• A renunțat la forfota și agitația emisiunilor TV, și de atunci scena și platourile l-au răsplătit din plin. Toamna aceasta, actorul Mihai Călin e din nou în atenție. „Anul Nou care n-a fost”, lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mureșanu, are premiera internațională la Festivalul de la Veneția. Iar „Procesul lui Eichmann”, spectacolul montat pe scena Naționalului bucureștean, îl pune față în față cu o latură nouă: cea de regizor •
La pas prin Letonia
– Pe unde ai mai umblat vara asta, Mihai? La munte sau la mare?
– Tocmai m-am întors după șase zile petrecute la Riga, unde m-am răcorit bine. De câțiva ani, mi-am propus împreună cu Silvia, soția mea, să descoperim împreună Nordul. După ce, acum câțiva ani, am fost în Islanda și am prins acolo solstițiul de vară și nopțile albe, când nici nu ne mai dădeam seama cum ne apuca ora 3 noaptea, la un pahar cu vin, anul ăsta a fost rândul Letoniei. Și a fost foarte frumos, pentru că am mers mult pe jos, am privit oamenii, am descoperit lucrurile la pas. Am ajuns chiar și la plaja lor, la Jürmala, care e împânzită cu case de vacanță din timpul Imperiului țarist, construite toate după tipicul nordic. Baltica nu se compară însă cu Marea Neagră, e mult mai băltită, mai închisă la culoare, mai plină de alge.
– Ești matinal în vacanță sau îți dai voie să dormi?
– Nu sunt deloc matinal. Și nici nu-mi propun să bifez toate locurile turistice găsite în vreun ghid de călătorie. Îmi place mai degrabă să mă trezesc în ritmul meu, să o iau langsam, să nu mă grăbesc nicăieri. Vacanța asta, de altfel, a picat la fix. A venit după o perioadă în care am lucrat foarte mult în teatru și m-a prins destul de obosit. Chiar la final de iunie am încheiat repetițiile pentru „Procesul lui Eichmann”, care va avea premiera în 4 și 5 octombrie, și am făcut cu ocazia asta și o vizionare.
Debut în regie
– E o piesă de teatru pentru care, în premieră, ai semnat regia. Ce te-a făcut să-ți dorești să iei frâiele unui spectacol în mână?
– Faptul că m-am găsit în ipostaza asta a fost mai degrabă o întâmplare. Pentru mine, a face regie nu înseamnă doar să conduci niște actori, să le dai niște indicații, să descifrezi un text. Eu apreciez regizorii care vin cu o viziune nouă, cu o lume a lor, care propun un univers. Și cum nu mă suspectez pe mine de toate aceste calități, fiindcă sunt și foarte autocritic, am ezitat până acum să mă îndrept spre regie. Proiectul a fost inițiat însă de Tova Ben-Nun, președinta Centrului Educațional Lauder-Reut din București, și a venit anul trecut, exact în momentul în care în programa de liceu s-a introdus o materie nouă: „Istoria evreilor, studiul Holocaustului”. La baza spectacolului e un text de Motti Lerner, un dramaturg destul de incomod azi pentru guvernul israelian, pentru părerile lui politice, care sunt mai degrabă pacifiste. Am propus piesa Teatrului Național, unde lucrez, s-a aprobat, doar că TNB nu are regizori angajați. Iar de invitat, nu poți invita un regizor în mijlocul stagiunii, când nu mai ai buget. Așa am ajuns să o regizez eu. (râde) Dincolo de asta, însă, unul din motivele pentru care m-am zbătut pentru ea e și faptul că sunt foarte pasionat și am citit foarte mult despre istoria evreilor. Iar interesul și curiozitatea i-au prins și pe actorii care au acceptat să lucreze cu mine, care inițial știau foarte puține despre Holocaust. I-am văzut dintr-o dată foarte curioși să citească despre acest ofițer german, Adolf Eichmann, cel care a organizat deportarea evreilor în lagăre și care a coordonat direct „Soluția finală”, programul de exterminare a evreilor de către naziști. Tot el i-a inspirat Hannei Arendt celebra expresie „banalitatea răului”, o formulă prin care ea a încercat să-și explice felul în care oamenii obișnuiți ajung să comită răul și crima, ca pe un act banal, fără să-i mai perceapă cumplita anormalitate. Munca propriu-zisă la spectacol nu a fost ușoară, pentru că a presupus multă documentare și multe ore de vizionat secvențe de arhivă, absolut atroce, dar per total, proiectul ăsta mi-a adus foarte multă bucurie.
