„Funcționez ca un soi de ambasador al culturii țigănești”
– În urmă cu 15 ani, Taraful Rromak făcea senzație în București prin vocea ta năvalnică și experiența orchestrei conduse de soțul tău, chitaristul Gabi Muzicaș. După o lungă pauză, m-am bucurat să vă revăd, la fel de vibranți, în două concerte de excepție.
– Și noi ne-am bucurat să revedem oameni dragi. De cântat am mai cântat în străinătate, în formula de duo-jazz sau muzică romani, căci eu funcționez ca un soi de ambasador al culturii țigănești. Oriunde merg, promovez limba, cultura, muzica, tradițiile rome. În țară, în ultimii cinci ani, m-am ocupat de doctoratul în Artele Spectacolului, sunt lector la Universitatea de Vest din Timișoara și pedagogia este un univers în sine pentru mine. Am o pregătire pe care vreau să o dau mai departe. Îmi face plăcere și este foarte important să fiu în preajma copiilor, pe care îi iubesc enorm, și a tinerilor. Prezența lor mă ajută să rămân tânără, cu picioarele pe pâmânt, mă încarcă cu energie, să văd frumusețea vieții, prin ochii lor. Ei nu mă lasă să mă blochez în realitatea mea. Cu fiecare copil, viața pare diferită, mă împlinește să fiu profesoara unor copii, adolescenți, tineri maturi. Dar să știi că nu am fost chiar ruptă de scena din România, în contextul în care Gabi a compus primul musical țigănesc, „Voivodinele, fiicele lui Dracula”, bazat pe o legendă ursărească foarte veche. Se spunea că Dracula avea mulți sclavi și a făcut câteva fete cu o țigancă, fete care au fost crescute în stil milităresc și au devenit luptătoare. Musicalul s-a jucat la Opera Română din Timișoara, a ieșit extraordinar de mișto. Prin el cred că am adus în prim-plan chintesența culturii, a tradițiilor rome. Tatăl meu provine dintr-o familie de ursari, de la el știu legenda, și m-am mirat că nimeni, nici chiar romii nu știu de ea.
– Cum te-ai simțit la revenirea în București?
– A, excepțional, îmi place atât de mult să colaborez cu Larisa Perde și cu proiectele sale „Șaraimanic”. Anii au trecut, eu m-am maturizat și îmi aleg cu mare atenție proiectele în care mă implic. Mi-au plăcut atât de tare aceste concerte, nici nu pot exprima în cuvinte! Mai întâi „Rona del Mundo”, o seară dedicată memoriei Ronei Hartner, alături de cântărețe de pe alte continente. Ce experiență fantastică, ce energie! „Șaraimanic” este un proiect de nișă, ceea ce este foarte bine, pentru că are publicul său special. M-am simțit atât de iubită, de respectată, o mare împlinire profesională. Revenirea mea la București a însemnat o nouă speranță, că ceea ce fac fac bine, că trebuie să fiu atentă la publicul pe care îl aleg. Întâlnirea cu reprezentantele altor culturi m-a făcut să simt că, de fapt, noi toți suntem la fel, și nici tradițiile, educația diferită nu ne pot despărți. În fața vieții, a morții, a emoțiilor, toți suntem la fel, toți vorbim aceeași limbă, nu avem nevoie de alt mod de comunicare dacă avem muzica. Știam asta, dar a fost pentru prima oară când am experimentat-o, am simțit-o pe pielea mea, faptul că nu există bariere între oameni. Toți suntem la fel, vorbim fiecare pe limba lui, dar dacă ne uităm unii în ochii celorlalți, ne înțelegem perfect.
„În România nu sunt atât de bine asimilată etniei rome, mulți nu cred că fac parte din ea”
– Apoi a urmat concertul „Lăutăresele”, în care te-ai întâlnit cu reprezentantele culturii rome.
– Muzica pe care eu o interpretez este muzica romilor din întreaga Europa, chiar din lume, iar ele cântau muzica romilor de aici, din România. A fost un melanj superb, fără nicio discrepanță. A existat un pic de stres, de ambele părți, pentru că ele nu erau familiarizate cu această muzică din alte țări. Unele erau cunoscătoare de muzică clasică, altele strict de muzica lăutărească a romilor din Bucureștiul de altădată, dar muzical am ajuns unde trebuie. Încă simt că în România nu sunt atât de bine asimilată etniei rome, mulți nu cred că fac parte din ea, ci doar că vorbesc foarte bine țigănește și le cânt cântecele. Eu, una, mă simt complet integrată. Am înțeles, până la urmă, locul meu în această societate romă, acesta fiind cel de a promova cultura, nu cel de creator. Sunt un mesager emoțional, un ambasador cultural.
– Unde te simți mai în largul tău, în fața unui public rom sau român?
– În fața unui auditoriu străin. Pentru că acolo oamenii sunt mult mai curioși să afle și să primească această cultură mistică pentru ei. În schimb, printre romii de acasă sunt mai degrabă respectată decât iubită. Pentru că nu am legătură cu manelele, nu cânt la cumetrii și alte genuri, astfel că nu fac parte din lumea lor, nu le ajung la suflet. Ei consideră că sunt pe alt palier și duc cultura mai departe pentru alți oameni, nu pentru ei. Dar eu mă simt aproape sufletește de ei și sunt parte din ei, chiar dacă unii din ei nu recunosc acest lucru.
„Nu mai trebuie să mă lupt pentru a fi acceptată”
– Multă vreme, lăutari celebri în lume nu aveau la ei acasă, în România, publicul meritat. Cele două concerte din București te-au făcut să crezi că acum avem un astfel de public, care să aprecieze muzicanții romi la adevărata valoare?
– Și publicul, și eu ne-am schimbat în anii aceștia. Față de anii precedenți, m-am simțit foarte aproape de publicul din București, ca o dragoste la prima vedere, un impuls ce nu ține de rațiune. Și mi-am zis: oare de ce nu mi-am dat seama mai devreme să fiu emoțională, să nu mai țin simțămintele în frâu? Și concertele de acum 15 ani ale Tarafului Rromak au fost foarte bine primite, dar era altă generație, alt tip de public, mai eclectic. Căuta multă mișcare, dinamism, artificii muzicale. Am simțit publicul de acum ca fiind mult mai sincer, a primit tot ce am avut de dat. Orice aș fi simțit să dau, ar fi primit, nu ar fi selectat.
– Pentru că vorbești despre partea emoțională a meseriei tale, am să te întreb în ce moment te găsesc.
– În momentul în care am înțeles că ceea ce fac eu pe scenă nu este pentru bani, este vorba de cu totul altceva. Prefer să fac artă, chiar și gratis, pentru oamenii care au nevoie de ea, decât pe bani, pentru oameni care nu sunt dispuși să o primească. Prefer să lucrez la proiecte care mă împlinesc sentimental, emoțional, decât în proiecte care nu-mi spun nimic, doar de dragul de a promova ceva. Am trecut prin momente în care nu am fost bine priviți, ca etnie, ne-am luptat cu rasismul la nivel european, nu doar național, ne-a fost foarte foarte greu să ajungem la lumină. Au trecut 15 ani, lucrurile s-au schimbat și nu mai este cazul să mă lupt pentru a fi acceptată.
Romanian