Frasinul din fața casei

Nu e nici tei eminescian, nici ste­jarul din Borzești, nici po­mul de Crăciun, e frasinul din fața ca­sei mele.

Și nu trebuie să fii neapărat poet ca să vezi că e falnic și frumos. Și are 140 de ani. Măreția lui e imperială. Are o coroană bogată, o statură impre­sio­nantă, cu care sfidează aerul (depă­șeș­te cu mult stâlpii și rețelele de tele­comunicații), salută cu eleganță şi ami­ciţie cochetele dealuri din împre­ju­rimi, înalţă gândul, mişcă sufletul ori­­cărui om sensibil şi iubitor de na­tură şi frumos. Are o structură aparte a formelor ce se leagă între ele, du­cân­du-te cu gândul la o desăvârşită operă de artă, în care artistul s-a întrecut pe sine. Îl ştiu de când m-am născut. De 47 de ani. În timpul „zburdalnicei co­pi­lării”, m-am jucat pe lângă el Baba Oarba, apoi l-am avut aproape prieten bun al melancolicelor clipe ado­les­centine. I-am făcut cunoştinţă cu fa­milia mea, cu prietenii mei de suflet. L-am prezentat tuturor şi le-am spus istoria lui „ab originem”. El, frasinul, a vegheat generaţii din familia mea cu nunţi, cu botezuri, cu despărţiri… S-a bucurat cu foşnetul frunzelor, când am fost veseli, şi a plâns cu glasul toam­nei, când sufletul a fost, uneori, în ge­nunchi… El a ştiut, el a simţit. Şi a fost alături. Unul de-ai noştri. De su­flet. De dor. De-o rază de lună… În tim­pul furtunilor, se mişca cu toată greutatea lui, iureşul frunzelor era te­ribil, spectacolul era impresionant. Na­tura era în dezlănţuire şi unii se te­meau. Eu nu m-am temut niciodată, ştiam că nu se va prăbuşi peste casă, ştiam şi simţeam mai ales că nu ne va face vreun rău. Si chiar aşa a fost. Pentru că el ne iubea cu adevărat. După fiecare furtună înflorea parcă şi ne lumina drept și verde, cu frumuseţe de frunze, cu concerte şi triluri de păsări care mai de care. Pentru că nu v-am spus! Frasinul meu era pentru multe păsărele un hotel de 5 stele, cu etaje ordonat aranjate, cu cel mai curat aer, cu mătăsuri de covoare verzi, cu reverberaţii de lumină superbe, mai ales la apusul soarelui, şi cu multe alte splendori. El era eroul copilăriei mele şi tot el îmi derula uşor, tainic şi fas­tu­os spec­ta­co­lul anotimpurilor. De câte ori veneam din că­lătorii, mă aştepta statornic. Era cel mai adevărat punct cardinal. Dar epoca modernă vine cu bune şi rele şi, într-o zi de August, fra­sinul din faţa ca­sei mele a fost răpus de metalul rece al druj­belor oamenilor care au venit să-l taie. Strada a trebuit să se modernizeze, şi el, frasinul meu, nu a mai avut loc. Deloc! A căzut în­tr-o măreţie greu de descris în cuvinte. A tresărit de două ori în semn de bun rămas şi apoi a în­cremenit definitiv. S-a oprit circulaţia. Şi zeci de ochi l-au admirat. Şi zeci de ochi l-au regretat. Şi nişte ochi au plâns… Şi sufletul a tresărit. Ochii su­fletului meu l-au pe­trecut cu privirea.

Dar nu-i voi spune nicio­da­tă „Adio”, pentru că noi avem un pact secret: să nu ne uităm niciodată!

Şi sunt sigură că frasinul din faţa casei mele este acum pe o geană de vis – în paradis…

DORIANA L. – Peșteana-Jiu, Gorj