RAIUL PE PĂMÂNT

• De fapt, e raiul din suflet. O proprietate strict personală, la care călătorești cu gândul și unde te așteaptă în prag bucuria. Leac bun contra răului și urâtului •

CĂTĂLIN MANOLE

Harta Raiului

Păi, dacă lucrurile sunt „precum în cer, așa și pe pământ”, eu zic că treaba e destul de clară. Socotesc că Raiul e o chestiune foarte personală, și cel din cer e făcut din raiurile mele mai mici, de pe pământ, toate puse laolaltă într-un mod miraculos. Adică în Raiul cel mare găsesc plaja Navagio, de pe insula grecească Zakinthos, înot cu peștii din apele ei turcoaz și stau pe nisipul alb-auriu, învăluit în mirosul pinilor, dar dacă fac câțiva pași mai încolo, mă trezesc pe dealul din satul Mesteacăn, în căsuța mea de lemn, veche de o sută de ani, privind Retezatul și nesfârșitele pajiști pline de fluturi. Din același motiv, ulița copilăriei din satul de pe malul Mostiștei, unde băteam fericit mingea în praful de două palme și unde vara mâncam pepeni furați de prin grădini, nu se va termina cu casa babei Nuca, ci o să dea direct în cafeneaua Les Deux Magots din Paris, unde mă simțeam regele lumii când îmi luam un espresso, cu ultimul ban de student, și citeam din Hemingway, chiar la masa la care scrisese el. Și în Rai nu e deloc de mirare că această cafenea este gard-în-gard cu biserica în curtea căreia alergam după lăcuste și unde bunicul, cu vocea lui blândă, mă chema să topim lumânările sau să tragem clopotul, deși abia ajungeam să apuc sfoara. E și normal ca poarta acestui Rai să fie păzită de doi arhangheli cu săbii de foc: la intrare este un platou cu cornulețe făcute de bunica, din care poți să mănânci cât vrei, pentru că nu se termină niciodată, și alături este un infinit sufleu de căpșune, făcut de mama. După cum îi este obiceiul, Sfântul Petru se plimbă și prin acest Rai, îmbrăcat în alb, și îl poți vedea zăbovind fie în sala cu șemineu de pe Râul Mare, unde stau cu echipa de reporteri de la Formula As, rememorând cine știe ce deplasare aventuroasă, fie trecând prin sala de cinema, unde rulează la nesfârșit filmele lui Fellini (da, raiul meu are și sală de cinema!). Toate aceste raiuri mici de pe pământ devin în cer un Rai atât de mare, încât voi avea nevoie de o hartă a lui. Nu m-am apucat încă să o desenez, pentru că deocamdată se tot extinde, de la o zi la alta, de la o clipă la alta. Chiar acum s-a mai mărit cu un loc special: o cămăruță în care iubita mea o să îmi aducă în tăcere un castron cu cireșe, în timp ce scriu, învăluindu-mă cu dragostea din privirea ei. Pisica stă la geam și urmărește vrăbiile din castan. Aici nu este nici moarte, nici durere, nici întristare.

ANDRA OCNARU

Zambila

Cele mai frumoase dimineți de pe pământ începeau în Zambila noastră. Zambila era un Trabant de culoarea fisticului, o mașinuță ca de jucărie, care mergea cu muzică, nu cu benzină, iar noi eram noi: mama, tata și cu mine. Cele mai frumoase dimineți de pe pământ miroseau a cafea, a mama și a tata. Mama, cea mai frumoasă femeie de pe pământ, pe scaunul din dreapta, tata, cel mai frumos bărbat de pe pământ, pe scaunul din stânga, eu, pe bancheta din spate, între ei, cu o mânuță întinsă pe umărul mamei și cealaltă, pe umărul tatei. Iar mâinile unei fetițe, așa cum eram eu atunci, puteau să simtă și un parfum de iasomie, de mosc, de coacăz negru, de cer roșu cu soare răsărind și dragoste. Mirosul celor mai frumoase dimineți de pe pământ.

