îi va face mult mai atenți la valorile esențiale, până la urmă, ale vieții noastre, cum sunt și din cei care vor rămâne și care vor contribui, prin descendenții lor, la revigorarea vieții ortodoxe în Occident. Prin Ortodoxie, adică prin viața Bisericii, românii aduc o trăire personală și o orientare lăuntrică în contexte unde această viață a fost mai puțin cunoscută sau s-a răcit, s-a pierdut, și unde indiferența a născut și demoni. Sau unde este un context pluri-religios, în care despre Ortodoxie se știa foarte puțin ori deloc.
„Muzica poate să creeze dependență, numai Dumnezeu poate să te țină liber”
– La o primă vedere, e greu de înțeles cum un adolescent pasionat de muzică rock alege drumul preoției. Există vreo legătură?
– Muzica rock este o expresie a unor oameni care se revoltă din diverse motive și, la vremea adolescenței mele, înainte de 1989, corespundea extraordinar de bine cu năzuințele noastre, era un spațiu de libertate. Pasiunea pentru muzică mă robea, nu rezistam fără ea. Când am descoperit credința, am avut un strigăt lăuntric, „În sfârșit un domeniu în care mă voi arunca cu toată puterea ființei mele și nu mă va robi!”. Noi spunem că suntem robi lui Dumnezeu, dar această robie este în fapt libertate, prin lucrarea harului lui Dumnezeu, care niciodată nu va obliga pe cineva la ceva. Libertatea pe care am trăit-o și am găsit-o prin lucrarea harului în mine era o altfel de libertate decât cea propusă sau promisă de muzica rock.
„România nu este numai în interiorul granițelor ei”
– Cum se poate păstra rădăcina românească într-o țară străină?
– Ce vă pot spune e o mărturie personală de viață, fără să am pretenție că aceasta acoperă toate realitățile. Întâi de toate, nu aș accepta expresia „țară străină”, pentru că rostul nostru acum este aici. Eu vin des în România, cu mult drag, și nu s-au redus cu nimic legăturile mele cu oamenii și cu spiritul locului, însă știu că lucrarea și bunăvoirea lui Dumnezeu spre mine este să fiu aici. România nu este numai în interiorul granițelor ei.
– Am întâlnit mulți oameni, dintre cei plecați, care, vorbind despre România, spun „la voi”, și vorbind despre țara de adopție, spun „la noi”. Care este adevărata lor identitate, în aceste cazuri?
– Avem niște atuuri formidabile în România. Trebuie să avem grijă de o adevărată transmitere a esențialului, până la urmă, care ține de neamul nostru. Sunt niște valori atât de adânci, atât de frumoase, atât de nobile, care nu trebuie să se lase îngustate nici de bădărănia actuală, nici de răutatea oamenilor, nici de setea excesivă pentru parvenirea financiară. În neamul nostru au existat oameni de valoare și există și la ora actuală, există noblețe intelectuală, noblețe sufletească, există chipuri luminoase, lăuntrice, care au ceva de transmis generațiilor viitoare. Eu nu văd nicidecum ca pe o virtute faptul că sunt români plecați pretutindeni și că unii dintre ei își fac un mediu nou, uitând de rădăcinile lor. Asta nu poate să fie o virtute. Virtute este faptul de a-L trăi pe Dumnezeu oriunde ești și de a trăi umanitatea ta de așa manieră, încât să nu stingi legăturile de suflet și de rădăcini cu cineva, ci să înflorești lucrurile acestea și să rodești și pentru locul care te-a primit, și pentru locul care te-a dat. Știm foarte clar ce sânge curge în noi și de unde ne vine această vigoare, ca neam, și asta nu se poate uita. De aceea cred că avem o lucrare mare de făcut prin generațiile care vin, să fie niște generații care caută vigoare lăuntrică, iar asta nu poți să faci dacă nu ești în legătură cu cine te-a dat, cu cine te-a adus în existența aceasta. Eu nu-i încurajez pe oameni să rămână afară, îi îndemn să nu-și piardă vremea pe aici și să ducă o existență ieftină numai la nivel de descurcăreală de pe o zi pe alta, ci să se ducă în locul unde au rădăcini temeinice și legături vii sufletești. Iar cui îi e de stat aici să stea în așa manieră încât să fie în legătură și cu neamul lui, și cu țara de adopție, și să aducă plus-valoare prin viața lui.
„Suntem primul exportator de trăire ortodoxă în Europa”
– Oare de ce a vrut Dumnezeu să îi împrăștie pe românii noștri în toată lumea?
– Nu cred că Dumnezeu a vrut să împrăștie pe cineva și e o diferență între „a vrut” și „a îngăduit”. Conștiința diasporei ruse de acum o sută de ani a fost că nu era un accident al istoriei ce se petrecea cu ei, ci că Dumnezeu însămânța cu Ortodoxie o lume care o cunoștea tot mai puțin, chemând lucrarea oamenilor spre o revigorare a stării lor sufletești în fața semenilor și în fața lui Dumnezeu. La fel se întâmplă și cu noi, românii ortodocși, acum. În Europa Occidentală și Meridională sunt, astăzi, opt sute de parohii ortodoxe, pentru aproximativ șase milioane de români. Cred că e o taină, pur și simplu, că Dumnezeu a îngăduit această mișcare masivă a celor din România, în diverse locuri, și că, la ora actuală, cel puțin în Europa, suntem primul „exportator”, ca țară, de trăire ortodoxă. „Export” semnifică aici gratuitate, întrucât ne dăruim în locurile respective unde trăim, iar viața noastră se împletește cu viața celorlalți, pentru ca Apusul să se întâlnească cu această Ortodoxie de care nu prea mai știa de vreo mie de ani.
