Asfalt pe drumul raiului – TRANSAPUSEANA

Drumul spre comoară

Până de curând, patru comune ale județului Alba – Râmeț, Ponor, Mogoș și Bucium (primele trei aflate pe culmile Munților Trascău, cea de-a patra, Bu­cium, în zona Munților Metaliferi) se aflau într-o izolare sinonimă cu pustiul și uitarea. Drumul ju­dețean 1071, care ar fi trebuit să le lege, înspre est, de municipiul Aiud, iar înspre vest, de orașul Abrud, era doar o linie veche trasată pe hartă, o ruină plină de pământ, șleauri și gropi, un fel de fantomă care se făcea nevăzută la primul potop sau crivăț, la prima vijelie sau ninsoare. Zeci de sate și cătune risipite, unele aflate la mai bine de o mie de metri altitudine, de-a lungul unor poieni și văi împresurate de muchii stâncoase și păduri nesfârșite, fuseseră lăsate în plata cerului și, mai ales, a lui Dumnezeu. O lume veche, încremenită în frumusețe, care se stingea de la an la an, abandonată încet de oamenii ei: mocanii Arie­șului, pe care jurnalistul și omul politic interbelic Ion Rusu Abrudeanu îi descria, în urmă cu aproape 100 de ani, ca fiind „mai vioi la petrecere și mai puțin crânceni la mânie decât moții”. „Mocanii”, mai spunea el, „mai au două manifestări de viață, cari le sunt comune numai lor, dintre locuitorii Munților Apuseni. Felul construcției caselor și grajdurilor și ocupația lor economică, care este exclusiv creșterea vitelor”. De atunci și până de curând, viața de pe culmile Munților Trascău nu s-a schimbat prea mult. Casele au rămas, în marea lor majoritate, cele din lemn, cioplite cu securea, înălțate pe o temelie de piatră, cu o tindă, o pivniță, un cuptor și, de multe ori, o singură odaie. Un loc de odihnă după o altă zi de muncă și nimic mai mult. Dar minunățiile cele mari, acolo sus, sub Pleașa stâncoasă a Râmețului, au fost și au rămas casele și șurele cu acoperiș de pa­ie, amintirile încă vii ale unei lumi străvechi, ne­pri­hănite. Sunt și acum acolo, cu sutele, semne ale unor vieți care n-au mai apucat să se schimbe.

Trascăul încă le păstrează: gur­guie înalte, din paie îm­blătite, țâșnind spre cer din inima pa­jiștilor înflorite. Ca o rugăciune. Ca niște biserici fără cruce. Ca o definiție simplă a frumuseții pe pământ. Istorie la firul ierbii, is­toria încă trăită. Și nu doar ca­sele, ci și munca a rămas    aproa­pe aceeași, de veacuri: truda pă­mântului și creșterea anima­lelor. Abia în partea vestică, cea a comunei Bucium, în Munții Metaliferi, oamenii au putut trăi – nu doar din agricultură și vite, ci și din minerit. O muncă grea, istovitoare, lipsită de cer, dar recompensată cu ceva ce foarte puțini mocani din Trascău au avut vreodată: un salariu. Iar odată cu banii, casele din lemn ale buciumenilor s-au înălțat cu un etaj, au devenit mai spa­țioase, asta, când nu au fost înlocuite cu totul de cele noi, din cărămidă și aco­periș de țiglă. Iar când ai un salariu, mo­tivele de a pleca vor fi mereu mai puține. În termenii birocratici de astăzi, lumea mocanilor din Râmeț, Ponor și Mogoș poartă numele de „zonă defavorizată”. E un fel de a numi lumea, de a-i pune o pecete, probabil cea corectă. Doar că tot acest abandon și toată această uitare au mai însemnat ceva: că zona aceasta înaltă a Trăscăului mai păs­trea­ză și astăzi, încă neștirbite, niște co­mori care în alte părți de țară au dispărut de mult. O altfel de realitate: una stră­veche, mai înaltă, mai pură. Legătura sim­plă, directă, dintre pământ și cer.

