Scandalurile ce au mobilizat opinia publică românească în ultima vreme nu sunt întâmplătoare, chiar dacă ele au apărut accidental. Denunțarea abuzurilor sexuale ale profesorilor Alfred Bulai și Marius Pieleanu, de la SNSPA, descoperirea practicilor „asasine” ale unor medici de la spitalul Sf. Pantelimon din București ar fi putut să fie considerate – și chiar au fost până la un moment dat – evenimente ce țin de „cronica neagră” prin care se susțin publicațiile tabloide, în căutare de senzațional. Corupția și șantajul sunt, după cum se știe, un fenomen endemic în societatea românească. Cazurile pomenite ar fi putut să fie arhivate în seria de evenimente ce zguduie ciclic viața de zi cu zi a românilor, presa (de scandal și nu numai) a ultimelor decenii este plină de exemple de toate genurile de fapte, scăpate din ceea ce am putea numi – „tiparul normalității”. Cu toate astea, majoritatea lor nu au avut consecințe notabile pentru autori, amenda socială (juridică sau morală) fiind destul de relaxată, chiar „creștinesc-iertătoare”, după trecerea inflamărilor pisho-afective ale opiniei publice. Excesiva aplicare a prezumției de inocență, interpretarea arbitrară a unei legislații ambigue și „chichițele tehnice” ale punerii ei în operă (interpretate, de obicei, favorabil, pentru făptuitorii proveniți din zona puterii politice sau economice) au făcut ca, în timp, praful și pulberea să acopere faptele cele mai revoltătoare, combinațiile cele mai murdare prin care, în plan concret, este afectată comunitatea în ansamblu, întreaga ei organizare socială. Evenimentele de care am pomenit mai sus vor avea, după o vreme, aceleaşi „urmări”, pentru că ele s-au petrecut într-un an electoral. Partidele aspirante la păstrarea puterii le-au preluat propagandistic imediat, atacând cauzele și autorii faptelor. Rafila, ministrul PSD-ist al sănătății, s-a vădit, brusc, responsabil de toate defectele sistemului sanitar; conducerea „liberală” a SNSPA a apărut drept susținătoarea tolerantă a prădătorilor sexuali din sistemul academic, etc. Incapabile să ofere electoratului programe concrete, bazate pe date reale, certificabile, de transformare radicală a ineficientului sistem administrativ românesc, partidele aflate în cursa electorală au găsit că este mult mai uşor să-și pună toate nereuşitele pe seama unor „țăpi ispășitori” (vinovaţi, de altfel, fără nicio îndoială), care le-ar fi pervertit, prin acţiunile lor individuale, bunele intenţii.
Evenimentele despre care vorbim nu sunt deloc accidentale. Ele se produc ciclic, fiind rezultatul inevitabil al funcţionării sistemului politico-administrativ instituit după răsturnarea „comunismului de familie” ceaușist. Atunci a început confiscarea instituţiilor statului de către foştii activiști și securiști ai defunctului regim. Administrația statului, care ar fi trebuit să fie profesională și neutră politic, s-a transformat în principala sursă de bunăstare a noii „elite sociale”, structura din care provin și în care se retrag vremelnicii actori politici. Statul a fost (și a rămas) parazitat de o pătură de indivizi fără niciun fel de specializare profesională, în domeniile în care trebuiau să „activeze”, indivizi solidari însă între ei, prin interesul comun al păstrării puterii. Grupările politice în care s-au „răspândit” au avut menirea să „legifereze” în parlament, în favoarea poziţiilor instituţionale dobândite de ei, să le ofere statutul oficial de „funcţionari ai statului”, ai cărui clienţi au devenit. Avalanşa de titluri academice, apărute peste noapte, institutele „academice” pentru „pregătirea” viitorilor lideri administrativi sau politici, sunt o mașinărie perfectă de plasare pe toate palierele instituţionale ale statului a „clienţilor” partidelor. Grupaţi în timp în funcţie de „interese tribale”, aceştia au ajuns să se lupte „politic” pentru preluarea și deţinerea poziţiilor de comandă în administraţia de stat, împăcările și alianţele lor momentane soldându-se cu apariţia unor noi instituţii administrative, cu gonflarea „aparatului” și creşterea cheltuielilor pentru întreținerea lui. Haosul legislativ și normativ, corupţia generalizată și „partinitatea” instituţiilor administrative ale statului apar, în acest context, emblematice pentru funcţionarea lor și explică toate dificultățile pe care cetățeanul de rând le suportă în viața lui de zi cu zi.
România traversează o CRIZĂ INSTITUȚIONALĂ fără precedent. „Sistemul” a făcut ca electoratul conştient să își piardă încrederea în capacitatea partidelor de a reforma țara. În campania lor electorală, acestea încearcă să pună eşecurile sistemului pe seama unor accidente, a unor „ţapi ispășitori”, putregaiuri inevitabile, ce se regăsesc în orice pădure. Cât timp sistemul politic nu va fi radical reformat, cât timp puterile prin care se susţine nu vor fi separate în mod real și „depolitizate administrativ”, el va continua să producă, din ce în ce mai des, „accidente”. În actuala campanie electorală, PSD-ul și PNL-ul se acuză reciproc de susținerea și protejarea împricinaților și promit adoptarea unei legislații care să facă imposibile astfel de acţiuni viitoare. Niciunul dintre ele nu merge însă la adevărata sursă a unor asemenea fapte: SISTEMUL însuși. Este firesc ca electoratul să se orienteze, la un moment dat, spre grupările care îl contestă, chiar dacă – cum se întâmplă în politica românească – contestarea este, la rândul ei, formală.