Criza climatică – o fatalitate?

• Avertismentele științei legate de în­căl­zi­rea glo­bală sună înfricoșător. E ame­nin­țată omenirea cu dispariția? •

Ceasul nu mai poate fi dat înapoi

În momentul de față, există trei moduri de a face față amenințărilor climatice: 1. Să le negăm sau să le minimalizăm. 2. Să le dramatizăm și să pozăm în victime, sperând într-un salvator din „ex­terior”. 3. Să transformăm panica ce e pe cale să ne cuprindă într-o inițiativă energică, pentru a trece împreună cu bine peste situația de urgență. „Din păcate, niciuna dintre cele trei nu func­țio­nează în cazul crizei climatice: de negat a fost ne­gată mult prea mult timp; dacă adoptăm ipostaza victimei, nu va veni nimeni să ne salveze, iar pentru o acțiune colectivă este deja prea târziu, ceasul nu mai poate fi dat înapoi”, afirmă cerce­tătorul britanic Bill McGuire, în cartea sa „Hothouse Earth”…

Există însă și o a patra variantă: să privim, în sfârșit, pericolul climatic „în ochi”, și să ne întrebăm cum s-ar pu­tea prezenta lucrurile în cazul celui mai rău scenariu. Dacă știm ce trebuie să evităm cu orice preț, putem măcar să ne străduim să avem parte de o ver­siune mai puțin gravă, dar asta necesită deschidere și curaj!

Însă în loc să privească răul în față, majo­ritatea oamenilor, inclusiv poli­ticienii și oamenii de știință, preferă să-și ascundă capul în nisip. Așa cum fuge dracul de tămâie, așa evită și oa­menii să admită deschis, că schim­bările climatice se desfășoară mult mai repede și mai violent decât se pre­văzuse inițial. În continuare ni se spune că scopul este să prevenim în­călzirea globală cu 1 până la 1,5 grade Celsius, în condițiile în care, dată fiind atitu­dinea actuală față de poluare, lumea se îndreaptă în mod sigur către o valoare semnificativ mai mare. Nu există nici măcar un singur studiu științific care să evalueze probabilitatea ca cel mai rău scenariu să se producă și ca tot ce alcătuiește civilizația umană modernă să colapseze.

Viața la țară – un vis pierdut

Cu ani în urmă, când am venit din Germania și m-am mutat în zona rurală a României, am fost impresionată de faptul că aici mai dăinuie cunoștințele care permit traiul în absența oricărei infrastructuri moderne. Această viață la țară nu mi s-a părut pri­mi­ti­vă, ci genială, deoarece oa­me­nii sunt în continuare ca­pabili să-și procure, în mod com­plet independent, toate cele nece­sare traiului, prin agricultura de subzistență prac­ticată de țărani la scară mică. Dacă e cazul, ei se descurcă chiar și fără apă curentă sau electricitate. Pentru perioada iernii, își ticsesc pivnița cu ali­mente proaspete sau conservate, începând cu mere, morcovi și cartofi, și până la butoiul cu varză murată și alte legume fermentate în sa­ramură, cu gemuri, cârnați de casă și slănină, și chiar cu produse lactate, precum brânza în sara­mură sau iaurtul acoperit cu un strat gros, protec­tor, de grăsime. Mă gândeam atunci că, în cazul unei pene majore de curent, oamenii sunt de fapt în siguranță în colțișoarele cele mai îndepărtate ale Carpaților, chiar dacă în metropolele populate de milioane de locuitori lumea se blochează în lifturi, iar cele mai simple lucruri, precum trasul apei la toaletă, încetează să funcționeze. O gră­dină, o fântână, câteva găini și capre… O viață in­comodă, grea, ca în Evul Mediu, sau chiar ca în neolitic, dar care asigură, totuși, supra­viețuirea. Acesta a fost primul meu gând. Apoi a venit al doilea: cine ne-ar ajuta să protejăm toate aceste lucruri, în ipoteza în care orășenii înfometați și-ar părăsi infrastructurile de înaltă tehnologie, devenite anacronice, și ar începe să se adune în hoarde, pentru a organiza raiduri prin sate? Cine ar mai produce obiectele necesare „vieții la țară”, în momentul în care produsele industriale s-ar epuiza? Pe scurt, nu mai suntem capabili să trăim ca înainte. Nu ne mai putem clădi o asemenea viață. Nu poate fi așadar vorba de o întoarcere la Evul Mediu. Dacă vreo catastrofă ar distruge infrastructura noastră globală actuală, ar rezulta haos și anarhie. Dacă această catastrofă ar fi reprezentată de schimbările climatice, la toate acestea s-ar adăuga faptul că furtunile, deșer­tificarea, alunecările de teren provocate de topirea zonelor glaciare ar compromite și agricultura în multe regiuni ale lumii…

Ne pregătim pentru o sinucidere colectivă?

