Fulare și mănuși de vânzare!
– S-a așternut liniștea pe ulița noastră, a trecut multă vreme de când n-am mai vorbit. Ce mai faci, dragă Anca?
– Mulțumesc de întrebare, sunt foarte bine, muncesc pe litoral. De douăzeci şi cinci de ani, trei luni pe vară, aici este serviciul meu, fiindcă mica mea echipă şi cu mine suntem gazde neobosite la Phoenicia Hotels. E frumos, dar şi foarte solicitant fac de toate: sunt maestru de ceremonii, actriță, cântăreață, dansatoare, chiar şi instructor sportiv. Deci, muncesc mult şi cu plăcere, pe lângă celelalte activități din timpul anului, aceasta este meseria mea estivală, dar mă descurc de minune, nu am de ce să mă plâng.
– Pe lângă atâta trudă, ai și vreun răgaz cât de mic, să te bucuri de valuri, de nisip, sau doar muncă şi iar muncă?
– Nu prea am timp liber, sunt doar câteva ceasuri mai lejere după amiaza, iar pe acelea le folosesc, în primul rând, pentru lectură (măcar o oră pe zi, obligatoriu), apoi puțină relaxare, sport, meditație… Dar nu-i bai, fiindcă vara mea este iarna. Atunci plec eu în călătorii, atunci e vremea relaxării totale. Chiar în iarna asta voi sta două luni în Filipine. Da, două luni! Unul dintre scopurile vieții mele este să nu mă mai întâlnesc niciodată cu iarna pe acest pământ (râde). Îmi vând toate fularele, paltoanele, cizmele, mănuşile… şi iarna plec spre sud. Călătoriile sunt investiția mea majoră, pentru ele muncesc tot anul. Contrar a ceea ce se crede, să cutreieri globul nu trebuie să fie neapărat ceva extrem de costisitor. Dacă analizezi bine ofertele, găseşti zboruri şi cazări la prețuri decente. Viața e scurtă, mă străduiesc să o trăiesc din plin, consider că lucrul cel mai stupid este să mori cu bani în buzunar. Ce risipă de viață ar fi asta!
Cea mai frumoasă viață din viața mea!
– Ce tonus bun ai, eşti toată numai energie! Cum reuşeşti?
– Am învățat să aleg din viață numai ce-mi face bine şi refuz să mă agit pentru lucrurile pe care nu le pot schimba. Eu nu mă plâng niciodată, nu văd rostul. Aud lumea cum se lamentează din cauza căldurii. Într-adevăr, e amarnic de cald, dar ce putem face? Nimic! Eu spun aşa: în afară de moarte, nu este nimic în viața asta care să nu aibă rezolvări, iar a te văicări, nu e deloc una dintre ele. Aşadar, merg înainte, cu zâmbet şi gândul bun, îmi trăiesc viața în pasul ştrengarului. Chiar ad litteram câteodată, căci, la fiecare câțiva paşi, eu mai adaug câte o săritură. „Ştrengăreala” se transpune şi în felul meu de a fi. Ieri am sărit un gard înalt ca să scurtez o distanță. Şi? Nu se cade la vârsta mea? Ba se cade, mai ales dacă e singura soluție să rezolvi o problemă. Și nu mă laud deloc cu agilitatea: sunt cea mai împiedicată ființă din lume. O legendă, între prieteni (râde). Doi paşi şi o căzătură. Şi acum am un genunchi şi un umăr paradite, dar trăiesc în armonie cu ele, încerc să nu le bag în seamă. Aşa am fost de mică, visătoare, pierdută în lumea mea. Odată, mă gândeam la ceva pe stradă şi am dat cu capul de un stâlp şi mi-am spart arcada. Aşadar, a fi un ştrengar împiedicat e o constantă a vieții mele (râde), ceva ce nu am reuşit să schimb niciodată.
– Ștrengăria are și avantaje, libertatea, de pildă. Te simți om liber în tot ce faci?