Cerbu de umbră 

Începând însă din acest an, lumea de la poale, realitatea în care trăim cu toții, a ajuns, în sfârșit, până sus, la peste 1200 de metri altitudine, în ți­nu­tul bătrân și uitat al mocanilor. Dru­mul județean 1071 a primit nu doar asfaltul pe care îl aștepta de aproa­pe un secol, ci și un nou nume: Transapu­seana. O șosea lungă de 78 de kilometri, care face legătura, prin munți, între Aiud și Abrud. Costurile acestor lucrări s-au ridicat la peste 73 de milioane de euro, bani proveniți, în principal, din fonduri europene. Este cea mai mare investiție într-un drum județean din istoria Ro­mâ­niei. O oportunitate excepțională pentru turism, susțin autoritățile, o șansă nesperată pentru toți acei oameni care încă mai trăiesc acolo, pe culmile Trascăului. Dar cât de mult se vor schimba lucrurile? Și care va fi prețul, dincolo de bani, al acestei schimbări? Va înțelege oare cineva ce comoară fabuloasă ascund munții aceștia prea puțin știuți? Pentru răspunsul la toate întrebările astea, am început să urc, într-o zi de vară, pe Trans­apuseana, spre tărâmul de poveste al mocanilor din Trascău.

Tot verdele lumii

Nu este nici 11 dimineața și temperatura în Aiud a ajuns la 35 de grade. Caut umbra vechilor clădiri imperiale și pe cineva care să-mi spună exact de unde începe Transapuseana. În tot orașul nu am găsit nici măcar un semn care să-mi arate că drumul ăsta există. Dar oamenii știu ceea ce GPS-ul încă nu a aflat: „Numa’ o luați spre Livezile, faceți stânga și tot înainte.” Singurul indicator care te pune pe drumul cel bun e un stâlp micuț, pe care scrie Cerbu 78 de km. Iar drumul chiar e bun, deși prea îngust, ca toate șoselele care urcă spre munte. Din loc în loc e prevăzut și cu semafoare vii: vaci care traversează agale, în drum, spre o iarbă mai bună. Aștept să se facă verde, și după câteva serpentine înguste, se face. Un covor de asfalt urcă prin Pădurea Sloboda: un regat magic, pustiu, cotropit de umbră, liniște și flu­turi. Tot verdele lumii mă acoperă cu totul. E un verde, însă, la care simt nevoia să mă opresc. După tot soarele ultraviolet al acestei veri, umbra asta e ca o apă vindecătoare. Nu e nimeni aici, nici țipenie de om, nici măcar o mașină. Cabana Sloboda pare și ea închisă de mult. Așa cum se văd lucrurile într-o zi de marți, luna Iulie, din anul Domnului 2024, prea puțină lume a aflat că Trans­apuseana există. Am sentimentul ciudat că aș putea face un picnic în mijlocul asfaltului, fără să fiu deranjat de cineva. Dar drumul urcă mai departe și trebuie să ajung până la capăt.

La doar câțiva kilometri de Pădurea Sloboda, din iarba de la mar­ginea șoselei, pe lângă mar­garete și toporași, a răsărit și un panou metalic de pe care, pe un fond albastru, Sfântul Ierarh Ghe­­­lasie de la Râmeț binecu­vân­tează lumea. „Comuna Râmeț Bine Ați Venit”, spune panoul. De aici, cum privești în zare, de-a lungul asfaltului, sub albastrul neted al cerului de vară, se ridică un triunghi metalic, prevăzut cu fe­restre. Pe Transapu­seana, în regatul înalt și uitat al mo­canilor din Râmeț, turismul a început cu o pira­midă.

Un munte de grâu

Cobor din mașină, îl salut pe băiatul pe care îl găsesc aici. Lucian Mihalcea este administratorul pen­siunii Pyramid’s Haven, are 24 de ani și trăiește în Aiud. E singur acum, „că-i doar marți și-i prea de­vreme”, dar îmi spune că, deși pensiunea s-a deschis de mai puțin de două luni, n-a existat weekend în care să nu fie plină. „Am început deja să refuzăm oameni, așa de mare îi cererea”. Au apărut destule vile de închiriat în zonă, îmi spune, dar niciuna, deocamdată, nu are o terasă la care să poți comanda ceva de băut sau de mâncare. „Iar omul, dacă tot bate drumul până aici, vrea să aibă confortul ăsta, nu să vină cu sacoșele după el”. S-au gândit la toate cele trei fa­milii din Aiud care s-au asociat ca să pornească afacerea asta. 9 ca­mere de închiriat, terase, pano­uri solare și generator pentru curent, WiFi gratuit, puț forat la 90 de metri adâncime pentru apă. În viitorul apropiat, au în proiect o bucătărie mai mare, o piscină Infinity, un traseu de tiroliană. „Îi o investiție mare, dar sigură”, îmi spune Lucian. „Toată țara o să treacă pe aici, că doar ați văzut ce fain îi, și trăbă să le oferi mai mult decât un pat în care să doar­mă. Deviza noastră îi să păstrăm lucrurile cât mai aproape de natură!”.

