Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FILIP FLORIAN (scriitor): „Un loc ca ăsta e pentru mine aur curat”

Locuința mea de vară e la țară…

Un mic rai pe pământ

– Vă apropiați de finalul unui nou roman. Cum se poate scrie proză la 41 de grade, câte au fost astăzi în București? 

– Greu, foarte, foarte greu. Pe de altă parte, dacă ajungi, și rar reușești să ajungi, dar totuși, dacă atunci când scrii, ajungi la un nivel de concentrare atât de intens, încât uiți până și de gradele-astea – merge! Merge, însă, căznit și chinuit. Și asta în București, repet, la cele 41 de grade amintite. 

– Aveți o casă la munte, undeva între Piatra Craiului și Bucegi. De ce nu vă mutați cu scrisul acolo?   

– Întrebarea este bună, dar îmi sună și un pic a reproș, că de ce nu stau doar acolo. Să stau doar la munte recunosc că nu pot, o dată fiindcă nu te lasă viața – pur și simplu, tot timpul ai alte probleme, în afara scrisului, deși ți-ai dori să nu le ai. Și apoi, dacă în anumite momente rămâi în același loc, încărcătura este prea mare și parcă ceva bubuie – trebuie o pauză… Oricum, în vara asta am stat destul de mult acolo, la munte. 

– Cititorii revistei noastre s-ar bucura să facă un drum la munte, chiar și imaginar. Cum arată acum, în August, locul dvs. de refugiu, satul Ciocanu, de lângă Bran?

– Satul arată minunat, căci are munții deasupra lui: de-o parte, creasta Pietrei Craiului, în cealaltă parte – un pic mai la distanță, dar nu foarte mare – creasta din spate a Bucegilor, așa că rămâne a fi un mic rai pe pământ. Însă și acolo sunt schimbări mari, ca peste tot – timpul nu poate să stea în loc nicăieri și, ca orice lucru, se tot schimbă, nu mai are liniștea de-odinioară, asta categoric – nu mai e același sat pe care l-am găsit la începutul anilor ’90, când am luat căsuța aceea. Am fost prima familie din București care a reușit să pătrundă acolo. În primii ani, am avut lampă cu gaz și căram apă de la fântână. Chestiile astea s-au dus, clar, pe apa sâmbetei, mai ales de când s-a și asfaltat, iar asfaltul ajunge la noi din două părți: dinspre Dâmbovicioara – Câmpulung – Rucăr, dar și din partea cealaltă, dinspre Șirnea – Bran – Brașov. Practic, este o nouă lume care a intrat pe acest asfalt, cu toate bunele și relele ei. De exemplu, pe dealul de vizavi de casa noastră erau inițial doar două case bătrânești, una chiar pe creastă, alta mai pe la jumătatea dealului, iar astăzi vedem fix aceleași două case, plus încă două hotelașe, viluțe de munte și așa mai departe. Din fericire, dea­lul acesta e depărtișor, așa încât zgomotul și ce se mai întâmplă pe-acolo nu pot să zic că mă afectează, dar în același timp, gândindu-mă la mirajul acela din trecut, când vedeai orice urmă de ceață, orice răsărit de lună și nici țipenie de om – diferența este foarte mare! Dar repet: ăsta este mersul lumii. Nu pot să spun că-s fericit pentru asta, mai degrabă m-am educat să înghit lucrurile astea și să accept că sunt inevitabile. 

Dealul magic

– Literatura presupune spații largi, în care ima­ginația să poată zbura. Este locuința dvs. de la țară un astfel de loc? Ce vedeți pe fereastră?

