Când l-am văzut, m-a cucerit pe loc. Era mic, plin de purici, neliniștit, dar avea o privire de cer senin. S-a uitat la mine, m-a analizat, s-a gândit și m-a acceptat. Ciudat, zic, că mie nu-mi plăceau pisicile. În fine, să încep cu începutul: făceam școala de șoferi și tocmai încercam să rezolv un test când, deodată, o umbră sub picioarele mele m-a speriat. Mă uit, și ce văd? Un pisic se oprise sub scaunul meu. Mă uit la el, îl iau în brațe, se uită la mine, mă uit la el. Ne plăceam. Îmi încolțește o idee. Știam că bunica mea își dorește o pisică, așa că am terminat testul mai repede și m-am grăbit să plec, fără să-l mai corectez. Am rugat-o pe doamna secretară să-mi dea pisoiul mie. În curte erau mai mulți câini și deja îi rupseseră jumătate de codiță, era și înfometat, așa că… mi l-a dat. Ce bucurie! Până acasă a stat pe un umăr de-al meu. Mă gândeam ce-or să zică ai mei, or să-l vrea? Un vecin îmi spune: „Ai adus o pisică?”. Răspund: „Am adus. Cred că vom dormi amândoi afară!”. Vecinul râde… eu la fel. Dar, surpriză! Toată lumea îl place! E o problemă: ce este, motănel sau motănică? Ce nume să-i punem? Nu voiam nici să aibă un nume comun, așa că ce ne-am gândit? Să ne uităm în calendar și să-i dăm numele sfântului din ziua aceea… Zis și făcut. Sfântul din ziua aceea se numea Nichita. Uauuuu! Ce noroc! Și, uitându-mă mai atent la pisoi, parcă se potrivea: gri cu alb, ochi albaștri, vesel nevoie mare… Înfățișare de artist! Ca să nu mai spun că era nume „dublu”, potrivit și pentru o pisică, și pentru un motănel. L-am dus la veterinar să-l scăpăm de purici și să aflăm ce înfiaserăm: o fată sau un băiat. E băiat!, a zis domnul doctor și a trecut la deparazitare și la vaccin. Timpul a trecut, Nichi s-a făcut mai mare, mai grăsuț, eu am luat permisul, ceea ce înseamnă că mi-a adus noroc și îi face fericiți pe-ai mei, pe bunici și pe mama. Nu e el cel mai cuminte pisic din lume, dar se străduiește să devină. E și terapeut pe deasupra! Le ajută pe mama și bunica să scape de unele dureri de reumatism și de burtă. E și galant, însoțește o pisicuță din vecini până acasă, după care vine și el… Îi ține companie lui mami, o așteaptă de la serviciu, o trezește dimineața cu limba lui aspră, îi toarce și… doarme pe perna ei! E curat și bine crescut, educat în casa bunicilor, iar locul lui preferat e pe radio, pe care încape doar jumătate, fiindcă a crescut. Mi-e tare dor de Nichita. Din păcate îl văd doar vara, când mă întorc, prea puțin, la ai mei. Mi-e dor și de ei. Vreau să fim iar o familie adevărată, compusă din bunici, o mamă și un copil. Copilul sunt eu și vă adresez scrisoarea aceasta din Valencia, Spania, unde muncesc. Atașez și o fotografie cu Nichi, așa, ca să vedeți că v-am spus o poveste adevărată, despre un motan cu nume de sfânt: Nichita.
VULPEA Roșie
Romanian