Zâmbesc. Îl întreb dacă oamenii din Râmeț le-au trecut pragul de când și-au deschis porțile. „Ie, or venit și ei să bea o bere. S-or uitat la toate, așe, lung, se vedea că-s mirați, dar de vorbit n-or vorbit decât de vreme, că îi prea cald, ziceau, că n-o fo niciodată în viața lor așa de cald. Dar îs bucuroși toți că, de când cu drumul, valoarea terenului lor s-o triplat. Nu că înainte ar fi vrut cineva sa cumpere… Că înainte, ca să vă faceți o idee, unde-i acu piramida noastră, era numa’ semănătură de grâu. Grâu cât vezi cu ochii. Un munte de grâu! Ce să cumperi?! Cum?! Din Aiud, mai departe de Cabana Sloboda, nu urca ni­meni! Ce să cați în sus?! Drumul era rău tare! Vara, când era uscat, îți lăsai mașina în vreo groapă, iar iarna erau nămeții așa de mari că nici vorbă să ajungi până aici! Erau izolați oamenii ăștia, parcă de pe altă lume… Dar ei mai coborau spre oraș, pe orișice fel de vreme coborau, ca să urce la loc, cu căruța cu boi, sau pe cai, sau cu talpa… Ie… Că mi și-i amintesc, copil, tot 20 de ani să fie de atunci, prin piețele din Aiud. Vindeau și ei ce puteau: brân­ză, ouă, vreun vițel, vreun purcel, vreo găină… Mă trăgea mama de mânecă și-mi spunea, «Uite, ăștia-s mocanii de sus». Mă uitam la ei mai pe furiș, ca și cum ar fi fost din altă țară. No, copil, ce știam eu? Că auzisem că trăiesc și 11 oameni într-o casă de as­ta mică, cu acoperiș de paie. Și nu înțelegeam cum se poate. Dar uite că se putea. Și azi mai sunt destui care trăiesc așa. Nu 11, că nu mai îs atâția oameni, dar tăt sub acoperiș de paie. Unde-i găsiți? Vă spun! Chiar cum vă uitați de peste drum de la noi, o să vedeți o vilă de asta nouă, cum se cons­truiește, și lângă ea, câteva case cu paie. Într-una, locuiește o bătrânică cu băieții ei. Sigur îi acasă. Un’ să plece de acolo?! Poa­te doar prin grădină să fie, no”. Televizorul de la terasa pensiunii e pornit, din boxe se aude muzică latino. Mu­zica acoperă dealurile, liniș­tea și lumea.

Vila despre care mi-a vor­bit Lucian Mihalcea va fi o nouă pensiune. O cons­trucție standard, din beton, fără piramide. „Într-o lună e gata”, îmi spune patronul și îmi dă voie să las mașina în curtea lui și să trec, printr-o spărtură din gardul de sârmă, mai departe, spre vecina care locuiește sub un acoperiș de paie. Îi mulțumesc. În lumea noastră de la poalele mun­te­lui, termenul de proprietate privată e cu mult mai amenințător decât panourile cu zonă frecventată de urși.