Sate de munte în zona Branului

– Sigur, fără nicio discuție, casa noastră este un astfel de loc. Totdeauna mi-a mers foarte bine acolo cu scrisul și continuă să fie și astăzi. Pe fereastra camerei în care lucrez propriu-zis nu văd nicio urmă umană. Văd un alt deal, care e pe jumătate fâneață, pe jumătate pădure – o pădure splendidă de mesteceni, destul de deasă. De altfel, noi numim dealul acela dealul magic, fiindcă nu numai că arată minunat, dar e și un deal foarte bogat, are tot ce apare pe lumea asta: ciuperci, afine, flori de leac, încât, cu fereastra aceea care dă către el, continuă să-mi meargă bine cu lucratul acolo. Eu am nevoie de asta! Nu știu dacă toți scriitorii sunt la fel, în fond, fiecare are dreptul la tipul lui de confort, la tipul lui de pace interioară, degeaba-l duci acolo pe un om care e profund urban sau degeaba mă duci pe mine în Manhattan – chiar am fost acolo la două festivaluri de literatură, în New York, și recunosc că, dacă stăteam mai mult de-o săptămână, cred c-aș fi început să iau calmante ușoare, și pe urmă, tot mai puternice. Depinde de noi, de fiecare din noi, ce lume iubim, cum ne adaptăm și așa mai departe. Pentru mine, locul acela de la munte, al nostru, este un loc absolut nemaipomenit!

Sălbăticia a ajuns la marginea satului

–  Aerul curat de la munte, apa de izvor și mâncarea de la țărani mai există sau sunt simple clișee?

– Cred că și – și: pe de o parte, aerul curat există, chiar dacă din an în Paște vântul mai aduce nu știu ce arome de grătar… Nu vreau să ironizez, aerul există, apa de izvor, de asemenea, există, problema e cine se mai duce s-o bea, fiindcă scade cumplit de trist numărul de oameni care merg pe munte. Vechile poteci se cam înierbează, vechile fânețe nu mai sunt cosite, e așa, o părăsire a felului de-a fi, și a satului, și a muntelui. Într-un fel, recunosc la modul cel mai egoist, mie și fraților mei ne convine această stare, pentru că implicit sălbăticia a ajuns la marginea satului, nu mai trebuie să mergem trei ore ca s-o găsim. Sau o oră. Dar, în același timp, nu pot să zic că nu văd și reversul: de exemplu, mai de mult, dacă în perioada asta, de dinaintea cositului, când iarba e mare, pășeai – nici un    metru stânga – dreapta, pe o potecă, imediat cineva îți sărea în cap, că-i calci fânul. Ceea ce, sigur, pentru un om de la oraș, pare de neînțeles, cum – pentru juma’ de metru – să te superi? Dar, azi, din păcate, poți să faci absolut ce vrei în fânul ăla necosit, fiindcă nu mai interesează pe nimeni…

La biserică, cu mașina

– Cu oamenii locului vă mai întâlniți? Mai au ei o legătură cu satul sau au devenit orășeni?

– Da, au legătură cu satul, clar, însă și această legătură s-a schimbat profund. Noi avem această casă de 32 de ani, este o casă bătrânească de bârne, pe care am îngrijit-o și am ținut-o în legea ei. Chiar și când am schimbat acoperișul, am pus tot șiță pe casă, nu am trecut la cosmetizări din astea, de oraș. Însă oamenii de-acum, aflați în plină putere, sunt foștii copii sau adolescenți din perioada când noi am ajuns în sat, în Ciocanu. Iar ei sunt cu totul altfel decât părinții lor: nu mai umblă cu căruța, absolut toată lumea are mașină, de multe ori este comic, fiindcă și duminica, la biserică, oameni care stau la doar câteva sute de metri de biserică vin tot cu mașina, nu pe jos. Nu din confort, nu din lenea de a merge, ci pentru că viața lor s-a schimbat. Mulți oameni din sat s-au dus să lucreze în străinătate și, implicit, viața le-a adus o altfel de logică la întoarcere, altfel de pretenții. Generația de acum, aflată în plină putere, este complet altfel decât cea pe care o găsisem acolo în anii ’90, totul e schimbat acum. Nimeni nu mai e preocupat azi de leacurile făcute din plante, cum era atunci. Chiar erau două-trei femei în sat care făceau tot felul de mici miracole. Îmi amintesc exact cum fratele meu cel mic a avut un soi de icter, mă rog, era o criză de ficat foarte gravă, și o băbuță din sat l-a făcut bine în douăzeci de minute! Toate lucrurile astea s-au retezat undeva, acum e mirajul de a pleca, de a arăta că ai și tu o putere, că ești și tu cineva pe lume, că-ți permiți să mergi la mare, că-ți permiți să pleci în străinătate. N-are cum să nu se schimbe viața. Nu putem nici să ținem timpul în loc, nici să oprim mersul lumii.