– Ai învățat lucruri noi?
– În primul rând, mi-a confirmat ceva ce am crezut dintotdeauna: că dacă vrei să fii un actor bun sau un regizor bun, nu te poți baza doar pe talent. Talentul e doar un spirit ludic și de adaptare. Restul înseamnă muncă, documentare, lectură, experiență. Înseamnă să te imersezi în problematica respectivă, să te eliberezi de alte lucruri din jur, întocmai ca un scriitor, care atunci când scrie o carte nu mai face și alte o mie de lucruri pe lângă.
„Anul Nou care n-a fost”
– Vara asta a mai ajuns la noi o veste, din septembrie te putem vedea din nou și pe marile ecrane, de data asta în pelicula semnată de Bogdan Mureșanu, „Anul Nou care n-a fost”.
– A trecut deja mai bine de un an de când am filmat pentru lungmetrajul lui Bogdan. Între timp, m-am îndepărtat de proiect, așa cum se întâmplă de obicei. Însă acum câteva săptămâni am putut vedea, în sfârșit, filmul într-un stadiu aproape final. A fost o surpriză de proporții pentru mine, deși era cumva de așteptat. Ultimul lui scurtmetraj, „Cadoul de Crăciun”, a fost excelent, a călătorit prin enorm de multe festivaluri și a ajuns și pe lista de propuneri la Oscar. E evident că avea mai multe povești din zilele premergătoare revoluției, pe care își dorea să le lege cumva într-o poveste mai mare, și mă bucur că și-a dus ideea asta până la capăt. A făcut din „Anul Nou care n-a fost” un caleidoscop cu întâmplări care se îngemănează, care se intersectează, cu personaje care trec dintr-o poveste într-alta. Mi se pare cel mai bun film care s-a făcut până acum despre spiritul acelor zile de dinainte de declanșarea Revoluției de la 1989.
– Tu cum ai trăit Crăciunul ăla? Erai, cred, adolescent…
– Aveam 21 de ani și jumătate și eram student la seral, la Politehnică, iar ziua mergeam la serviciu. Țin minte că în 21 decembrie, dimineața, am văzut coloanele mergând spre piață pentru Adunarea Populară convocată de Ceaușescu și mi s-a părut totul de o tristețe inimaginabilă, fiindcă știam ce se petrecuse la Timișoara. Când am ajuns acasă, după prânz, mama tocmai închidea telefonul. Mi-a zis: „A sunat tata, a zis să nu cumva să ieși în oraș, că e jale”. El lucra chiar în spatele cinematografului Scala. După 30 de secunde, a sunat din nou telefonul, era un prieten de-al meu care mi-a zis doar atât: „A început! Hai, sunt la Luterană!” Și am plecat imediat. Dacă eu aș fi fost tatăl meu, aș fi înnebunit, îți dai seama! Dar cum să stai în casă? Era o trepidație, o dezlănțuire fantastică de energie. Puteam în sfârșit să strig din toți plămânii „Jos Ceaușescu!”, la 3 după-amiaza, în plin bulevard, lângă Scala! 21 Decembrie 1989 a fost cea mai fericită zi din viața mea. Or, văzând acum filmul lui Bogdan Mureșanu, am recunoscut în secvențele lui toată presiunea și tensiunea acelor zile. Abia aștept să se organizeze proiecțiile și să ne întâlnim cu publicul, mai ales cu cei tineri. Sunt foarte curios cum va fi primit de noile generații. Și sper ca, văzându-l, tinerii să prețuiască mai mult ceea ce au, adică libertatea. Să nu o ia ca pe un dat, ca pe ceva care li se cuvine și e de la sine.
– Băiatul vostru va avea curând vârsta pe care o aveai tu când a căzut regimul. Doar că el a crescut într-o lume liberă, cu alte reguli. Ce raport are el cu libertatea?
– Matei are deja 19 ani, tocmai a luat Bacalaureatul. E un băiat destul de rebel, poate pentru că a crescut cu doi artiști în casă, cu multe povești din lumea artistică, cu încercarea noastră de a împăca un soi de conformism firesc, social, cu laturile noastre mai rebele. Și atunci, e și el un mic răzvrătit, iar treaba asta cu libertatea o prețuiește din plin. E chiar un justițiar feroce, uneori nu găsește încă echilibrul necesar. Îl vedeam câteodată cum reacționează în fața unor mici incorectitudini de la școală și-mi venea să-i zic: „Tata, ia-o ca pe o experiență de viață, te vei întâlni mai târziu cu nedreptăți mult mai mari, cu situații mult mai grele!”
