Nu poți fi niciodată 100% sigur că un mare sportiv român va obține o medalie la competiția la care participă, că așa e sportul de performanță, imprevizibil, dar poți fi 100% sigur despre ce va urma, dacă el câștigă: coruri de lăudători, mesaje de felicitare din partea politicienilor, expediate din secunda 0. Vin atât de rapid pe rețelele de socializare și sunt scrise atât de stereotip, încât e evident că nu sunt altceva decât niște șabloane dinainte pregătite, din dorința de a mai smulge niscai simpatie prin asocierea cu omul momentului. S-a întâmplat la meciurile reușite ale echipei naționale de fotbal de la Campionatul European din Germania, când întreg guvernul s-a mutat în Bavaria, de dragul unor băi de mulțime printre suporterii români, s-a întâmplat și la Jocurile Olimpice, după succesul lui David Popovici în cursa de înot 200 m liber, care a adus României prima medalie de aur la Paris. Un politician n-a ratat prilejul să se bată cu pumnul în piept, pentru o performanță care, de fapt, nu-l privește deloc! Unii dintre reprezentanții noștri n-au nici în clin, nici în mânecă cu sportul, dar cinismul politic cere să punctezi, de câte ori ai ocazia. Și cum prin fapte proprii n-ai material nici măcar de două postări pe an, în afara celor în care faci ședințe foto ca să îți oglindești ego-ul pe fundalul frumuseților patriei, musai să parazitezi succesele altora.
Victoriile sportive au fost politizate de când lumea: Jocurile Olimpice au fost folosite de către dictatorii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, în scopuri vădit propagandistice. La rându-i, comunismul a încercat să-și argumenteze superioritatea inclusiv pe seama rezultatelor sportive. A pompat enorm, din Vietnam și Rusia, până în RDG, la propriu și la figurat, într-o infrastructură de performanță care (trebuie să admitem), a avut rezultate palpabile. Regimul Ceaușescu a transformat, și el, România într-o fabrică de medalii, oferind condiții pentru emulația în sport. Și tocmai pentru că a avut un program legat de dezvoltarea mișcării sportive, Nicolae Ceaușescu avea mai mare legitimitate să se împăuneze cu rezultatele sportivilor noștri decât o au, azi, Klaus Iohannis sau Marcel Ciolacu, care nu au făcut nimic concret pentru sportul românesc. Să aprobi din pix construirea unui stadion de zeci de milioane de euro, bani care vor fi căpușați de firmele prietene, nu înseamnă că susții sportul. Olimpismul își ia puterea din sportul de masă, inexistent în România, își ia puterea din accesul liber la facilitățile sportive, își ia puterea din modelele societății. Ce modele oferă România? O mână de elevi olimpici și o mână de sportivi care sunt obligați să-și fie unul altuia model, câtă vreme societatea cultivă, chiar și pe funcții de mare încărcătură profesională, precum conducerea spitalelor sau a marilor școli, aproape exclusiv clienți politici.
Dacă s-ar naște azi în Moldova, David Popovici n-ar avea nicăieri prin jur un bazin olimpic în care să se antreneze. Avem doar șapte în toată țara, și niciunul în Moldova. David Popovici a avut șansa să se nască în București, să aibă parte de o familie extraordinară și de o echipă incredibilă. A muncit enorm, în condiții extrem de grele, ca să ajungă unde a ajuns. A rezistat uriașei presiuni din jurul său și a adus aurul mult-visat pentru România. Nimic din toate astea nu e meritul politicienilor, care s-au întrecut să se mândrească cu el. Ca în atâtea cazuri de succes din România ultimilor ani, aurul de la Paris al lui David e o performanță obținută în ciuda sistemului, și nu datorită lui.
Romanian