Zambila ne ducea oriunde voiam. Oriunde! Tot ce trebuia era ca tata să întrebe ce vor fetele mele să asculte azi?, pentru ca fetele, mama și cu mine, să începem să scotocim printre casete. Și erau multe, un teanc de casete fără de care Zambila noastră nu putea să pornească: Boney M, Smokie, ABBA… Iar când tata învârtea cheia în contact, iar Zambila pornea la drum, începea și muzica: Mamma mia, here i go again… Din fiecare melodie știam refrenul, iar versurile erau simple: lala lala lala lala laaaa… Toți le știam și cântam împreună, iar tata cobora geamul mașinii pentru ca toate șoselele, și câmpurile, și dealurile, și munții pe care îi vedeam în depărtare să ne audă cântând. Și, pe geamul deschis, în Zambila noastră, se strecura ușor și mirosul dimineții, mi se lipea de haine și îmi înțepa nările, mă umplea de buburuze pe brațe, de emoție în inimă și de frig. Iar mie îmi plăcea frigul. Frigul era Zambila noastră mergând, inima bătând cu putere, un gol în stomac, niște munți perfect albaștri, care se apropiau de noi. Frigul era bucurie, iar muzica era o ceașcă de cacao cu lapte fierbinte. O sorbeam încet, cântând, în Trabantul nostru de culoarea fisticului, o simțeam cum mă mângâie pe dinăuntru, cum mă învăluie tiptil, cum pune stăpânire pe mine, cum mă umple de liniște, de cumințenie. Știam că dacă mă concentrez un pic, pot începe să plutesc prin mașină, exact ca un colibri pe care îl văzusem desenat într-o cărticică. Sunt un colibri și pot să zbor, îmi ziceam, dar hai mai bine să nu-i sperii pe mami și pe tati. Și în loc să mă transform într-un colibri, căscam ochii mari la drum. Priveam fascinată cum se schimbă lumina, cum crește. Apoi ne opream la vreo cale ferată și așteptam să treacă trenul. Scoteam capul pe geam, îl vedeam cum se apropie, întrebam de unde vine și unde se duce, doar ca să primesc răspunsul meu preferat că trenul vine de departe și merge foarte departe. Apoi treceam prin sate, le făceam cu mâna oamenilor pe care îi vedeam, iar ei îmi făceau cu mâna înapoi. Și munții ăia perfect albaștri se tot apropiau de noi, Zambila noastră urca pe serpentine cu muzică, iar eu alunecam dintr-o parte în alta a banchetei. Asta însemna că dansam. Dansam și cântam împreună cu mama și cu tata, prinși într-o clipă perfectă, infinită, fără cusur. Nu-mi amintesc unde ajungeam, nu despre asta era vorba. Putea să fie vreun oraș pe care nu-l știam, un sat îndepărtat în care nu mai fusesem sau, pur și simplu, în vizită la rude sau la prieteni. Tot ce conta era momentul ăla perfect, din Zambila noastră, în care eram doar noi: mama, tata și cu mine. Sentimentul că nimic rău nu poate să ni se întâmple, atât timp cât suntem împreună și cântăm.

Și-mi amintesc și cea mai frumoasă înserare de pe pământ: toată lumina albastră care mă învelea pe bancheta din spate a Zambilei, mi-l amintesc pe tata, de data asta, cum caută printre casete, cum găsește ceea ce caută, o casetă scrisă cu pixul, pe care n-o știam, pe care n-o ascultasem vreodată, cum, tăcut, apasă butonul, cum dinăuntrul casetofonului se aude o chitară, apoi o voce la fel de magică ca albastrul înserării, o voce care șoptește, ca într-un basm: there’s a lady who’s sure all that glitters is gold and she’s buying a stairway to heaven. Mult mai târziu, când am știut să traduc versurile astea, am zâmbit. Nu trebuie să crezi că tot ce strălucește este aur, nu trebuie nici măcar să-ți cumperi o scară spre rai. Raiul e aici, pe pământ, într-un Trabant care se numește Zambila, o mașină ca o jucărie, care merge cu muzică, nu pe benzină, tot mai departe și mai departe, cântând.

MATEI FLORIAN

Pe asfalt, cu ochii la stele

(Am vrut să scriu despre o înserare de acum mulți, enorm de mulți ani. Cum, după un meci de fotbal, după ce am băut apă de la cișmea, pe strada noastră s-au aprins felinarele, luminile în blocuri, cum a început vântul, iar eu am rămas cu spatele lipit de asfalt, transpirat, cu ochii în sus, privind spre cer. Aș fi vrut să scriu despre momentul ăla magic, despre toată blândețea de atunci – prietenii mei vorbind, silueta, pe balcon, a unei colege de clasă, mirosul ăla de înserare cu vânt și cartofi prăjiți, țânțarii și zuruitul zarurilor de table – despre tot foșnetul uriaș al unei mari îndepărtări, pe care l-am simțit în coșul pieptului, despre sentimentul ăla copleșitor că stau întins pe asfalt, cu ochii la stele, pe o mărgică de planetă, o mărgică de planetă cu viață, un miracol cu cartofi prăjiți și fotbal, că fie și atât, o clipă, și e de ajuns să simți că asta e, că avem pe mână un rai, raiul nostru de pe pământ. Despre asta am vrut să scriu, când mi-am amintit că într-un caiet, azi îngălbenit și fără coperte, am mai scris, cu pixul, într-un alt secol și mileniu, câte ceva despre lucrurile astea. Am citit ce am scris atunci, am zâmbit și m-am hotărât să transcriu lucrurile acelea. Liceanul care am fost sper să nu se supere pe mine.)

