„Nu vreau să cânt doar pentru o vară”
– Pe măsură ce trece timpul, pari tot mai sigură pe ceea ce faci. Fie că prezinți modă, fie că eşti creator de conținut online sau că promovezi frumusețile țării, aparițiile tale sunt ireproşabile. Și toate astea, fără să abandonezi muzica. Cum încap atâtea săbii într-o singură teacă?
– Muzica este miezul, firul roşu a tot ceea ce fac eu în viață. Indiferent de succesul pe care l-aş avea în celelalte activități – unele pe care le îndrăgesc extrem de mult –, cântecul este pur şi simplu iubirea vieții mele. Am concerte constant, poate nu atât de multe precum alții, însă suficient cât să pot ține în frâu toate „capcanele” pe care industria muzicală ți le tot aşază în drum. În prezent, cea mai intensă activitate muzicală se întâmplă în studio. Am înregistrat mult, s-au adunat piese noi, gata pentru public, singura necunoscută este felul în care voi face ca melodiile să fie „livrate”. De ce? Fiindcă în industria muzicală treaba stă cam aşa: fie se ocupă o casă de discuri de aceste lucruri, dar atunci eşti cu totul la dispoziția ei, fie te ocupi singur de tot, dar e enorm de costisitor. Eu cântăresc cu atenție aceste două variante. Pe de o parte, nu-mi permit financiar să exist pe piața muzicală de una singură. Pe de alta, nu sunt deloc interesată de modelul actual de promovare, cu investiții pe termen scurt, piese care să fie adaptate numai pentru radio şi cu „durata de viață” estimată la maximum o vară. Sunt în acel punct al carierei muzicale în care îmi permit să nu fac compromisuri. Nu le accept, nu cânt muzică în care nu cred, merg pe stilul meu, în ritmul meu. Dar nici deoparte nu pot sta… Tocmai am împlinit douăzeci de ani de la debutul cu trupa Crash (eu atacasem scenele mai devreme, dar e firesc ca întâlnirea cu băieții de la Crash să fie considerată punctul de start), ani de trudă şi luptă cu industria, dar mai ales cu mine însămi. Țin neapărat să le mulțumesc oamenilor care m-au ascultat toți aceşti douăzeci de ani şi o voi face în mod concret, printr-un concert aniversar, la toamnă. Voi anunța din timp data, iar până atunci, vă aştept la concertele mele, primul important fiind cel acustic, pe 30 Iulie, la Berăria H.
Leac contra fricii: saltul cu parașuta
– Se vorbește mult despre criza vârstei de 40 de ani, care pe tine nu pare însă să te atingă. Ai o strategie, care să le fie de folos și altor femei?
– Se pare că la mine îndrăzneala creşte odată cu vârsta. Ha! Ha! Câştigarea încrederii în mine a avut un drum invers în timp. Ei bine, anul ăsta m-am decis să sar cu parașuta. De ce? Fiindcă, pe lângă faptul că sunt claustrofobă, mă şi tem grozav să zbor cu avionul. Călătoresc mult, deplasările mele sunt pentru activități de plăcere (căci atât vacanțele, cât şi munca sunt făcute numai cu drag), dar plăcerea aceasta era absolut nimicită de frica teribilă de zbor. Coşmarul începea cu o noapte înainte de drum şi se încheia după aterizare. Epuizant. Am hotărât că numai printr-o experiență radicală pot scăpa de fobia asta şi pot începe să mă bucur cu adevărat de călătorii, aşa că am acceptat provocarea de a sări cu parașuta. Am trecut prin toate stările, de la frică viscerală, la disperare şi chiar resemnare. Dar am reuşit şi sunt tare, tare mândră de mine! Am putut să înving în mare măsură o frică nebună.
„Moștenesc de la mama un mod prăpăstios de a aborda viața”
– De ce e atât de important să ne învingem fricile?