O rărire incredibilă a satului românesc

–  Ce credeți despre viitorul satului românesc?

– Cred că satul românesc reproduce azi ceea ce s-a întâmplat în satele occidentale, acum două sute de ani. Sincer, cred că asistăm la o ultimă generație, la o ultimă „strigare” a satului românesc tradițional, la existența „ultimilor mohicani”, generația de trecere de la bătrânii care parcă erau neschimbați, de 500 de ani, la copiii celor de-acum, pe care sunt convins că nu-i va mai interesa absolut deloc cum se trăia înainte la ei în sat și vor merge, cei care vor rămâne –, strict pe turism, fără chinul cositului și al plecării în munte, cu oile. Practic, bătrânii se duc, iar copiii rămân doar în proporție de 10 – 15%, dintr-o dată, e o rărire incredibilă a lumii satului. Sunt deja sate, precum Măgura, Peștera, Șirnea, Fundata, unde 90-95% din proprietarii caselor și ai terenurilor sunt bucureșteni sau brașoveni. Practic, dacă vrei să mănânci un ou de găină, nu prea mai ai de unde să-l iei…

Cartea de pe prispa casei

– Vă regăsiți la Ciocanu, în liniștea muntelui? Vi s-a întâmplat să vă vină o idee de carte sus, pe prispa casei de lemn?

Cu muza inspiratoare

– Mă regăsesc cu totul acolo, fiindcă, din fericire, casa noastră e mai retrasă, e pe-o vale, nu-i la drum și, implicit, a rămas cu doza foarte bună de sălbăticie în jur, așa încât încă suntem niște norocoși. Desigur, asta nu știu cât timp va dura, fiindcă chiar în vecinătatea noastră s-au vândut niște terenuri, așa că oricând poate să apară și la noi balamucul din restul satului. Da, în general, exact în locuri din acestea, așa cum e zona casei noastre, îmi vin ideile, nu neapărat în întregul lor, pentru o carte. Nu în sensul că stând pe prispa mea văd noua mea carte, cap-coadă, În niciun caz! Dar văd mult din ea, bucăți mari din ea, și fără un loc ca ăsta nu cred că aș funcționa, pur și simplu. Cred că m-aș usca, de-a dreptul. Exact locurile astea mă ajută teribil să-mi țin un echilibru al meu și să descopăr mereu ceva nou, în orice carte. Am tot spus asta: niciodată nu am un fel de plan al cărții, cap-coadă, milimetru cu milimetru. Îmi place să nasc o poveste, să nasc o lume, și când simt că lumea aia chiar a prins viață, să merg mai departe împreună cu personajele, fiindcă chiar cred în asta cu tărie: personajele merg de mână cu tine, nu doar tu le conduci, ca un păpușar. De la un punct încolo, personajele îți sunt partenere, hotărăști tu, împreună cu ele, tot ce se mai întâmplă în carte. Și da, un loc ca ăsta, pentru mine, este aur ­curat!

Trei iezi cucuieți

–   În general, la ce visați când nu scrieți? Vă place sau vă displace fotogenia lumii de azi?