13. Poeme despre rai

Eram demult pe câmp, eram foarte mic, atât de mic, că mă puteam piti în iarbă, fără ca mama sau tata să mă găsească. săream în fața lor, strigam bau, loveam aerul cu mâinile, mă ascundeam din nou. nu mi-e frică de gâște, nu mi-e frică de gâște, ziceam. șopârle dispăreau în crăpăturile pământului, ziua se făcea verde verde. gâștele se repezeau la mine, gâturi albe, enorme. plângeam și o strigam pe mama.

era pe strada noastră la etajul 4 cu fantome un băiat care tăcea. mi-a spus odată numai mie, stăteam și eu la etajul 4 cu fantome, că el știe cum se fac norii și d-aia tace. râdea atunci și pe urmă s-a mutat.

doru avea aripi. le scotea din când în când, după ce jucam pac-pac, și se plimba plin de el în susul și în josul străzii. o rudă de a lui, alta decât unchiul care venea cu armata să ne bată, era înger. mereu îl rugam să ni-l arate și nouă, dar zicea că nu poate, că nu coboară decât rar în bucurești. în seara în care i-am arătat ca luna vine întotdeauna după noi, doru s-a emoționat foarte tare. mi-a împrumutat aripile și am zburat până când l-a strigat mamaia lui în casă. aripile sunt doar așa, ai văzut și tu, mi-a zis. n-am înțeles ce voia să spună.

mai era o tricicletă în boxă și o scorbură din care zburau furnicile. totul are legătură cu furnicile de pe aleea întunecoasă din spatele blocului meu. stăteam pe umbră și priveam furnicile zburând. pe aleea întunecoasă, odată găsisem o râmă, odată o bomboană cubaneză roșie. bomboana am mâncat-o, râma am pus-o în scorbura cu furnici.

seara, fratele meu ma­re îmi arăta timbrele si umbrele, fratele meu mic nu se născuse. noaptea ne ascundeam toți trei sub plapumă, de fulgere și tunete. era întuneric beznă acolo și mirosea a brânză. Și se lăsa așa, ca un fel de ceață.

apoi se nășteau melcii, ne strângeam cu toții și ne uitam în sus la dâra de avion cu motor. unii spuneau că-i un șarpe mare și începea ploaia, era și vânt și ne ascundeam în scară. băiatul care știa cum se fac norii tăcea. Nu e șarpe, e șopârlă, ziceam, și am ieșit să mai privim o dată. era ploaie, vânt, pe cer nu mai era nimic. doar norii arătau ca peștii.

stau în barcă acum și pescuiesc. am în fața mea o grămăjoară cu 13 pietricele. le arunc din când în când în apă. se fac valuri și e liniște. râma din ac e țeapănă, așa n-o să mai vină niciun pește. uneori când plouă, mă bântuie un bau-bau tare de treabă. vâslesc ușor mai departe. nu știu unde am să ajung.

GEORGE ARUN

O livadă cu cireși înfloriți

Am plecat cu bunicul Pătru, în zorii zilei de Sfântul Ilie, către stâna din Grindu, de sub Munții Piatra Craiului, unde taica avea cele șapte vaci cu lapte și un tăuraș. Soarele abia răsărise, roua strălucea ca mărgăritarele în cupele de cercelușe sălbatice și clopoței, iar ciocârliile și privighetorile începuseră să-și cânte simfoniile zilnice.

În fiecare vară, de Sf. Ilie, se petrecea, din moși-strămoși, măsurarea laptelui. Gospodarii mergeau la stână și își mulgeau vacile, iar din laptele din șiștare se socotea mulsoarea din toată vara și începutul toamnei, pe care baciul stânii o socotea în burdușii de brânză și în coșulețele din coajă de brad care se cuveneau gospodarilor. Mergeam amândoi călare pe iapa Stela, era albă ca spuma laptelui, cu o brățară cărămizie la călcâiul piciorului stâng din spate. Șaua era toată din piele de bou, nimeni din sat nu avea așa o minunăție ca taica Pătru. O ungea cu grăsime de găină și o lustruia cu parafină, de fiecare dată când pleca la drum.