Valeria Bradea din Râmeț

Dincolo de gard, ca niște duhuri bătrâne și blânde, uitate într-o frântură dintr-un vis visat într-o altă viață, se ridică din iarba proaspăt cosită două șure acoperite cu paie. Făpturi străvechi, care aproape că plutesc, desprinse ușor din pământul din care par să fi fost zămislite. E un sentiment ciudat pe care îl încerc, după tot asfaltul prin care am trecut ca să ajung până aici, în grădina asta cu umbră și verdeață, din satul Râmeț. Ca și cum realitatea și-ar fi suspendat pentru câteva clipe legile ei impla­cabile, iar căsuțele astea ar putea fi luate în brațe și mângâiate, cât să simt prin paiele lor, foșnetul încă viu al unor vremuri trecute. Simt nevoia să mă închin lor, ca în fața unei biserici. Dar nu o fac. Nu fac decât poze, apoi pășesc mai departe. Văd o scân­dură așezată pe doi butuci, pe care se află o cană de apă, apoi, ceva mai încolo, câteva stive de lem­ne și un topor înfipt într-un butuc, un câine bătrân, flocos, care doarme în iarbă, și un gard mic, de care e sprijinită o bicicletă. Dincolo de gard, e o altă casă cu acoperiș de paie, iar sub ea, trebuie să se afle o viață de om. Câinele își ridică încet capul din iarbă, mă privește și mă lasă să trec. Portița gardului de lemn scârțâie: am intrat într-o curte cu pământ bătătorit și strig pentru ca omul aflat sub paie să mă audă. Mă aude. Iese. O femeie albă, ca broboada pe care o poartă pe cap, ca anii pe care i-a ascuns înăuntru, în privirea lungă, mirată, abia mi­jită, pe care mi-o aruncă de pe prispa casei ei cu acoperiș de paie. „Sănătatie să vă dea Domnul! Numa’ închideți poarta ceea mai bine, să nu intre vulpea la găini! ăi, așe! Haidați mai la umbră, că s-o stricat și soarele de la o vreme, tăt mai rău arde! Apăi, că și eu la umbră mă trag, că nu se mai poatie sta afară! Stau, ce să fac. Că mi-s    bătrână de acu. Ca mâinie fac 87 de ani. Și drept vă spun, nu vă mint, că-n tată viața asta de mi-o dat-o Dumniezău, călduri d-astea n-or fost! Parcă și soarele s-o supărat pe noi, de la ce proști suntem, cu răz­boaiele noastre, ăi! Că tot război, război, nu se mai satură lumea de răz­boi! Când mai vorovesc cu Dumnie­zău și-i zic să-mi deie putere să merg înaintie, mă rog și de războaie, să le oprească pe ăle care îs și să nu le pornească pe ăle care nu-s. Da’ ce mi-s eu, Valeria Bradea din Râmeț, în fața lui Dumniezău, să mă ascultie? Că eu nu fac mari minuni, eu îm­ple­tesc ciorapi la copii, fac de mâncare și mai mer la grădinuță. Apăi, că-n tinerețile mele, ăi, făceam eu mai multe, că până și apa o aveam de luat de departie, din vale, de la o fântână, cu cobilița la spinare!”. Și-a împreunat mâinile Valeria Bradea, iar chipul ei alb s-a luminat de un zâmbet. Ochii ei albaștri, aproape ascunși sub pleoa­pe, mă privesc de undeva, de departe.

Două mânuri cât toată viața

„Uitie, le vezi?”, mă întreabă bătrâna, și degetele ei se desprind unul de celălalt, iar palmele i se ridică spre soare. „Astea îs. Cu mânurile astea două am cosât la fân, am secerat la grâu, am îmblătit la pa­ie, am tors la cânepă și la in, am topit, am melițat, am muls, am sădit, am tăt. Uite-le! Ele îs! Asta o fo viața me! Mânurile astea! Muncă multă și muncă gre or des­ferecat ele, tăt sub cer și sub soare! Dar așa cum o fost, o fo timp și pentru înfășat pruncii cu ele, pentru mângâiat obrazul la bărbat și pentru închinat la Dumniezău! Că tot cu palmele cu care lucri te și rogi! Cât îi lumină o fo muncă, câtă noaptie, odihnă! Odihnă tot sub paiele astea de le vezi! Numa’ aprindeam lampa cu gaz și câte o candelă sub icoană și aveam o țârucă de lumină și înăuntru. Că lumina astălaltă, pe fir, o venit mai încoace, eram trecută de 70 de ani când or adus-o. Și de 70 de ani îs puse și paiele astea pe casă! Și nu ploaie înăuntru! Îs paie trainice, secerate cu mâna și îmblătitie cu două lemne, că așa se puneau, ca să te ție! Dacă s-or țăpa cât mai sunt eu în viață, cin să le schimbe?! Că și oamenii s-or dus și nici paie nu mai ai de un’ să seceri! Apăi, în Co­torăști, un cătun mai sus de aici, multă lume o fost, și unul sângur o rămas, și el bătrân, tăt ca mi­nie, tăt sub paie și el. S-o dus lumea noastră, s-o dus. Că uite acu, că mi-s bătrână și nu mai pot face mult, mă pun așa, la umbră, și mă tooooot gândesc cum o fo lumea înaintie și cum îi lumea acu. Și parcă tăt nu știu cum îi mai binie. Că viața me o fo gre, că drumul era rupt și lumea mare era departe, în vale, și șinși ore tăt meream cu talpa doar ca să vând câteva ouă la piață în Aiud și să mă întorc, tăt muntiele în sus, cu câțiva bănuți acas. Da’ parcă și serile când ne strânjeam noi, muierile, la tors, iarna, și începeam a vorovi una cu alta, să desfacem lu­mea, așa, cu vorba, tăt împreună, nici asta nu-i mai de găsât azi niciunde. Că azi, dușem crușea sân­gurătății în spatie, și-i grea tare crușea asta, parcă și mai grea decât îi munca grea. Nu-i mai clacă-n sat, nu mai cântă nimenea, nu se mai vede om cu om, decât la lună, la biserică, tăt mai puțâni și mai puțâni suntem… Că eu am feciorii acasă, că nu le-o dat Dumniezău să aibă muierile lor, și nu mi-s sân­gură de tăt. Dar de vorovit numa’ cu El, cu Dum­niezău, mai vorovesc cum trăbă… Iau cartea de ru­găciuni și numa’ mă uit în ea și o țân deschisă, că am eu ce-i spune Lui, și altele decât ce scrie acolo… Tăt îi spun! Tăt ce țân în suflet! No…”.