– Pentru că ele sunt bariere în viețile noastre, stăvilare în cursul ei. Dacă-ți depăşeşti temerile, existența pe pământ redevine ceva cu adevărat miraculos. Frica, sentimentul acesta specific uman, ajunge să ne limiteze foarte mult, dacă o lăsăm să-şi facă de cap şi să ne subjuge. Teama mea de zbor, de exemplu, punea în umbră plăcerea de a călători. În dimineața plecării puteai să te întâlneşti în aeroport cu o Alexandra amărâtă, mergând mai mult târâş, către o teamă de necontrolat. Ca să trec peste acest neajuns, aveam două variante: ajutor din afară, prin terapie, sau ajutor din interiorul meu, prin voință. Am ales a doua variantă (pe prima o păstrez rezervă pentru chestiuni mai grave şi continuu să o fac pentru multe alte tinichele prinse de coada mea, care mi-au pus frâne în viață până acum: teama de viitor, de sărăcie, de izolare. Moștenesc de la mama (iartă-mă, mamă, că dau vina pe tine!) un mod prăpăstios de a aborda viața, iar frica mea de eșec l-a amplificat. La un moment dat, am hotărât că nu se mai poate trăi aşa, eram în pericol de a aluneca în depresie cronică. Şi am început lupta.
– Și câştigi bătălie după bătălie. Când ne-am întâlnit pentru primul nostru interviu, erai o tânără care abia ridica privirea din pământ, și uite-te la tine azi: o femeie strălucitoare, prin siguranța de sine…
– Am mai spus: momentul de cotitură în transformarea mea a fost participarea (şi câștigarea) emisiunii-concurs „Bravo, ai stil!”. A fost tot ca un salt cu parașuta. M-am aruncat atât de departe de zona mea de confort, încât reușita mi-a adus nişte beneficii de necrezut. Terapeutice, de-a dreptul. Da, am fost o adolescentă încărcată de complexe, apoi o tânără timorată, apoi o femeie afectată de nişte imperfecțiuni, care luau dimensiunea unui monstru în mintea mea. Complexe fizice, eram plinuță, un ten cu probleme care mă ținea cu capul în pământ, purtam ochelari, aveam dinții strâmbi… Plus o frică de penibil, care-mi fereca vorbirea, şi o teamă de respingere, care amplifica toate celelalte complexe. Aşa am crescut, iar încrederea în mine ca om, ca femeie, nu a evoluat deloc, nici măcar când succesul artistic era la cote maxime. Eram bine pe scenă, ştiam că am voce şi de aceea muzica era cazemata mea. Dar apoi simțeam că nu am nimic altceva de oferit nimănui: partenerului, comunității, prietenilor. Lumea mea era numai o melodie nouă şi o oră de concert, apoi totul se stingea într-un întuneric bântuit de neîncredere. „Atât ştiu, atât pot!” erau gândurile care mă mistuiau. Participarea mea la emisiunea „Bravo, ai stil!” nu a însemnat absolut nimic legat de haine, de muzică, de artă, ci a fost despre mine însămi, în postura cea mai vulnerabilă cu putință: eram pentru prima dată în fața oamenilor, cu toate defectele la vedere. Ei bine, când aceşti oameni mi-au arătat că mă plac „dezbrăcată” de orice armură, pentru prima dată în viața mea, m-am plăcut şi eu. Iubirea lor m-a determinat să mă iubesc pe mine însămi, or, asta mi-a schimbat cu totul ecuația vieții.
Mi-am îngăduit să-mi desfac aripile şi să-mi prezint toate culorile, sunt recunoscută de oameni pe stradă. De curând, până şi pe nişte dealuri retrase din Marea Britanie, mi-a făcut cu mâna un grup de tineri. Iată cum s-a dovedit că aveam nevoie de o astfel de validare, ceva ce nu anticipasem deloc. Când, ani şi ani, eşti convinsă că nu ai nimic de oferit, deşi ai succes, să vină apoi oamenii către tine şi să-ți arate că te plac aşa cum eşti, că te plac dincolo de faimă, că te apreciază pentru felul în care eşti ca om, nu ca artist – pentru mine a fost o adevărată renaștere. Am prins curaj să fiu din ce în ce mai prezentă pe internet, am devenit un creator de conținut apreciat. Nu afișez în online o altă viață decât pe a mea, nu fac efortul de a cosmetiza ceva ce nu există. Dimpotrivă, mă prezint aşa cum sunt, aşa cum îmi duc zilele, alegând să păstrez pentru mine tot ceea ce este strict personal. Aşa e sănătos. Zilnic primesc mesaje afectuoase, am un senzațional sentiment de împlinire şi de ușurare, constatând că, dacă îți îngădui puțină vulnerabilitate, oamenii privesc direct în inima ta, îți văd lumina interioară şi o apreciază corect. Iar când s-a întâmplat asta, aripile mele de fluture s-au întins în sfârşit largi, după o viață de amorțire. Apoi am putut avea liniştea de a privi eu însămi în interior, de a observa cu luciditate ce-mi place la mine, care-mi sunt calitățile adevărate, care sunt motivele pentru care merită să mă iubesc. La fel cum, cu aceeaşi luciditate, ştiu azi, limpede, care sunt aspectele pe care, pur şi simplu, nu mai am cum să le schimb.
„Nu mi-e frică de bătrânețe!”
– Fluturii reprezintă frumusețea însăşi, dar trăiesc doar câteva zile. Te îngrijorează acest aspect, al efemerității?
– Slavă Domnului, nu am teama asta absolut deloc. Nu mi-e frică de bătrânețe, ştiu azi mai bine ca niciodată cum să-mi păstrez sănătatea mentală şi am progresat mult la cum să mi-o îmbunătățesc şi pe cea fizică. Fac sport, am grijă de alimentație, asta este tot ce pot eu face pentru a îmbătrâni frumos. Restul e treaba lui Dumnezeu. Aşadar, nu mă mai „pedepsesc” pentru lucrurile pe care nu le pot controla, cum ar fi trecerea timpului. A fi realist ajută mult, deşi e destul de greu. Cel puțin pentru mine… Da, e greu, de exemplu, să rămâi bine ancorat în realitate, după ce ai o mare realizare. Să ştii că după zbor vine o inevitabilă cădere şi totuşi să nu te pierzi în ea. E greu să învingi depresia acestei căderi. Trebuie să fim deschişi şi să recunoaștem asta. În schimb, experiența ultimilor ani m-a învățat că pot oricând să urc iar în avionul acela îngrozitor de mic, să mă arunc din nou în gol, ştiind sigur că paraşuta se va deschide. Nu pot fi decât recunoscătoare că viața mi-a dat toate aceste cadouri, că m-a învățat să mă ridic la vârsta la care alții poate aleg resemnarea. Am prins gustul reinventării, am dorința aceasta de a fi mereu adaptată vremurilor, lucruri incredibile pentru mine. Cum aş putea să mă tem sau să fiu supărată pe timp, când el, de fapt, m-a înfrumusețat?!
„Noua generație este peste noi”
– Ocrotită în coconul vieții tale, te mai gândești și la lumea din jurul tău? Ce raport ai cu tinerii, de exemplu? Îi înțelegi? Există o punte de comunicare cu ei?
– Îmi place să cred că aş putea fi un exemplu în anumite aspecte, dar să ştii că tinerii de azi sunt foarte concentrați pe drumul lor. Aproape că nu mai au vreme să caute modele, viața lor e net diferită de a noastră. Sunt bine ancorați în realitate, ştiu că nu există succes fără muncă și, odată ce reuşesc, se mențin în vârf. Vorbesc despre tinerii Generației Z, aceştia sunt absolut conştienți că e o muncă fără răgaz să vii mereu cu ceva nou, să fii informat, creativ, să fii primul cu o idee, fiindcă totul are un ritm amețitor. Noi ne permiteam la vârsta lor să nu muncim trei zile, fără nicio consecință financiară sau de imagine, or, ei nu-şi îngăduie nici trei ore de pauză. Tinerii ştiu foarte bine asta, nu au deloc nevoie de noi să le-o spunem. Trebuie doar să fie atenți să-şi găsească drumul potrivit, echilibrul, valoarea, să-şi înțeleagă lipsurile, toate acestea mult mai devreme şi mai intens decât eram noi nevoiți să o facem. Deci, în ansamblu, eu nu am numai respect şi înțelegere pentru tinerii de azi, pentru că trebuie să răzbească şi să se afirme într-o lume extrem de nemiloasă, într-un prezent care se derulează la o vitează cu care greu ții pasul. Să reuşeşti să susții un astfel de ritm nu e deloc lucru uşor. Iar când spun noua generație, eu mă refer, implicit, ba chiar în mod special, la cea din muzică – domeniul meu principal. Or, în muzică, spun cu toată răspunderea, noul val este peste noi! Eu fac parte din generația de interpreți care nu compune muzică, care e obişnuită să cânte ceea ce compozitorii de meserie le oferă. Pe când azi, mai toți tinerii valoroşi prezenți în industria muzicală îşi scriu şi chiar îşi produc propria muzică. Eu am suferit cumplit că nu pot compune la nivelul la care îmi doresc, cu atât mai mare respectul meu pentru cei capabili să-şi pună ideile pe hârtie. Evident că între ele sunt şi lucruri lipsite de valoare, iar nu-i bai, căci ele se vântură. Ce rămâne e important, iar eu cred că rămâne suficient.
Englezii mănâncă românește
– Dincolo de toate activitățile astea care îți definesc viața profesională, cum arată bucuriile care îți încălzesc sufletul?
– Drumețiile sunt o mare sursă de zâmbet pentru mine. Am început de ceva vreme să le fac cum se cuvine, cu adidaşi şi rucsac, fără ținute de schimb şi camere de filmat. De curând, am descoperit o zonă din Anglia care îmi dă un sentiment inexplicabil, de zici că aparțin acelor locuri. Mă şi tulbură asta, am mustrări că trădez România când merg acolo, dar nu mă pot abține, pentru că dealurile de un verde incredibil din Parcul Național Peak District, Derbyshire, mă fascinează. Păstrez în mintea şi inima mea culoarea răsăriturilor şi apusurilor acelor locuri, liniştea sătucelor cu case vechi, din piatră, armonia lor cu natura, lipsită de orice ostentativ. Unul dintre puținele locuri din lumea asta în care eu nu am văzut nici măcar o urmă de kitsch sau prost gust. Totul pare desenat de un pictor talentat, de la stânci, la oițele care le coboară, de la grădinile păstrate semisălbatice, la castele precum fabulosul Catsworth. Acolo am și filmat, am participat la un grozav eveniment de modă. Repet, am un sentiment că „trădez” România, legându-mi inima de acele locuri, dar cum să o opresc să bată cu putere la ce o mişcă? Apropo de România, am descoperit în Derbyshire, în afară de pub-urile vechi de la 1800, nişte restaurante în care noua bucătărie britanică este condusă de… români. Şi ce treabă de primă mână fac! Chiar unul dintre bucătarii şefi e de-al nostru. Turişti cu ştaif din toată lumea vin în aceste restaurante şi se minunează de cum au reuşit românii să modernizeze bucătăria tradițională britanică, una săracă şi greu de digerat. Să faci asta, într-o zonă exclusivistă a Marii Britanii, bravo lor! E un ținut de lux acolo, dar un lux abia zărit, discret, în care ducele din castel merge fără probleme la o bere neagră, în pub. Ei bine, în aceste locuri lucrează nişte români exemplari, a crescut inima în mine şi m-am simțit mai puțin vinovată de a fi savurat peste măsură peisajele britanice. Astfel de descoperiri mă fac fericită. La fel cum fericită mă face şi o conversație spumoasă. La fel o discuție despre viață, cărți şi principii. La fel întâlnirea cu prietenii, în jurul unei mese, căci întâlnirile culinare fac parte din marile bucurii ale vieții, chiar dacă ai grijă de siluetă. Să renunți la o masă bună, însoțită de o conversație pe măsură, mi se pare una dintre cele mai nefericite alegeri pe care le poți face. Iar deasupra tuturor acestor bucurii se află aceea pe care o trăiesc când fac o faptă bună. Mă implic în diferite cauze, simt nevoia să ajut, chiar şi când nu-mi permit să o fac. Nu cred că doi lei ținuți la teşcherea te fac fericit, în schimb, dacă-i oferi cuiva aflat în nevoie ajutor, vei bucura două suflete: pe al său şi pe-al tău.
– Iubirea nu face parte din lista fericirilor tale, Alexandra? Cu ea cum mai stai?
– E plină, și ea, de muuuult zâmbet!
Foto: Alex Boldișor (1), Dragoș Adam (1)