– Tocmai experimentez lucrul acesta. Unul dintre cele mai frumoase sentimente de pe pământ este cel de libertate, iar pentru prima dată în viață îl trăiesc pe deplin. Sunt în perfect control al timpului meu, mi-l împart cum vreau, între muncă, vacanțe, prieteni, familie. Da, trăiesc azi cea mai frumoasă viață din viața mea!
– N-a fost totdeauna așa. Ai trecut prin multe, inclusiv un divorț. Pentru unii, o despărțire după o relație de lungă durată deschide ușa depresiei. Există fericire şi după o astfel de traumă?
– Absolut. Deşi la început pare imposibil să te mai ridici dintr-o situație pe care tu o consideri ca fiind cea mai nenorocită din viața ta. Şocul este uriaș! Pur şi simplu, nu mai poți să respiri. Iar ca să primeşti gura de aer salvatoare, e nevoie de un lucru esențial: să strigi după ajutor. Al meu a venit din partea prietenilor şi a unui preot către care am fost îndrumată, părintele Ilarion Dan de la Crucea, județul Tulcea. Am pentru dumnealui o recunoştință şi o dragoste infinite. Un om atât de înțelept, de blând și de cult. În orice dezechilibru te-ai afla, el ştie ce să-ți spună ca să te ajute să-ți regăseşti balanța. E greu divorțul, ca o suferință de doliu, nu poți să ieşi din ea de azi pe mâine. Dar timpul vindecă, redobândirea încrederii în sine şi în oameni vindecă, ajutorul primit vindecă. Cum îți trăieşti viața apoi e o alegere la mâna ta. Eu, de pildă, am ales să mă bucur la maximum de libertate. O bucurie care li se transmite și altora. Observ în ochii oamenilor cu care mă întâlnesc că le dau aşa… o stare de bine. Chiar și aici, la mare, la fiecare câțiva metri mă ia cineva în brațe, pur şi simplu, din senin. Iar eu îi întorc îmbrățişarea. În plus, cum spuneam, eu îmi iau „medicamentele” sufletești din călătorii. Să văd lumea, culturi diverse, oameni de toate felurile şi obiceiurile lor, peisajele create pe planetă de Dumnezeu, toate acestea sunt leacurile mele miraculoase.
– Circulă vestea că participi la viitoarea ediție a emisiunii-concurs „Asia Express”. La ce-ți folosește o asemenea provocare?
– Nu îmi este îngăduit să vorbesc prea mult despre emisiune, ea se difuzează din Septembrie, dar pot spune cu mâna pe inimă următorul lucru: acum, în urma participării mele, consider că sunt capabilă de orice. Am dobândit o stimă de sine fantastică. Am vrut să particip, ca să fiu pusă în postura de a-mi depăşi limitele, lucru extrem de benefic pentru fiecare dintre noi. Îți testezi puterile peste barierele pe care le cunoşteai, îți propui să fii mai bun decât ieri – mai bun cu oamenii, mai bun în ceea ce faci, să asculți mai mult, să vorbeşti mai puțin, să te odihneşti mai mult, să mănânci mai puțin şi mai sănătos, să râzi mai mult… Să nu ratezi nicio ocazie de a-ți manifesta dragostea către cei care o merită.
Zoe
– Ție tocmai ți s-a oferit prilejul acesta. Ai devenit bunică. Cum te descurci?
– Da, sunt bunică! Una mândră, fericită, dar încă neobişnuită cu acest statut, căci nu prea am apucat să exersez. Zoe s-a născut când eu eram deja aici, la treabă. Aştept puțin până se mai răcoreşte şi sper să vină cu toții la mare, să putem petrece mai mult timp împreună. Până atunci, vorbim zilnic, ne ajutăm de la distanță. Băiatul meu, Radu, şi Andreea, soția lui, sunt nişte tineri cu totul speciali, sunt amândoi profesori, discreți, retraşi, universul lor le e suficient. Lucru rar azi, pe care eu îl apreciez peste măsură. Nu le place să vorbesc despre ei, aşa că îmi voi exprima public doar dragostea infinită pe care le-o port. Micuța Zoe nu poate să devină decât un om minunat, cu asemenea părinți.