A tăcut Va­leria Bradea. Și-a împreunat din nou mâinile și mă privește de acolo, de departe, din viața ei aflată la mii de ani depărtare de asfaltul de pe care am venit. O întreb de asfalt, de vecinul de dincolo de gardul de sârmă, cel care își construiește o pensiune. Un alt fel de zâmbet, mai mic, îi înseninează iarăși chipul: „acu’, or că-i drumu’ ăsta, or că nu-i, pentru mine, la vârsta me, tăt aia îi. Dar pentru ăi tineri, îi mai corect așa, cu drum. ăăăi, Doamnie, cine o gândit vreodat că o să se întâmple așa ceva la noi?! Că mai repede credeam să vie farfurii de alea din ceriu, decât să avem noi lucruri d-astea aici! Dacă mi-ar fi zâs cineva că o să vie o zi când tată lumea de jos o să ajungă lângă curtia me, i-aș fi zâs, «Du-tie, omule, în treabă, că tu nu ești sănătos la cap!». Dar, apăi, mă întreb, eu ce aș avea de vorovit cu oamenii cei de o să vie? Dar ei cu mine? Că jos e un fel de lume, a mea o fo alta… Oare ne-am înțeleje noi unii pe alții?! Mie tăt parcă nu-mi vine a crede… Și parcă tăt sângură cred că m-aș sâmțî și cu oamenii ceia în jur… Că dară n-am cosât și n-am jucat cu ei îm­preună, nu le știu viața și nici ei p-a me…”. Valeria a ridicat o palmă înspre soare să mă privească mai bine. „Un vă duceți mai departe de aici?”, mă întreabă. Îi spun. Își mișcă ușor capul. „Când ajun­geți la capăt, în Bucium, și-oți vedea oameni de lucră la drum, să întrebați de Ion Bra­dea. Îi feciorul meu ăl mare. Să-i spuneți că-l aștept acasă cu masa pusă. Să-i spuneți, ăi. Eu oi intra de acu iară la umbră, sub paiele mele. Dumniezău să vă aibă în pază și să vă bucure, cum m-am bucurat și eu că v-ați oprit să voroviți cu mine!”. Va­leria Bradea mai rămâne o vreme pe prispa casei acoperită cu paie. Mă urmărește cum închid poarta, cum trec prin spărtura gardului de sârmă, cum urc în mașină și plec mai departe pe asfaltul ăsta nou, care mă poartă prin lumea asta veche de veacuri și veacuri și veacuri.