Are sens să nutrim astfel de gânduri? Sau este doar un scenariu îngrozitor al fricii? Avertismente în acest sens există: la conferința climatică din 2022, de la Berlin, secretarul general al ONU, An­tonio Guterres, a descris compor­ta­mentul umanității în raport cu criza cli­matică drept sinucidere colectivă. Majo­ritatea oamenilor par, totuși, în conti­nuare surzi, față de o asemenea averti­zare. Poate pentru că tindem să credem că lucrurile vor funcționa cumva. Sau sperăm că o soluție științifică salvatoare va răsări de nicăieri, ca prin minune.

Disciplina de care se leagă cele mai multe speranțe este geoingineria, care vine cu idei precum amplasarea unor oglinzi în spațiu, crearea unei atmosfere artificiale, cu ajutorul unor particule de gaz sulfuros și aerosoli, care să reflecte lumina, sau aplicarea unor tehnologii care să extragă și să lege monoxidul de carbon din aer. Dar Grupul intergu­ver­namental privind schimbările climatice avertizează împotriva unor astfel de in­tervenții, chiar și în stadiu experimental. Încă înțelegem mult prea puțin feno­menul climatic general, pentru a putea exclude, chiar și doar în cazul unor ex­perimente, posibilitatea producerii unor efecte negative, cum ar fi cele asupra curenților oceanici, a gheții polare sau a musonului. În plus, nu este limpede dacă astfel de modele ar putea cu adevărat să funcționeze. Cea mai bună opțiune ar putea rămâne, ca și până acum, trecerea la energii fără emisii și evitarea completă a combustibililor fosili, cum ar fi cărbunele, petrolul și gazul.

Să mori de cald nu mai este o metaforă

Comunitatea științifică se apropie tot mai mult de un consens cu privire la cauza schimbărilor cli­matice: omul. Doar că majoritatea oamenilor pur și simplu nici nu se sinchisesc, deși Canada, ca să dăm un singur exemplu, e devastată, în momentul de față, de 79 de incendii forestiere active. Cum se explică această ignoranță crasă, în ciuda tuturor informațiilor de rău augur? Ori este vorba despre o supra-încredere prostească în capacitatea noas­tră de a ne „descurca”? Până acum, s-a găsit mereu o soluție pentru fiecare catastrofă care se prefi­gura. Subconștientul nostru nu reacționează la pericolele care ne amenință existența, pentru că nu credem că ele se pot întâmpla cu adevărat.

Așa că nu e de mirare că pericolul dispariției civilizației umane din cauza încălzirii globale a fost mult prea puțin cercetat, așa cum a constatat, încă din 2022 un studiu publicat în „Journal of the American Academy of Sciences”. Autorii au aver­tizat că, dacă încălzirea globală depășește trei grade Celsius până în 2070, consecințele sociale și politice vor avea un impact direct asupra su­perputerilor nucleare și a celor șapte laboratoare de biocercetare cu un nivel ridicat de izo­lare, în care se găsesc agenți pato­geni periculoși. Ei cer ca oamenii de știință și ONU să abordeze, în sfârșit, pro­blema riscului pe care l-ar presu­pune astfel de evoluții catastrofale. Pâ­nă acum, s-au făcut tentative de a în­țelege modul dramatic în care ar putea evolua lucrurile, doar în unele cărți de popularizare a științei, ca de exemplu „The Uninhabitable Earth” („Pămân­tul nelocuibil”) de David Wallace-Wells (2017). În ea se spune, de exemplu, că dacă    umiditatea și căldura ating un punct în care evaporarea prin transpi­rație nu mai reușește să răcorească trupul unei persoane, munca fizică pune viața în pericol și    există riscul de deces provocat de căldură.

Efecte dezastruoase sunt posibile, deja, până în 2070

Site-ul Wetter.de a citat în Aprilie 2024 un studiu al University College London. „Chiar dacă creșterea medie a temperaturii globale s-ar mărgini la puțin sub două grade, comparativ cu perioada preindustrială, numărul de­ceselor cauzate de căldură ar crește cu 370% până la jumătatea secolului”. Comunitatea științifică cercetează în prezent doar efectele unei încălziri glo­bale medii de peste 1,5 sau 2 grade Cel­sius – și ajunge la concluzia vagă că sistemele economice s-ar confrunta în acest caz cu provocări majore. Cam când ne-am putea aștepta la un colaps încă nu s-a stabilit prin vreo cercetare.