– Antrenamentul pentru „meseria” de bunică nu-ți lipsește. Ai lucrat ani de zile la o grădiniță de copii…
– Lucrez și acum cu ei. A fi educator este în capul listei între bucuriile mele. Grădinița Kids Club e locul meu de suflet, niciodată nu voi abandona ideea de a fi înconjurată de aceste minuni ale lui Dumnezeu, copiii. Cu ei pregătesc două spectacole pe an, unul pentru iarnă, altul pentru final de an şcolar, şi îmi place de mor. Cum să nu fiu fericită, când la prima oră dimineața intru în clasă şi un roi de copilaşi sar pe mine, copleşindu-mă cu pupături? Îmi spun mereu că mă iubesc, eu sunt copacul, iar ei maimuțelele care se cațără pe crengile lui, se joacă şi cântă fericiți. Iubesc nespus meseria aceasta, consider că a-ți investi experiența în copii este cel mai bun lucru pe care-l putem face în viață.
Tata, iubirea mea
– Să fii printre prichindei te întoarce şi pe tine în timp, în vremurile fericirii absolute: copilăria?
– Acela e timpul cel mai fierbinte al vieții mele, şi copiii mă ajută mereu să-l retrăiesc. Curtea bunicilor de la Ploieşti are loc privilegiat în caietul meu de amintiri. Sunt născută şi trăită în Bucureşti, dar copilărită acolo – în iarbă, printre copaci, animale, fructe, bicicleta Pegas, julituri şi ştrengăreală cu nemiluita. Cel mai des mă întorc cu inima în brațele bunicului meu, omul acela excepțional, înțelept şi dulce ca mierea. Dar şi azi am alături un asemenea om, pe tata, iubirea mea. Vorbim zilnic, este un bărbat cum rar vezi pe acest pământ. Poate că perfecțiunea nu există, dar eu totuşi o văd în el. Cum altfel să numeşti un om atât de bun, de vesel, de tandru, de sensibil şi cu o putere de viață incredibilă. Să-l văd, să vorbim este pentru mine privilegiul absolut. Tata îmi spune mereu „Te iubesc definitiv!”. Nu ştiu dacă există ceva care să vindece mai mult decât aceste vorbe. Mi le spune de mică, de când seara, la culcare, îmi citea poezii şi nu poveşti. Îi iubea nespus pe Marin Sorescu, pe Nichita Stănescu, Magda Isanos, Ana Blandiana, cu versurile lor recitate de tata adormeam eu. Acesta este motivul pentru care am devenit actriță. Cu tata alături, am ajuns să ştiu o mulțime de poezii, am ajuns să le recit în public, să câştig concursuri, am făcut pasiune pentru scenă şi am ajuns să mă pregătesc cu marele Petrică Gheorghiu. Aşa am intrat la teatru, aşa s-a făcut ca în dreptul numelui meu să scrie, în primul rând: actriță.
– Nu cântăreață?