– Spre ce se îndreaptă mai departe?
– Tot spre zona artistică, și asta fără să-l împingem noi de la spate. Ar vrea să facă regie de film, dar în același timp spune: „Sunt prea mic pentru asta!”. Ceea ce e adevărat, dar lucrurile se mai construiesc și pe parcurs. E încă un copil, va mai dura probabil un pic până își va găsi drumul. Poate să stea un an liniștit, să lucreze ca voluntar, să călătorească și apoi să aleagă fără nicio grabă. Din fericire, nu mai e cum era pe vremea noastră, când, presiunea să intri la facultate din primul an era enormă. Când am dat eu prima oară examen la teatru, erau doar 4 locuri. Evident că n-am intrat. Știu o singură persoană din generația mea care a intrat din prima, Ilinca Goia. În rest, toți dădeau de mai multe ori. M-am dus imediat să dau examen la fizică, era singurul lucru care îmi mai plăcea cât de cât, dar nu învățasem destul, am picat și acolo. Ai mei au fost distruși. Eram copil singur la părinți, sosit greu, după multe așteptări. M-am simțit atunci ca un ratat, fără să fi fost unul. Mă dezamăgisem pe mine, îmi dezamăgisem profesorii, părinții. A trebuit să plec în armată, convins că la întoarcere voi ajunge muncitor într-o fabrică.
– Și totuși, timpul a infirmat predicțiile sumbre de atunci. Ai avut o carieră strălucită în televiziune, ai făcut și teatru, și film, ai fost încununat și cu un Premiu Gopo și cu un Premiu Uniter.
– Anul ăla de armată și cei trei ani de studenție la Politehnică, la seral, când am și muncit, au fost pentru mine o experiență colosală, de smerenie aproape. La 22 de ani, când m-am întors și am dat din nou la teatru, după câțiva ani în care activasem în teatrul studențesc „Podul”, al lui Cătălin Naum, și după ce am lucrat cu Andrei Șerban la „Trilogia Antică”, am intrat în facultate cu o așa mare iubire pentru universul ăsta al teatrului! Îl doream și-l prețuiam, parcă simțind că-l pot pierde oricând. Când treci prin greutăți, apreciezi altfel momentul în care ajungi pe vârf, că știi că ai urcat cu greu, nu te-a lăsat nimeni acolo cu elicopterul.
Răsplata actorilor: emoțiile
– Ce-ți oferă acum actoria? Ai avut, de-a lungul anilor, o experiență completă, ai făcut și film, și teatru, ai jucat și în seriale, ai cunoscut și succesul de public…
– Succesul de public, ăla mare, pe care ți-l dă statutul de vedetă TV, nu mă mai interesează demult. Nu m-a interesat niciodată în mod special, s-a întâmplat să vină și m-am bucurat de el. Sigur, o doză de mândrie, de orgoliu, de narcisism tot există în fiecare actor, că de aia continuăm să urcăm pe scenă, ne place să ne arătăm. Și, deși mulți îmi spun că eu ies pe scenă la aplauze ca bătut, nu pot să ies ca la operă, cu pieptul înainte, mie îmi place mult la aplauze. Aplauzele îmi dau energie, e ca și cum ai lua un premiu în fiecare seară. Te încarcă, dar nu înseamnă foarte mult. După ele rămâne mereu un mare gol. De asta nici n-am mai putut după o vreme să fac emisiuni TV. Le-am făcut în tinerețe, era bine, câștigam mult, mi-a plăcut. Acum, tot ce fac e să păstrez un echilibru între partea mai de rutină a meseriei, care mă ajută să am un trai decent, și proiectele mai profunde, mai interesante, care mă preocupă, care nu-mi aduc neapărat câștiguri, dar mă pasionează și îmi aduc notorietate. Însă ce mă ține cu adevărat viu în meseria asta, incapabil să o părăsesc, e faptul că noi, actorii, lucrăm mereu cu emoții puternice. Încercăm să vorbim despre ce e mai important pe lumea asta: iubire, prietenie, conflict, ură, compromisuri, pace, boală, moarte, război. Sunt emoții și preocupări pe care mulți și le refuză, pentru că se protejează emoțional, pentru că sunt copleșiți de alte obligații și funcționează pe pilot automat. Sunt chestiuni incomode, care te bulversează când încerci să ți le asumi ca actor, dar care te și îmbogățesc enorm, te țin treaz. De multe ori m-am întrebat de ce suntem în stare să facem asta ca actori seară de seară, dar nu suntem în stare în viața noastră de zi cu zi să vorbim mai des și mai deschis despre lucrurile care contează: despre curaj și compromis, despre corectitudine, despre sănătatea noastră ca societate, despre sensul vieții și așa mai departe.