Între Bucegi și Piatra Craiului (Foto: Shutterstock)

– Din fericire, am niște lucruri destul de fixe în viața mea: îmi place enorm să merg cu frații mei la pescuit sau pe munte. Nu simt nevoia să am mereu prieteni noi. Bineînțeles că sunt deschis unor eventuale mari prietenii, dar nu sunt adeptul unor amiciții duse așa, la ne­sfârșit.    Așa încât, simplul fapt de a fi cu Matei, fratele meu (colegul nostru, Matei Florian n.r.), pe malul Dunării, trei zile și trei nopți, e de asemenea aur curat, pentru mine. Starea pe care o avem cât timp trăncănim, râdem și trăim împreună acolo – e greu de găsit în altă parte.

– Cititorii de carte par să fie o specie pe care de dispariție, în ofensiva cruntă a rețelelor sociale. Pentru cine mai scrieți? Poate să existe literatură și fără consumatori?

– Cred că da, poate să existe, sincer vă spun. Câtă vreme ai tipul de trăire din timpul scrisului, câtă vreme te mai interesează orice literă dintr-un paragraf (și, din păcate, am „defectul” ăsta de a sta la un paragraf poate și zile sau săptămâni, dacă ceva „scârțâie”) până la urmă, e o plăcere atât de mare, încât merită făcută și doar pentru tine. De fapt, nici­odată nu m-am gândit pentru cine anume scriu sau ce-o să zică X sau Y, sau câți oameni or să-mi citească cartea sau câți n-or s-o citească. Cred că o carte odată scrisă e ca un copil abia născut: gata, l-ai născut, a ieșit din tine, sigur că-l iubești, dar actul nașterii s-a produs, s-a comis. Pentru mine, ultimul punct sau ultimul cuvânt de la o carte mă rupe de cartea aceea, în clipa următoare nu mai am sentimentul acela, de legătură strânsă. Marea trăire a fost în timpul scrisului, nu ce se întâmplă după publicare. Cred că mai sunt destui scriitori care gândesc așa, cel puțin prietenii mei; foarte mulți ar continua să scrie, chiar și dacă ar ști precis că nu-i mai citește nimeni, sigur în măsura în care n-am muri cu toții de foame, evident. Ceva trebuie să faci să mai și supraviețuiești, să-ți ții casa, familia.

Ingredientele fericirii

–   În încheierea interviului nostru, dăruiți-ne și nouă, amărâților de orășeni, arși de vipiile nemiloase ale verii, descrierea unei seri de vară, în casa dvs. din vârful muntelui. Ce se vede? Ce se simte? A ce miroase? Poate fi vorba de fericire?

– Toate aceste senzații apar în funcție și de anotimpuri, evident, însă fericirea (starea aceea magică, de care vorbeam) e prezentă tot timpul, nu mai depinde de anotimpuri. De anotimpuri depinde, de exemplu, cum arată peisajul: sunt frunze, nu sunt frunze, iarba e în plină putere, plină de flori sau e îngălbenită sau ninge sau nu ninge – toate astea-s altceva. De obicei, o seară acolo, cu excepția serilor cumplit de reci, înseamnă – în primul rând pentru mine – o seară petrecută cât mai mult timp afară, în curte. În fond, de-aia merg acolo, nu ca să mă mut într-o altă casă, unde să mă uit la un alt televizor    – în niciun caz! Stau până simt că deger de-a dreptul, afară… Starea aia din jur, când tot timpul se întâmplă ceva – că trece o pasăre, că tocmai se împerechează cărăbușii, că tocmai încep greierii să cânte (ceea ce se-ntâmplă chiar acum, acolo), că nu știu ce copac din curtea noastră a luat-o într-o într-o direcție sau alta – toate nimicurile astea, ai zice, alcătuiesc ceva foarte important și uriaș. Dacă ai norocul să iubești lucrurile astea, te simți ca-ntr-un mic rai. Și poate fi vorba de fericire, categoric da, sau, în orice caz, măcar de cele mai importante ingrediente ale ei. Dar fericirea poate fi și în tine, nu întotdeauna, evident. Nu știu dacă își poate imagina cineva cum ar fi să fii fericit ­non-stop, e mai mult decât stupid sau imposibil. Însă, s-o găsești din când în când, după asta tânjim cu toții.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian