Oriîncotro mă uit, văd îngeri. Unul e plâns și mai poartă încă pe obraz urma unor lacrimi, altul a adormit cu capul pe masa de lucru, acoperită cu foi scrise. Un altul are în loc de inimă o fereastră și poartă deasupra capului un curcubeu, urma unei jumătăți de aură sfântă. Într-un cer albastru ultramarin, un înger călare pe un pește poartă în spate o biserică. Și biserica, și peștele, și îngerul au aripi roșii. Zboară toți. Și mai văd un înger îngândurat, cu roți în loc de picioare și aripi care cresc până dincolo de stelele ce străjuiesc o pădure. Să nu credeți c-am ajuns în rai! Sunt doar în Cuhnia Palatului de la Mogoșoaia, împreună cu pictorul Liviu Șoptelea, care a descins din atelierul din Botoșani, împreună cu o întreagă „Îngeriadă”.
Aripi până la cer
– Ați invadat grădinile Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia cu o adevărată armată de îngeri. Cum au pogorât din cer, în picturile dvs.?
– Ce pot să vă spun este că nu au venit peste noapte în tablourile mele, a fost o pogorâre treptată, de-a lungul anilor. În multe alte lucrări anterioare, am folosit aripile ca element cu care am înzestrat diferite personaje, pentru a sublinia ideea de zbor. Apoi, cumva din subconștient, dar și ca rezultat al unor lecturi, a apărut povestea cu îngerii. L-am descoperit pe Andrei Pleșu, cu cartea lui despre îngeri, și abia atunci s-au adunat și s-au clarificat mai bine gândurile care mă încercau mai dinainte. Așa au apărut îngerii în lucrările mele, dar niciodată ei nu sunt singuri, ci împreună cu o serie de alte obiecte-simbol, raftul de cărți, care te duce cu gândul la cunoaștere, fereastra, care te poartă spre lumină, turla de biserică, și ea de multe ori înaripată, paharul, cu trimitere religioasă la sângele lui Iisus, la Graal. La un moment dat am avut niște probleme grave de sănătate și am suferit o operație. Atunci au apărut ca personaje în picturile mele, îngeri șchiopi. Chiar în expoziția de acum figurează lucrarea Anatomia unui înger șchiop.
– Apropierea de îngeri, apariția lor în lucrările dvs., are la bază și un sentiment religios?
– Sentimentul religios a existat la mine dintotdeauna, fără a fi un practicant religios fervent. În unele din lucrările mele apar turle de biserici, adesea cu aripi, este o trimitere către biserică, la modul cultural, pentru că de acolo a plecat scrierea. Am folosit destul de des în lucrările mele și peștele, ca simbol al creștinismului, pe care uneori l-am identificat cu Iisus, punându-i coroană. Alteori, am văzut în el doar un mijloc de locomoție, așa ca în lucrarea Călătoria. Peștele, ca simbol, mă ajută să ajung dintr-o lume în alta, dintr-un spațiu în altul.
Îngerii suntem noi
– Dumneavoastră aveți un înger păzitor? L-ați simțit vreodată în apropiere?
– Sunt convins că există, deși nu-l simt mereu. Eu am o teorie, cum că îngerii păzitori suntem noi, unii pentru alții. Cumva, este o ilustrare a creștinismului care ne învață să fim buni cu cei din apropierea noastră. Cred că noi, fiecare, avem un înger păzitor în apropiere și, la rândul nostru, suntem îngeri păzitori pentru cineva. Înger păzitor poate fi o persoană iubitoare care are grijă de tine, care te sfătuiește. Știu eu, poate că nu e doar una singură! Lucrurile bune care ți se întâmplă pot veni din mai multe direcții. Îngerii suntem noi, importante sunt faptele, ceea ce facem unii pentru alții.
– Ne puteți prezenta un înger?
– Pe Cristina Șoptelea, soția mea, care este poetă și mai mult decât îngerul meu păzitor. Am bucuria și norocul unei comunicări minunate în familie, o comuniune de preocupări, gânduri și interese artistice. Alteori, am creat eu versuri de la care am pornit o lucrare. Și poemele unor poeți clasici și contemporani au stat la baza multor lucrări pe care le-am făcut, poezia fiind o cale sigură de a pătrunde deopotrivă în cele două lumi, cea de aici și cea de dincolo. M-au inspirat: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Vadim Tudor, Ioan Alexandru.
– Tablourile dvs. pornesc de la vise pe care le-ați avut în realitate sau sunt doar imaginate?
– Poate că pentru majoritatea oamenilor este neobișnuit să viseze că zboară, dar pentru mine asta este ceva aproape permanent. Tot timpul visez că zbor. Dar mă mir mereu, și în realitate, și în vis, de cum pot să zbor, deși nu am aripi. Sunt mereu conștient de această „imperfecțiune” și nu știu totuși cum să vă explic, dar mă trezesc și eu mirat de câte pot trăi în această stare onirică.
