Când se încuie pământul

Septembrie e luna în care se numără roadele. Ai fost harnic? Ai ce pune în coș! Oriîncotro te întorci, vezi lăzi și panere încărcate cu fructe și cu legume. Ca niște furnici harnice, gospodinele cară și iar cară, adună și stivuiesc, aleg, sortează și pun „pentru la iarnă”. Mirosurile și aromele coborâte din grădini și livezi, în bucătării și cămări, sunt îmbietoare, iuți, sălbatice uneori. O vreme, de la câteva zile până la câteva săptămâni, înconjoară casa și ies pe fereastră, afară, amețind trecătorii. Vremea conservelor! Dar Septembrie iscă forfotă și printre viețuitoarele mărunte ale pământului, de care omul trebuie să țină seamă. Pe 5 Septembrie, de exemplu, e Nunta șoarecilor. Se zice că cine nu respectă această sărbătoare va fi păgubit de o parte din ceea ce-a adunat de pe câmp. În 14 Septembrie, de Ziua Crucii, se încuie pământul și toate gângăniile, insectele, șerpii se ascund în așteptarea iernii. Pământul se închide și pentru plante, care în această zi au puteri uriașe de vindecare, după care puterile lor scad și devin simple buruieni. În satele din nordul țării se spune că în această zi, plantele vorbesc între ele și își arată părerea de rău că se usucă sub soarele tot mai sleit al toamnei.
Strugurii lui Dumnezeu
Dar mai există bucurii în septembrie: începe culesul viilor, stoarcerea mustului, cu degustarea și „prețăluirea” lui, făcută cu prieteni dragi și o pastramă pusă pe jar. Pentru ca mustul să fie bun, ultimul butuc de struguri se lasă necules. Aceia sunt „strugurii lui Dumnezeu”, care rămân în podgorie până când cețurile ude ori viforul iernii îi împrăștie.
Oricum ai face, oricât ai munci, oricât te-ai strădui să strângi și să pui la adăpost roadele toamnei, Septembrie pare o lună prea scurtă, cu zile prea puține. Și nu este bucurie mai mare decât să-l aștepți pe Octombrie cel regal, în care, spun unii, bogăția și frumusețea toamnei sunt atât de intense, încât îți tot vine să călătorești și să nu te mai oprești.
Merele cântătoare
De câteva zile culeg mere din grădina copilăriei mele, unde mai sunt doar câţiva pomi bătrâni. Aş vrea să nu se termine niciodată culesul. Fac tot ce pot să amân momentul în care ramurile lor vor rămâne golașe și aproape pustii. Toamna caldă se retrage încet pe dealurile aprinse de ruginiul frunzelor şi tot de acolo vor coborî, în curând, la munte, primele brume. Până atunci, aş vrea să mai ascult încă o dată poveştile bătrâne ale copacilor din grădina mea, de care m-am despărțit demult. Merii bătrâni au crengile răsucite şi trunchiurile groase, găurite de vreme. Încă mai dau rod, mai au mere, puţine, e-adevărat, dar la fel de parfumate ca în amintirile mele cele mai vechi. Primele între preferate erau întotdeauna unele mici, parcă turtite puţin, foarte zemoase şi pocneau atunci când le îmbucai. În mărul din spatele casei, creşteau altele, mult mai mari, cu miez făinos oarecum, care se umpleau de furnici dacă erau lăsate căzute în iarbă, căci şi furnicilor le plăcea miezul lor dulceag şi moale. Pe mărul din capătul holdei se coceau mere cu coaja verzuie, subţire, transparentă cumva, lucioasă tare. Lângă el creştea parmenul ce avea mere aurii, atât de aromate, încât îţi rămânea în gură gustul lor multă vreme după ce le mâncai. Mai încolo, pe coastă, era mărul nemţesc, cu mere mari, verzi, de iarnă, din acelea cu coaja