– Nuuu! Cântatul este o întâmplare a vieții mele, nu o pasiune. Am câştigat „Festivalul Mamaia” în 1986, pentru că participam la mai toate concursurile ce-mi ieşeau în cale, iar de atunci, compozitorii au tot venit către mine şi mi-au oferit melodii. Cântam frumos, eram frumuşică, invitată într-o mulțime de emisiuni, ce era să fac?! Aşa am tot cântat, dusă de val, dar nu pentru că muzica era cea mai mare pasiune a mea. O spun cu toată sinceritatea: prefer să prezint festivaluri, decât să cânt în ele. Însă aşa a decurs viața mea, mai cânt şi azi ocazional. Chiar aici, la „Phoenicia”, am seri de colaje disco sau seri romantice, mă străduiesc să o fac cât mai bine şi-mi place, fiindcă tot ce cânt este o alegere personală. Am repertoriu pregătit pentru orice fel de eveniment, dar, să scot azi piese noi, să filmez clipuri difuzate doar pe YouTube, în niciun caz! Sunt foarte conştientă de ce uşi se deschid azi şi pentru cine. Este şi firesc să fie aşa, totul se schimbă, diversitatea e mare. E loc pentru toată lumea, slavă Domnului!, dar nu consider că eu mă mai potrivesc pe vreunul. Într-un spectacol de musical, da!, este cu totul altceva, acolo e loc și pentru mine, este combinația care-mi place cel mai mult: să cânt şi să dansez pe o scenă de teatru este un vis împlinit, cel mai mare al carierei mele artistice. Experiența unor spectacole grandioase, cum sunt cele de musical („Chicago”, „My Fair Lady” sau „Mamma Mia”) fac din meseria asta ceva ieşit din comun. Să ai Sala Palatului arhiplină, aplaudând în picioare, un public care te cheamă de zece ori înapoi pe scenă prin uralele lui, nu ştiu, zău, ce poate fi mai impresionant! Eu pur şi simplu nu am cuvintele necesare să-mi exprim recunoştința şi iubirea pe care le port publicului şi meseriei de actor. Ca să înțeleagă, pot să le spun oamenilor că, după fiecare spectacol, plec din teatru în pasul ştrengarului, atât de fericită mă fac ei. Cum tot fericită sunt că acest fel de spectacol, cel de musical, este în creştere în România. Regizori precum Răzvan-Ioan Dincă şi Răzvan Mazilu fac minuni, în ciuda lipsei sălilor pentru asemenea producții. Doar Sala Palatului şi cele Polivalente se pot folosi pentru nişte show-uri grandioase, chiar voi îndrăzni să arăt cu degetul către autorități la acest capitol. În 2024, România să nu aibă în continuare săli mari de spectacole este inacceptabil! Gata, ne întoarcem la lucruri pozitive şi spunem că echipa Răzvan-Ioan Dincă pregăteşte o şcoală dedicată exclusiv actorilor care vor să se îndrepte către musical. Iată ce veste grozavă!
Pisica Pisica
– Actoria, Radu, Zoe, tata, bunicul, amintirile, călătoriile, copiii, am vorbit despre mai toate bucuriile tale. Am uitat pe cineva?
– Pisica! Nu putem încheia fără să o pomenesc. În pisica mea o văd pe mama: mă adoră, mă urmăreşte permanent, este iubitoare, mă mângâie pe obraz, exact aşa cum o făcea mama, se uită în ochii mei într-un anume fel. Starea ei de spirit se schimbă în concordanță cu a mea. Este şi aici, la mare, cu mine, o iau peste tot. O cheamă… Pisica. Şi Lilişor, fiindcă aşa o alinta tata pe mama. Pur şi simplu o ador şi nu-mi pot imagina o viață fără pisici.
Îndemn la curaj
– Dragă Anca, nu putem încheia interviul nostru fără un gând bun către cei care ne citesc…
– Îmi place mult să le vorbesc oamenilor prin revista Formula AS, pentru că ştiu sigur că vorbele mele ajung către ei netrunchiate. Vă mulțumesc pentru asta! Iar mesajul meu către ei este: Curaj! Asta le doresc cititorilor revistei voastre! Curaj să schimbe ce nu merge în viața lor, curaj să ceară ajutor, curaj să înțeleagă că nu sunt niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu cu ei. Curaj să-şi înfrumusețeze viața punând în prim-plan lucrurile care le fac plăcere. Poți să râzi şi să dansezi, chiar dacă ai cinci copii, două servicii şi rate la bancă. Nu-ți trebuie nici timp, nici bani pentru asta. Doar inima deschisă şi îndrăzneala de a fi fericit.
Foto: Mircea Marinescu – 1
Romanian