Când am ajuns în Spărturi, am făcut un popas și am mâncat pe săturate zmeură, fără teama de a fi mușcați de șerpi, pentru că bunicul avusese grijă să ungă cu usturoi pisat opincile lui și bocancii mei din piele de vițel, pe care mi-i croise Șușterul, cizmarul satului. Abia atunci am băgat de seamă că taica Pătru purta pe spate un cojoc din lână țurcană, alb-alb, ca și cioarecii și cămașa brodată cu fir de borangic, lucru care îmi scăpase la plecare, când eram cu ochii cârpiți de somn.

Ne-am urcat din nou în șa, pe iapa Stela, și ne-am continuat drumul printr-o poiană străjuită de brazi. „Nu ți-e cald, tăicuțule?”, l-am întrebat peste umăr. „Gogule, taică, dacă vrei să nu-ți fie cald, nu ți-e cald, dacă vrei să nu-ți fie frig, nu ți-e frig, iar dacă vrei să vină îngerul la tine, ca să te păzească de rele, el se coboară din ceruri și vine. Ăsta e rostul lumii, să știi ce vrei. Pentru cine are gândul și sufletul curat, minunea se arată la tot pasul. Trebuie doar să fii atent, să nu treci pe lângă semnele pe care ți le seamănă Dumnezeu în drum.”

M-au pus pe gânduri vorbele bunicului, mai ales partea cu îngerul păzitor. Știam numărătoarea până la o sută, știam adunarea și scăderea. În Septembrie, aveam să intru în clasa întâi. M-am gândit că pentru atâția copii câți sunt pe lume, de unde atâția îngeri păzitori? Și l-am întrebat pe taica Pătru să-mi spună el, care le știa pe toate. „Ia spune, tu ce crezi că e raiul, Gogule, taică?”, mi-a răspuns. Și atunci, chiar s-a întâmplat o minune, parcă cineva mi-a șoptit la ureche cuvintele. „Raiul e o livadă cu cireși înfloriți și o puzderie de copii care se joacă «De-a v-ați ascunselea» în grădina lui Dumnezeu”. De unde mi-au venit mie cuvintele acelea nu știu, atunci nu am putut să le dau de urmă. Abia după ani și ani am înțeles că a fost ca un frison, un glas al dumnezeirii, așa cum Iisus ne-a împărtășit tuturor minunăția vieții – și bogatului, și săracului, și copilului, și celui împovărat de ani, și bărbatului istovit de muncile câmpului, și femeii care poartă în pântece o viață de om.

„Vezi tu, Gogule, taică, uite că ai aflat singur cum e cu îngerii. Ei sunt și copiii raiului, și copiii de pe pământ. E așa cum ne spune Domnul nostru Iisus Hristos. Fiecare copil e și un înger, tăicuță”.

Apoi am tot sporovăit, în mersul agale al iepei Stela, și n-am băgat de seamă cum cerul s-a întunecat dintr-odată a furtună. Ajunseserăm în Groape, o poiană brodată cu puieți de brad, după ce pădurea fusese defrișată, nu departe de stâna din Grindu, capătul călătoriei noastre. Abia după ce am văzut fulgerele brăzdând cerul ca păcura și am auzit tunetele, m-a cuprins teama că ploaia o să ne facă ciciulete. M-am uitat peste umăr la taica Pătru și i-am văzut fața liniștită, senină, și blândețea din priviri. Până să înceapă potopul, am apucat să descălecăm și s-o legăm pe Stela de-un făgotei răzleț. S-a pornit o ploaie, de parcă s-ar fi destrămat baierele cerului, dar nu înainte ca tăicuțu să mă ia în brațe și să ne culcușim amândoi sub cojocul lui din lână țurcană. I-am văzut zâmbetul șugubăț și atunci am înțeles. „Vezi tu, taică, gândeai că de prost am luat eu cojocul pe mine în arșița zilei”, spunea zâmbetul lui. După câteva rafale cu grindină cât oul de porumbel, cerul s-a scuturat de nori și s-a arătat iar soarele. Am ajuns la stână fără alte peripeții, iar după ce taica Pătru și-a muls vacile și a măsurat laptele din șiștarele pline, baciul ne-a făcut două bulze uriașe, pe care le-am copt în jarul din vatră. La prânzul cel mare, eram din nou acasă.

Tot ce v-am povestit s-a întâmplat când aveam șapte ani și patru luni. În Septembrie urma să intru în clasa întâi, iar aventurile vârstei îngerilor erau abia la început.