Silvia, prietenii și lectura
– Ne-ai vorbit despre ce îți dă teatrul, dar până la urmă și tu dai teatrului foarte mult. Din ce-ți hrănești lumea artistică, Mihai?
– Din viața personală, care e foarte importantă pentru mine. Doar că atunci când faci o meserie vocațională, viața personală nu mai e chiar total separată de viața profesională. Am însă norocul ca eu și Silvia, care e coregrafă, să ne înțelegem foarte bine și artistic, am mare încredere în gustul și în intuiția ei artistică. Îmi iau foarte mult și din interacțiunile cu prietenii. Țin mult la întâlnirile cu ei, îmi place să stăm la un pahar de vin, să vorbim, și nu neapărat despre teatru. Îmi plac la fel de mult și momentele de singurătate, în care stau și citesc. Citesc mult mai puțin decât ar trebui, dar, când dau de o carte care îmi place și mă apropii de finalul ei, de fiecare dată când mă întorc la ea, mă duc 5-6 pagini mai în urmă, ca să reintru în atmosfera ei și ca să prelungesc lectura. Acum ceva vreme, am lucrat pentru Voxa, o platformă care produce audio-book-uri pentru diverse edituri, și am avut bucurii enorme să citesc cărți la prima vedere. În rest, îmi place să călătoresc, să descopăr locuri noi și obiceiuri diferite.
– Suntem probabil martorii epocii cu cel mai mare bombardament informațional din istoria omenirii. Azi, liniștea nu mai e un dat, ci ceva ce trebuie cucerit în fiecare zi. Pe tine nu te afectează ritmul ăsta?
– Fiind ceva mai în vârstă, febra tik-tok-ului nu m-a prins deloc. Pe instagram am fost obligat oarecum să-mi fac cont, ca să promovez niște seriale în care am jucat, dar nu sunt deloc activ. Facebook-ul însă, recunosc, mă cam fură. E ca o activitate constantă zilnică, ca un univers paralel, accesibil în orice secundă, care evident că la un moment dat te copleșește. Trebuie să faci un efort conștient să te ții departe de el, cam ca un fumător înrăit care se chinuie să se lase. Cel mai rău lucru în legătură cu facebookul e că face ca discuțiile în contradictoriu să devină adevărate scandaluri, să degenereze în lucruri foarte urâte. Și asta e valabil și pentru breasla actorilor. Ăsta e dezavantajul că nu avem și noi cârciuma noastră, a teatrului, unde să consumăm aceste discuții. Când stai față în față la un pahar, chiar dacă nu ești întru totul de acord, chiar dacă ești mai inflamat ca de obicei, lucrurile nu trec de un anumit prag. Pe când, față în față cu un ecran, fiecare e cu gândurile lui, cu obsesiile lui, fiecare înțelege ce vrea, după umoarea în care se află. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu toți sunt talentați la scris și nu toți reușesc să prindă în câteva fraze nuanța exactă. Or, cuvintele au atâta putere!
– Mai e foarte puțin până reîncepe stagiunea. Ce mai ai pe listă pentru vara asta?
– Aștept cu nerăbdare plecarea la Veneția. Lungmetrajul „Anul Nou care n-a fost” va avea premiera mondială la festivalul de acolo, pe 1 septembrie, fiind și singurul film românesc prezent într-o secțiune competițională. Am emoții pentru film, îmi doresc ca prezența lui în festival să aducă ceva mai multă atenție asupra lui și când se va lansa în România. Apoi, foarte curând, voi reîncepe câteva repetiții de împrospătare cu „Procesul lui Eichmann”, m-am mai gândit la spectacol și parcă aș face mici schimbări. Pe 20 septembrie încep repetițiile la „Mary Stuart”, de Robert Icke, pe care o montează Andrei Șerban, la Național. Ziua mea o să mă prindă în Oltenia de sub munte, pe lângă Horezu, în căsuța unor prieteni. Sper să mai apuc să fug o dată sau de două ori la mare, câteva zile, pe o plajă pustie din Bulgaria. Și cam asta a fost vara, simt deja urgența de a mă reapuca de lucru. Două escapade scurte la mare și o călătorie la Veneția și pot spune că motoarele sunt pornite.
Romanian