– „Cadoul de Crăciun”, scurtmetrajul tău din 2018, a fost numit, pe bună dreptate, cel mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile. Cum pleci la drum, când ai asemenea palmares în spate? Nu te apasă, nu te face mai perfecționist?
– Ba da, a fost o vreme când oriunde mergeam mi se spunea: „Suntem cu ochii pe tine.” O resimțeam ca pe o mare presiune, oamenii aveau anumite așteptări de la mine. Totuși, de la un punct încolo, nu m-am mai gândit la asta, m-am concentrat doar pe film. Și când a fost gata, am simțit că sunt la fel de fericit să-l prezint unor prieteni, la MȚR sau într-un festival la Veneția. Era dovada că făcusem filmul meu, pentru mine, că nu-l făcusem nici pentru faimă, nici pentru vreun premiu, nici pentru așteptările altora de la mine.
– Cu „Anul Nou care n-a fost” rămâi tot în preajma Revoluției de la 1989. Pare un subiect care te-a obsedat o vreme.
– Încă din clipa în care am terminat „Cadoul de Crăciun”, am știut că vreau să extind acel scurtmetraj, în filmul pe care îl puteți vedea acum. Pentru asta, am păstrat hainele actorului principal, Adrian Văncică, în propriul meu șifonier și, imediat după, am cumpărat și o geantă de poștaș, de care urma să am nevoie la filmări. Mi-a luat însă foarte mult timp să termin filmul. Noroc că am avut o echipă extraordinară, care a stat lângă mine până în ultima zi de filmare. Marea revelație legată de acest film e, în primul rând, de natură profesională. Cei 40 de actori cu care am lucrat au fost de un profesionalism incredibil.
– Nu e primul film românesc dedicat Revoluției de la 1989. Te-a urmărit gândul ăsta în felul în care ai abordat subiectul?
– Mi-am dorit să fac din filmul ăsta o construcție simfonică, cu cât mai multe felii de viață, cât se poate de diferite între ele, cu bunele și relele lor. Și am încercat cât am putut să mă feresc de un anumit tip de încrâncenare, de o implicare prea politizată a regizorului și a actorului în subiect. N-am vrut să vâr nimănui pe gât adevăruri cu forța, nici să împart personajele în bune sau rele. Și cred eu că mi-a reușit asta și datorită distanței, care aduce cu ea o limpezime. La 35 de ani de la Revoluție, natura umană îmi pare mult mai fluctuantă. Până la urmă, nici comuniștii nu erau răi de dimineață până seara, dar nici buni de dimineață până seara.
– La „Cadoul de Crăciun” ți-a fost alături și fiica ta, care a creat afișul filmului. La filmul ăsta a mai dat vreo mână de ajutor?
– Nu, pentru că anul ăsta lucrează din plin la o animație, iar eu, împreună cu colegii mei de la Kinotopia, sunt producătorul ei. Între timp, fiica mea a mai crescut, are 25 de ani, și acum e la un master, la Royal College of Arts la Londra. Face ce-și dorește, ce a visat întotdeauna, așa că n-o bat la cap prea mult.
– Peste foarte puțin timp, filmul tău va avea premiera la Veneția. Cum se întâmplă lucrurile pentru un regizor înaintea premierei? E multă muncă de relaționare, de promovare, de făcut lobby?
– Sigur, contează toate lucrurile astea. Din fericire pentru mine, însă, nu sunt singur, e o întreagă mașinărie la mijloc care își face treaba, de la distribuitorii internaționali, la producători sau la oamenii de comunicare, încât eu, unul, sunt super relaxat. Nici nu trebuie să mai fac mare lucru, în afară de a răspunde solicitărilor de interviuri din țară și din străinătate și de a pune pe mine o haină pentru covorul roșu. Și, credeți-mă, exact asta fac zilele astea: caut un costum bun, care să-mi vină bine.
