Tomiță

„Unde este Tomiță?”, am întrebat-o pe bu­nica, observând cu nedumerire ab­sen­ța scumpului meu pisoi de la masa ramurii feline din familia noastră. „Unu, doi, trei…” Cele trei pisici mai tinere se delectau toate cu bu­nă­tăți, spunându-și probabil în gând: „Ce bine că sun­tem mai puține, căci ne ajunge mai mult la fiecare!”, în timp ce eu încercam să-mi dau seama unde ar putea fi Tomiță. Scumpul meu de Tomiță, motanul cel alb. El era acea fărâmă de trecut ce su­pra­vie­țui­se schimbărilor din viața mea și, ori de câte ori îl ve­deam, plecam din prezentul suferind, re­gă­sind soa­rele de altădată al copilăriei. Acum câteva luni, mi-aduc aminte că stăteam cu tristețe pe trun­chiul tă­iat al celui mai mare prun din fața casei. Fără glas, nu putuse a se împotrivi loviturilor de to­por. Era bătrân și nici prune nu mai dădea. Făcea, să­racul, umbră pământului. Dar chiar și așa, era mar­torul trecutului și nimeni n-ar fi trebuit să-l facă pierdut! Iar acum, Tomiță! Unde este Tomiță? Motanul meu, cu care mă uitam la televizor, dân­du-i mereu de furcă, agitându-i prin față o sfoară veche, pe care pâ­nă n-o vedea desfăcută în mii de ațe mai mici nu se simțea mulțumit. Tomiță n-a fost niciodată ușă de biserică, căci a mai făcut vizite ino­pinante și po­rum­beilor, și bieții ajungeau în ti­gaie, când nu re­u­șeau să-și pună la timp aripile în mișcare. Dar poți să-l învinuiești? În niciun caz. Ce motan s-ar putea mân­dri că-i motan, fără o captură înaripată sau fără un „scandalagiu” rozător, făcându-și veacul prin coșul cu porumb?

Ei, și pe lângă toate acestea, Tomiță era și un Don Juan desăvârșit. Frumușel foc, nu scăpa de ocazionalele încăierări cu alți pretendenți de teapa lui. S-a întors odată acasă cu o ureche rănită destul de adânc, ce l-a lăsat în cele din urmă „puțin” in­va­lid, încât, ori de câte ori făcea vizite vecinei, aceasta îi spunea bunicii: „Iar a venit pe la mine motanul ăla într-o ureche!”. Și din nou mă amuzam copios, spu­nându-i scumpului meu: „Vezi, dacă te în­dră­gos­tești de cine nu trebuie?!”.

Întreb încă o dată pe unde este Tomiță, și bunica se întoarce cu fața spre aragaz. „A murit?”, întreb. Nu-mi răspunde, și eu nu insist. Sunt ani de zile de când am plecat de acasă, abandonându-mi motanul. Nu e loc pentru învinuiri. Cu toate astea, îmi vine să strig: „Nu este drept!”. De ce întâmplările vieții care ne definesc pier fără urmă, încât din ele nu rămâne decât cenușa? De ce trecutul e totdeauna mai plin de afecțiune decât clipa pe care o trăim?

Deci, Tomiță a murit. Nu mai este. A plecat și el, îm­preună cu bucuria pe care mi-o dăruia, iar eu am ră­mas aici. Măcar de-ar ieși la iveală locul unde a de­venit veșnicie. I-aș duce acolo zorele, florile lui pre­­ferate, care îl înconjurau mereu când dormea pe per­­vazul casei din Bolintin. N-am să-l mai văd ni­cio­­dată acolo, cu coada atârnându-i leneșă și cu ochii pândind să vadă dacă nu cumva îl poftesc la mi­ne, în brațe. Nu-i nimic, Tomiță, rândurile aces­tea sunt toate ale tale, sunt zorelele care poate n-au crescut încă acolo unde ți-ai găsit liniștea…

Te sărută cu drag

DELIA GABRIELA – București