Omul cu fluturi din Prăjăști

Lumea se tot desface în fâșii de frumusețe. Pășuni întinse, vălurite de vânt, prin verdele cărora sunt risipite case bătrâne și căpițe de fân. Pădurea, cu veșmântul ei de umbră, care aco­peră, tăcută, văile abrupte. Uriașii de stâncă pe care se odihnește tot albastrul adânc al cerului. Crucile plutitoare ale uliilor, croncănitul de liniște înaltă al corbilor, tot zumzetul necontenit al ierbii. Iar din loc în loc, pierdute în oceanul ăsta nesfârșit de fru­mu­sețe, ca o ofrandă străveche a oa­menilor către cer, culmile rotunjite ale munților sunt oglindite pe pă­mânt de cușmele miraculoase ale caselor acoperite de paie. E o fru­musețe fără seamăn aici, în Trascău, rotundă, plină, fără de sfârșit. De jur împrejur, oriunde ai privi, aceeași frumusețe de cristal, pură, pârguită, fără cusur. Doar că înăuntrul ei, acum, asfaltul și-a întins încet reali­tatea. Case noi, micuțe, construite în pripă de-a lungul drumului, pajiști pustii, în mijlocul cărora au fost așezate pancarte pe care scrie „de vânzare”, rămășițele de beton pieziș ale comunismului, primăria, poliția, dispensarul, ridicate, drept semn al civilizației, în inima satelor, câte un plug vechi și vreo căruță pictată, cu roți de lemn, abandonate în grădini în care nu s-a mai cosit de mult, toate șurele părăsite de oameni și anima­lele lor, înăuntrul cărora poți intra doar ca să simți mirosul stătut, greu, sălciu al părăginirii. Iar pără­ginirea miroase a buruieni și a pânze de păianjen, părăginirea miroase a uitare. Transapuseana e doar un alt prilej de a face selfie cu frumusețea. Am trecut de centrul comunei Râ­meț. Șoseaua urcă mai departe, pe o culme înaltă, dincolo de care se află comuna Ponor. E liniște, pustiu, se văd urmele unei stâne, săpăturile din­tr-o carieră de piatră. Se vede li­niștea până departe, în miezul adânc al Apusenilor. Înăuntrul ei, la mar­gine, oprit în iarbă, îl văd pe el. Mă privește de departe, singur, cu mâna streașină la ochi, cum mă apropii cu mașina pe asfalt. E o potecă de pământ care duce până la el, opresc în dreptul ei și o urmez.

„Doamne ajută!”, strig, „ajută-vă Dumniezău!”, îmi răspunde. Mă privește lung, mirat că mă apropii. În jurul lui roiesc fluturi, fluturii i se așază pe brațe, pe pălăria care îi acoperă părul albit și îi umbrește cu­tele săpate pe chipul lui bătrân, li­niștit și blând. Îi spun cine sunt, de ce am venit. Nu mai pare să se mire. „Ie”, zice, și continuă să mă privească lung și cu blândețe. „Io mi-s Ion Goarnă din Prăjăști. Tot cam la 80 de ani să am. Nu mai număr de la o vreme, că ce rost are? Nevastă-mea și cu mine suntem ultimii din cătunul ăsta. Noi și cu găinile noastre. Acu mi-s certat cu ea, de asta am venit până aici”. Îmi spune asta cu un fel de mândrie hâtră. Îl întreb de ce s-au certat, îmi răspunde: „Ca să nu uităm că mai trăim”. Ochii lui blânzi râd iar către mine. „Urc de la căsucă, că vezi Doamne-s supărat, mă pun așa într-o parte și mă uit. La ce mă uit?! La drumul ăsta mă uit! Că aveam și înainte drum, dar era mai rău, cu pietriș, dar venea autobuz pe el, venea sara și pleca dimi­neața, cu cine mai lucra prin fabrică la Aiud, ie. No, că drumul ăsta al vostru e mai domnos acuma, am văzut motocicletă pe el, camion am văzut, bicicletă, pe mata­le te-am văzut… Înainte vre­me, dacă vedeam la lună pe cineva să nu știu era mult! Vara se mai întâmpla: copii d-ăia cu valiză-n spate, de mereau la Cheia pe poteci și se mai rătăceau pe la casa me. Mai mult, nime. Tot noi, dar acu noi nu mai suntem. Și, ie, stau, mă uit, văd, mă gândesc și când amorțăsc de stat, cobor la căsucă, mă împac cu muierea, îi spun c-o iubesc. Și iar mai trece o zâ la noi, în Prăjăști…”. Un fluture i se așază pe deget. Ridică mână, îl privește cu luare aminte. „Ie, mă, tu, mă, că nici ție nu-ți trăbă asfalt d-ăsta, așa-i?”. Râde din nou Ion Goarnă din Prăjăști. Ne luăm rămas bun. El rămâne să privească mai departe dru­mul. Rămâne cu fluturii.