groasă și tare, care se înmuiau târziu de tot, de-abia prin ianuarie. De multe ori, ca să le grăbească înmuierea şi coacerea, Buna le punea în lădiţe cu fân. Dormeau acolo câteva săptămâni şi fânul se umplea de aroma lor. Iarna, când se aducea în casă câte o lădiţă, fânul acela se păstra de dragul mirosului, după ce merele erau mâncate. Într-un sfârșit, Buna mă trimitea să dau fânul Matronei, bivoliţa cea blândă şi grăsană, care-l mânca pofticioasă de cum i-l puneam dinainte. Mai erau în grădina Bunii nişte mere care semănau cu un bot alungit de iepure, unele galbene, altele roşii-arămii, şi în mărul de lângă poartă creşteau unele micuţe şi rozalii, cu miezul acrişor, cu care Buna umplea plăcinte. În mod ciudat, cele mai urâte mere, urâte pe dinafară, cu o coajă verzui-gălbuie, aspră şi noduroasă, aveau carnea cea mai albă şi zemoasă. Le chema „renete”, şi ştiam că Bunicul le adusese altoiul dintr-un sat ce se cheamă Breb. Reginele livezii erau însă ionatanele parfumate, care umpleau un şir întreg de meri plantaţi ca „mejdă”, graniţă între grădina de zarzavaturi şi locul în care creştea trifoiul. Îmi vin în minte şi alte mere, pe care le primeam cu mare bucurie, căci „cântau” pe mai multe voci. Atunci când le scuturai, puteai să auzi seminţele mişcându-se în căsuţele lor.
Când se culegeau merele, în fiecare pom se lăsau câteva fructe pe crengi, pentru păsările care nu plecau în ţările calde, dar şi pentru cei duși în altă lume, ca să le lumineze calea înapoi, pe cărările cerului.
Dar mai erau niște mere de care îmi amintesc: „merele îngheţate”, pe care le mâncau uncheşii, când se adunau în serile de iarnă, ca să cureţe ştiuleţii de porumb de pănuşi. Beau câte un păhărel de rachiu tare şi apoi „se stâmpărau” cu câte un măr adus de-afară, ţinut anume în frig, ca să îngheţe pe jumătate. Am încercat şi eu o dată să mănânc mere îngheţate, dar răceala lor mi-a băgat pe loc frigu-n oase. Îmi plăceau, în schimb, merele coapte pe marginea şporiului din bucătărie sau acelea ţinute la cuptor, umplute cu dulceaţă de nuci verzi, pe care le mâncam când Buna avea vreme să le pregătească, la vreo ocazie mai deosebită. Ce minunăţie! Nici nu se poate povesti mai departe!
Culeg mere de câteva zile din grădina copilăriei. Câteva ionatane, vreo două parmene, nişte renete. Voi strânge, poate, cel mult o jumătate de coş, pentru că merii bătrâni nu mai au putere să dea rod bogat. Dar așa puține cum sunt, le voi duce în casa mea de la oraș, pe care o vor umple de culori, de doruri și de miresme. Toamnă vie, așa cum era mai demult.
Vânticelul cu țidără
„Între meri, aerul e mai curat și mai bun”, îmi spunea Buna, când mă trimitea să mă joc în grădină. O credeam și-mi plăcea locul acela tihnit. Trăia acolo și un măr sălbatic, care nu s-a lăsat altoit nicicum. N-a vrut să primească altoiul, nu l-a hrănit și l-a uscat. Până la urmă, mărul a crescut mare și frumos, dar a rămas sălbatic. Făcea numai mere mici, acre-acre, bune doar pentru oțet ori pentru „țidără”, care fermenta cu miere într-un butoiaș din pivniță. Dacă bei țidără, te furnică pe limbă și te răcorești, ca și cum ai sta în vânticelul neliniștit care trece uneori grăbit printre ramurile de măr. Cine bea țidără ține minte tot ce s-a întâmplat de la o toamnă la alta, până când sunt alte mere de cules, alte coșuri de umplut și alte amintiri de povestit.