„Sunt fericit că Dumnezeu a făcut să fiu român”
– Dumneavoastră vă doriți să vă întoarceți acasă?
– Vedeți, iar spuneți cuvântul acasă! Eu acasă sunt aici, unde mă vrea Dumnezeu, este locul unde Dumnezeu mă cheamă să fiu în legătură cu aproapele meu. E un acasă esențial, care e unde îmi desfășor existența, și un acasă extins, oriunde mă întâlnesc cu oameni, și cu cei dragi, și cu cei cu care fac cunoștință și unde se exercită lucrarea mea, fie aici în Franța, fie în România, fie în alte țări. E o senzație incredibilă să te întâmpine oamenii cu căldură sufletească și cu drag, să te cunoască de pe diversele intervenții petrecute de-a lungul anilor și să aibă o disponibilitate de a te primi în sufletul lor, de îndată ce te întâlnești cu ei. Acasă este locul unde mă vrea Dumnezeu, astfel încât să fac lucrarea Lui, și locul acesta se umple cu oameni concreți, cu posibilități, cu minuni, cu descoperiri, cu viață. Așa se realizează o comunitate care nu mai este circumscrisă geografic, căci în inima ta pot să încapă mulți, zeci, mii, sute de mii de oameni, pot să fie de peste tot cei cu care ai o intersectare în Dumnezeu și ai o legătură de suflet.
„Venim dintr-un neam cu dor de Dumnezeu”
– Cu o inimă atât de încăpătoare, mai este loc în ea și de dor?
– O să vă mire cuvântul meu: mie îmi este dor ca, din când în când, să-l simt pe Dumnezeu mai intens decât îl simt acum. Pentru că în clipa când îl simți pe Dumnezeu, totul este împlinit în tine și devii tu însuți o binecuvântare pentru ceilalți. Să știți că cel mai mare compliment pe care l-am primit a fost când a adus cineva mulțumire lui Dumnezeu pentru faptul că exist. La rândul meu, mulțumesc cu lacrimi celor care mă ocrotesc și care au adus atâta valoare în viața mea, prin simplul fapt că există. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta!
Sunt fericit, cumva, că pronia lui Dumnezeu a făcut să fiu român. Și aș vrea ca, prin viața mea, să nu mă dezmint nicio clipă de asta. Să luăm aminte, însă, că prin faptul că ne-am mișcat atâția în diaspora, în România vin acum străini care ocupă locurile disponibilizate. Dacă tot le-am oferit ospitalitate geografică, avem față de ei datoria să-L trăim pe Dumnezeu astfel, încât să le oferim și ospitalitate duhovnicească, teologică, să se bucure și să descopere esența, conștiința noastră de neam. Noi venim dintr-un neam cu dor de Dumnezeu, lucru pe care nu neapărat îl putem spune despre toate neamurile lumii.
Simt că există ceva minunat care se petrece cu noi, românii. România merge din ce în ce mai bine, dar trebuie să ajungem conștienți de faptul că mai există lucruri minunate în neamul nostru, care trebuie scoase la suprafață, cultivate, amplificate, că trebuie stinse lucrurile care ne nimicesc ca neam și care ne fac să ne pierdem în mod chinuit energiile. Prezența românilor dincolo de granițele României este cel puțin îngăduită de Dumnezeu și ar putea rodi în chip minunat pentru propriile vieți și pentru viețile celorlalți, cu condiția să învățăm să fim oameni. Cred că o rugăciune cuprinzătoare astăzi ar putea fi aceasta: „Doamne, învață-mă să fiu om! Oriunde aș fi în lumea aceasta!”.
– Nu putem încheia acest interviu, fără să vă rog să-mi spuneți câte ceva despre activitatea dumneavoastră la Centrul Ortodox de Studii și Cercetare „Dumitru Stăniloae” din Paris.
– Centrul de Studii și Cercetări „Dumitru Stăniloae” din Paris este un răspuns pe care vrem să-l dăm, ca viață duhovnicească, viață a bisericii, la preocupările și la căutările omului contemporan. Majoritatea studenților noștri au deja studii superioare, în diverse domenii, iar noi aducem un ingredient teologic, astfel încât competențele lor profesionale actuale să rodească printr-o lucrare teologică. Ne bucură foarte mult asta. Eu sunt responsabil al Direcției „Teologie și știință”, din cadrul Centrului, și constat, în mod concret, că oameni cu formare științifică se deschid spre filonul teologic. Acest tip de cunoaștere a lui Dumnezeu, în împrejurări concrete ale vieții, poartă marca inconfundabilă a părintelui Dumitru Stăniloae, care este ocrotitorul acestui institut teologic. Părintele Stăniloae va fi canonizat în 2025, astfel încât vom avea ca ocrotitor un sfânt. A fi implicat în acest centru este cel mai bun răspuns pe care l-a îngăduit pronia lui Dumnezeu prin propria mea viață, răspuns pe care să-l dau căutărilor și tatonărilor de tot felul, într-o sete personală de libertate, pe care am descoperit-o cel mai deplin prin viața bisericii. Dar nu numai că am descoperit-o, ci îmi face o plăcere deosebită să o mărturisesc și altora și ei să-mi dea mărturia lor, să fim într-o împreună căutare, profesori și studenți, astfel încât această libertate teologică, hrănită duhovnicește, să dea efecte cât se poate de concrete, în societatea în câte trăim.