Duhul de fum al vieții

După deal, se află satul După Deal al comunei Ponor. Transapu­seana începe ușor să se schimbe, să coboare în serpentine largi spre drumurile de aur ale Munților Metaliferi. Urmează Ponor, Geo­gel, Măcărești, apoi satele co­mu­nei Mogoș: Tomești, Cojo­cani… Asfaltul se răsucește, odată cu firul unei ape, pe niște văi stră­juite de culmi înalte. Însă cușmele de paie ale caselor sunt și aici dovada că lumea mocanilor încă stăpâ­nește aceste locuri. Dar nu mai zăresc pe nimeni. Nu, până nu văd fu­mul care se înalță dintr-o gră­di­nă, un duh tăcut care îmblân­zește apa, dealurile și asfaltul. Iar unde este fum, este foc și un om care îl păzește. Trec apa pe o bârnă în­gustă de lemn. De la as­faltul pe care am venit, până la fum și viață. O femeie și-a pus mâi­­nile în brâu și mă așteaptă. Li­via Oltean are 76 de ani și locu­iește în Alba Iulia, la bloc. Îmi spune că, de copilă, asta și-a dorit: orașul. Să învețe și să poată pleca. A plecat însă doar ca să afle că trebuie să se întoarcă. „S-o întâm­plat ceva când s-or adunat anii peste mine. Inima-mi bătea mai tare, «ce ai, mă», îi ziceam, «ești bolândă?», dar ea, săraca, tot bătea și bătea. M-am dus cu ea la doftor, mi-or zâs că nu e bine. Și numa după o vreme, mi-am dat eu sama că, atunci când bate, tot la copilăria mea mă gândesc, cum seceram pe coastă sau cosam pe doștină, cum, pe urmă, mă hodi­neam în fân sau sub paie, la umbră, și, nu știu, mă lua așa un dor de toate și inima tot bum-bum de nebună, parcă mă chema să mă întorc. Și m-am întors. De ani buni, vară de vară, mi-s acasă aici, chiar dacă nu mai trăiește ni­ma din ai mei. Și cum vin, mă pun să curăț. Curăț uscăciunea de broscărie și șerpărie, îi dau foc, cosăsc, mai tai din tufele astea care trag a pustiu, mai ung puntea cu ulei, tot fac curățenie, de parcă pe dinăuntru meu aș face. Și știți ceva? Chiar mă vin­dec! Că s-or mirat și doftorii că, de o vreme, toate analizele mele-s bune! Și parcă tot mai tânără mă simt!

Vă spun: mă durea inima-n mine, că era locul ăsta pustiu. Tinerețea me! Că 400 de oameni avea Cojocaniu’ când eram eu fătucă, 10 mai îs acum… Și-i bun, bun asfaltul ăsta, bun, că făr de el, praful se alegea de toate! Vedeți șurele cele cu paie, de peste apă? Or vrut să le puie pe foc proprietarii, că nu mai aveau trebuință de ele! Cum, mă, cum să faci așa ceva?! Îi viața ta acolo înăuntru, eu n-aș vin­de-o pentru nimic în lu­me, d-apăi să-i pun foc cu mâna me! Decât bani, mai bine să am amintirile unde-s ele lăsate! O veni o altă lume pe asfaltul ăs­ta, numa las să vie! Că mă­car oamenii străini de-or veni, or ști să prețu­iască ce avem noi aici!”. Îi spun Liviei Oltean că ar fi bine să fie așa. Că, dacă ar fi după mine, aș în­scrie toată lumea mocanilor în patrimoniul UNESCO, pentru ca tot ce a fost să mai rămână și în continuare viu. „Cu bilet ar trebui să se intre la dvs. în sate, cu respect și în vârful picioa­relor, ca într-un mu­zeu!”. Livia Oltean zâm­bește: „ăi”, zice, „ăi…”. Ne luăm ră­mas bun. Plec mai de­parte, spre Bucium, capătul drumului. Tre­buie să mă întâlnesc cu Ion Bradea, să-i spun că mama lui îl aș­teaptă cu masa pusă, în casa lor de sub paie.