Tentativele de a estima ce se va întâmpla dacă încălzirea globală ar depăși 3 grade sunt „complet insufi­ciente, în raport cu probabilitatea ca un astfel de scenariu să se concretizeze”, co­mentează dr. Luke Kemp, de la Uni­versitatea Cambridge din Marea Bri­tanie, care a condus studiul american mai sus menționat. Co-autorul său, Chi Xu, de la Universitatea din Nanjing, din China, consideră că asemenea „efecte dezastruoase ar fi posibile până în 2070, ele îi vor afecta și pe unii dintre cititorii acestor rânduri!”.

Studiul subliniază și faptul că efectele se­cun­dare ale încălzirii glo­bale ar fi insuficient in­vestigate, putându-se ajun­ge la crize ali­men­tare, crize financiare, conflicte armate sau la izbucnirea unor boli. Același lucru este va­labil și pentru meca­nis­mele care pot declanșa brusc o nouă creștere a temperaturii, de exem­plu, ca urmare a emi­siilor de metan, gene­rate de dezghețarea per­mafrostului sau în si­tuația în care pădurile încep să elibereze carbon, în loc să-l absoarbă.

„Schimbarea climatică nu mai poate fi inversată”

Până una-alta, înregistrăm aproape în fiecare zi noi recorduri. Potrivit serviciului meteorologic Copernicus, ziua de duminică, 21 Iulie 2024, a fost cea mai călduroasă din istoria lumii. Lunea ur­mătoare, acest record a fost deja depășit. „Cu adevărat copleșitoare este însă diferența mare dintre temperaturile acestui record și cele ale re­cordurilor anterioare”, a declarat directorul Co­pernicus, Carlo Buontempo, lansând și un aver­tisment: „În ceea ce privește încălzirea globală, ne aflăm deja pe un teritoriu neexplorat…”.

E posibil ca balaurul care ne amenință să nu mai poată fi ucis. Dar i se pot pune în cale obsta­cole, pot fi provocate întârzieri, se pot planifica anumite eschive. Pe de altă parte, prezentarea unor scenarii care să prezinte rezultatul final al evo­luțiilor actuale ar putea convinge politicienii și populația să ia mai în serios amenințarea pe care o reprezintă schimbările climatice și să susțină măsurile propuse pentru com­baterea lor. „Pentru a preveni ca­tastrofa globală, trebuie să recunoaștem cât de gravă e situația”, a declarat McGuire pentru „The Guardian”, în Iulie 2022. „Schimbarea climatică nu poate fi inversată. Furtunile, inun­da­țiile, seceta și valurile de căldură vor depăși în curând extremele pe care le ating în prezent. Trebuie să ne pregătim pentru un viitor în care valurile mortale de căldură și temperaturile de peste 50 de grade Celsius vor fi normale la tro­pice. Dar chiar și în latitudinile tem­perate, verile vor fi încinse ca un cuptor, iar oceanele vor fi calde și acide”.

Fostul consilier al guvernului brita­nic a recunoscut, la acea vreme, că e con­siderat alarmist. În vreme ce ma­joritatea experților în domeniul climei susțin că încă există o mică fereastră de oportu­nitate pentru a reduce semni­fi­ca­tiv emi­siile cu efect de seră, McGuire a res­pins categoric o asemenea ipoteză. „Cu­nosc o mulțime de oameni care ac­ti­vează în domeniul cercetării climei care afir­mă una în public, și alta în par­ti­cular”.

Un expert în climă „speriat de moarte”

În Martie 2024, profesorul emerit McGuire avertiza, în revista elvețiană „Blick”, că    „Ne vom confrunta încă în tim­pul vieții noastre cu un proces de în­călzire probabil fără precedent în ulti­mii 46 de miliarde de ani”. Expertul e furios. Pentru el este clar că cine nu se teme de schimbările climatice nu a în­țeles nimic. În viziunea lui, soluția este să ne unim forțele, să devenim in­ter­conectați, pentru că nu putem schimba nimic, decât acționând precum o comu­nitate. Politica și economia au dat greș. De aceea, cea care ar trebui să trezească acum publicul la realitate și să spună fără menajamente adevărul tre­buie să fie ști­in­ța. „Ce se întâmplă cu lu­mea noas­tră”, a mărturisit McGuire în 2024, „mă face să mă simt speriat de moarte!”.

NINA MAY, redactor șef al revistei „Deutsche Allgemeine Zeitung” din România

(Traducere – ALINA OLTEANU)