Viață de artist bugetar
– Dacă în vis zburați cu atâta dezinvoltură, în viața reală cum se descurcă în ziua de azi un artist plastic? Îi țin arta și visul de cald, când cele reci ale lumii acesteia îl înconjoară?
– În anul 2024, în România, trăiesc și mă descurc… omenește, așa cum se descurcă un artist bugetar, deci… cumva, sunt mulțumit. Nu cer osândă de la Dumnezeu, deși am adesea impresia, că poate merit mai mult. Dar nu cred că o să apuc zile mai bune. Climatul politic, social, intern, dar și cel internațional nu ne ajută să fim mai încrezători, să sperăm foarte mult. Eu am învățat să am răbdare. Cu pictura a fost la fel. Eu am intrat la Facultate după 89, am făcut facultatea când eram mai copt, am avut răbdare cu mine și cu ce mi s-a întâmplat, până când am terminat studenția și apoi specializarea în conservare și restaurare.
– Mi-ați spus că ați lucrat multă vreme și cu copiii, îndrumându-i în tainele picturii…
– Am lucrat zece ani la Palatul copiilor și i-am ajutat pe cei care doreau să învețe să picteze și să facă icoane pe sticlă. Apoi am lucrat cu copii din centrele de plasament, tot vreo zece ani. M-am simțit bine lucrând cu ei, mai ales că și eu am învățat multe de la ei. Sunt convins că am fost influențat de arta lor, de naivitatea, optimismul și libertatea cu care ei au curajul să reprezinte lumea din jur. Influența aceasta se regăsește și în lucrările mele de acum. Mult din ceea ce pare spontan în ceea ce fac vine din această experiență a întâlnirii cu desenele copiilor. În mintea unui copil orice este posibil.
La scăldat, în Jijia
– Dvs. ce fel de copilărie ați avut? Au început să vă crească aripi de înger încă de pe atunci?
– Îmi amintesc cu mare încântare de anii copilăriei mele, de vacanțele petrecute la bunici, la țară, la Trușești și Hănești, alături de sora și de fratele meu, mai mici decât mine. Fiecare sat avea bucățica lui, frumusețea lui. La Trușești mergeam la scăldat în Jijia, și țin minte că prin anii șaptezeci a fost o inundație mare, apa a acoperit tot șesul, cât vedeai cu ochii era numai apă și am rămas tare impresionat de acest fenomen. A fost un prim mare spectacol al naturii, de care am luat cunoștință cu mirare, un fel de teamă, dar și încântare. Tot de atunci, din anii copilăriei, din trăirile, întâlnirile și întâmplările de atunci, mi se trage și dragostea pentru cai, aceste animale atât de nobile și superbe. Caii au apărut în multe lucrări pe care le-am făcut de-a lungul anilor. Pădurea copilăriei apare și ea în pictura mea. La Hănești, mergeam cu bunicul în pădure, când se tăia câte un copac pentru lemne de foc, ales anume pentru asta, dintre cei bolnavi și scorburoși, nu se tăia pădurea la ras, cu drujbele, cum se face astăzi, de rămânem fără păduri. Din când în când, când mă simt chemat de acele locuri și când mă cheamă obârșiile, cum se spune, mai fac câte un peisaj, câte o floare, câte un copac cu gândul la cele pe care le-am văzut și trăit acolo.
– Sunteți din Botoșani, o zonă din nordul extrem al Moldovei, fără prea multă fotogenie turistică. În ce măsură un artist poartă în opera lui amprenta locului natal? Cât de mult îl influențează în ceea ce face mai târziu?
– Influențe ai sigur din zona în care copilărești. Eu am simțit acest lucru, chiar dacă am fost plecat de-a lungul vremii de câteva ori, pentru perioade mai mari, din Botoșani. Am făcut facultatea la Constanța, dar eu tot dealurile de acasă le pictam și le vedeam în visele mele. Când mă uitam la valurile mării, vedeam tot dealurile Moldovei și făceam niște analogii suprarealiste. Da, cred că locul nașterii rămâne ca o marcă definitivă în opera unui artist.
Cu fruntea sus
– Dumneavoastră nu ați părăsit Botoșaniul natal, v-ați întors la matcă, cum se spune. Ați fi putut trăi și în altă parte?
– Am momente, care țin mai degrabă de zona financiară, când regret că nu am plecat, când eram mai tânăr, în lume, să zic așa. Dar acestea sunt relativ trecătoare și acum avem cumva norocul să putem călători liber, să vedem alte țări, să intrăm în galeriile, expozițiile și muzeele renumite, să luăm contact cu alți artiști contemporani. Putem afla ușor ce se mai întâmplă în lume și dacă mai și comparăm cu ceea ce este la noi, eu nu văd chiar așa mari diferențe. Problema este că artiștii români nu au fost mediatizați atât de mult pe cât au fost cei străini la noi, dar văzând lucrările prezente în expoziții și galerii ar trebui să stăm cu fruntea sus, pentru că artiștii români s-au regăsit mereu în primele rânduri, în mai toate curentele artistice europene.
Fotografii din arhiva Liviu Șoptelea
Romanian