IOAN T. MORAR

Paradisul meu pe pământ este marea

M-am născut și am copilărit în pusta arădeană, despre care specialiștii în evoluția Pământului spun că a fost, în timpuri fără memorie, fundul mării globale. Al Oceanului planetar sau cam așa ceva. Dacă în locul Șeitinului natal și al Aradului copilăriei mele au domnit în illo tempore apele primordiale, atunci asta poate fi o explicație cu aer științific a pasiunii mele pentru mare. Dacă nu, altă explicație n-am. N-am avut strămoși marinari, neam de neamul meu din Șeitin, după mamă, și din Apateu, după tată, nu mi-a vorbit des­pre mare. Nu se scăldase nici­unul în ea.

În copilărie, știam marea doar din Biblie, eram fascinat de cum s-a desfăcut ea în două, ca să treacă pe fundul ei poporul iudeu. Îmi imaginam furtuna de pe Marea Galileii, pe care Iisus a potolit-o cu vorbele sale. (Peste ani, într-o vizită în Israel, am plutit cu o corabie turistică pe luciul galilean, am avut un fior atunci. Mi-am cumpărat, drept dovadă, un tricou pe care scrie „Am plutit pe Marea Gali­leii”). Marea imaginată de mine a mai primit câteva trăsături din Jules Verne și apoi din literatura de tot felul.

Marea din cărți s-a întâlnit cu marea din realitate după primul an de liceu, când, în Excursia Mare, am văzut-o prima dată, într-un mic extaz neîmpărtășit celorlalți. A fost începutul. Au urmat tabere la Năvodari, la Costinești, apoi, după studenție, participarea la câteva ediții ale Serbărilor Mării. Apoi am tot fost ba la Neptun, la Casa Scriitorilor, ba la Costinești, ba prin alte stațiuni cu spectacolele ­Divertis.

După Marea Neagră, am plutit, în anii ’90, pe Mediterana (și în Egee) cu o corabie care avea la bord peste 400 de scriitori din Europa, o expediție literară. Printre acei scriitori era și un tânăr, la vremea aceea, care făcea parte din rândul organizatorilor: Orhan Pamuk. Dar cine știa, atunci, că ochelaristul discret va lua Nobelul ?! Am avut șansa să văd nu numai marea, mările cu diferite nume, ci și cîteva oceane: Pacificul, în Noua Caledonie și la Vancouver, Indianul, în Africa de Sud, Atlanticul pe coasta de est-americană. E destul de mult pentru cineva care nu știe să înoate! Dar niciodată destul pentru cine vede marea ca un Rai.

Acum, când cea mai mare parte a vieții mele se află în trecut, am aruncat ancora într-un orășel provensal, pe malul Mediteranei. Trebuie că am făcut și puțin bine în viața mea, încât să mi se îngăduie o asemenea răsplată. Aici, pe pământ, aici, la mal. În zece ani de când locuiesc în La Ciotat, am văzut marea zilnic, excepție fiind perioadele în care am fost plecat în România. Zilnic am ajuns în Portul vechi, m-am plimbat pe faleză, pe lângă plaje, în toate cele două anotimpuri. Cam atât avem aici, două veri: vara caldă și vara răcoroasă.

Am făcut mii de fotografii ale mării, cu toate schimbările ei de culori, cu valuri și pe vreme de acalmie, cu bărci și fără bărci. M-am întrebat, Doamne iartă-mă, dacă în paradis există mare. Cred că ar trebui să existe. Iar dacă există, cred că ar trebui să semene cu Marea lagună din Noua Caledonie. Plajele de pe Insula Pinilor sunt, cred eu, un showroom al Paradisului (am spus asta în Cartea de la capătul lumii, Noua Caledonie la doi pași de paradis). Creștinismul, în fond, a călătorit și pe mare, spre Neamuri. Iar Paradisul cred că va ține seama de asta.

Cum nu sunt sigur că mai ajung acolo (în Noua Caledonie, căci pentru paradis încă mă străduiesc), mă mulțumesc cu marea de aici. Marea cea Mare. Mare Nostrum. Pe care o văd din balcon. Apoi cobor în port să o văd de aproape. În fiecare zi aceeași și, totuși, alta. Schimbătoare și, paradoxal, neschimbată. Legănând corăbii și vise. Yachturi de lux și bărci de pescari.

Marea hrănind lumea, marea purtându-ne speranțele de la un mal la altul.

Văd marea zilnic și asta mă face zilnic fericit.