Toamna nu ne aduce în dar doar cețuri, brume și păduri ruginii. În nostalgia ei există și un nimb de lumină, care înconjoară sărbătorile sfinților prăznuiți acum. Între ei, Dumitru Izvorâtorul de Mir și Dumitru Basarabov încheie luna Octombrie. Foarte iubit de bucureșteni, ultimul dintre ei dezleagă an de an unul din cele mai mari pelerinaje. L-am rugat pe COSTION NICOLESCU, teolog, dar și mare iubitor de tradiții, să ne deslușească povestea celor doi sfinți Dumitru, atât de iubiți de români.
Un sfânt ales de popor
– Domnule Costion, Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir este unul dintre cei mai cinstiți sfinți ai ortodoxiei, foarte mulți români purtându-i numele. De ce credeți că e atât de iubit un fost general roman, proconsul al Tesalonicului, care a trăit în urmă cu aproape șaptesprezece veacuri?
– Poate că ar trebui, pentru început, să le spun cititorilor noștri că Sfântul Dumitru e născut în Macedonia, iar noi revendicăm, pe bună dreptate, o anumită prezență de germeni de românism în sudul Dunării, inclusiv în Macedonia. Erau teritorii în care dacii, la început, apoi vlahii au fost, până târziu, o prezență culturală și religioasă evidentă. Noi nu suntem străini de locurile acelea, de locul de naștere și de activitate al Sfântului Dumitru Izvorâtorul de Mir. Poate că și aici e o parte din motivul pentru care îl iubim. Dar cel mai important motiv e legat de o cinstire pe care poporul o acordă sfinților făcători de minuni. Calendarul ortodox e plin de sfinți de toate mărimile și anvergurile teologice, însă unii, totuși, sunt aleși de popor și sunt cinstiți mai mult decât ceilalți. Nu biserica e cea care face această ierarhie a cinstirii, ea nu spune niciodată: pe sfinții ăștia îi punem noi pe primul loc – pe Nicolae, Dumitru, Gheorghe, pe Ilie… Oamenii sunt căutători de minuni, în general, iar acești sfinți de care am pomenit, printre care și Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir, sunt mari făcători de minuni. La un moment dat, eu cred că se întâmplă ceva foarte complex: se observă în jurul unor moaște, al unor sfinți, în jurul unei icoane, că se petrec niște miracole. Asta atrage lumea; atrăgând lumea, acolo se face mai multă rugăciune, la icoana sau la moaștele sfântului respectiv. În același timp, eu cred că și sfântul se umple prin rugăciunile credincioșilor de putere și, totodată, îi și ajută foarte mult pe credincioșii care vin către el cu evlavie și cu nevoile lor. Asta e important, că și sfântul mare făcător de minuni se încarcă de putere, prin rugăciunile celor care vin la el. Pe de altă parte, toate acestea sunt minuni, nu sunt lucruri automate. Adică, nu înseamnă că dacă te duci și te rogi la Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir și ai un necaz sau o boală, te-ai și vindecat. Dimpotrivă, s-ar putea ca dintr-o mie de oameni să fie doar zece, douăzeci, nu se știe câți, cărora să li se împlinească cererea. Dar în mod clar, e un plus de forță de transmitere de binefaceri ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu lucrează, până la urmă, prin acești mari sfinți și prin moaștele lor.
– Dincolo de viața de sinaxar a Sfântului Dumitru Izvorâtorul de Mir, el e prezent în același timp și în calendarul nostru popular și în conștiința țăranilor, ca un personaj fabulos. Nu se mai cheamă Sfântul Dumitru, ci Sumedru și este „fratele” lui Sângeorgiu. Ce e cu acest Sumedru? Pentru că el are, pe lângă prăznuirea din biserică, o sărbătoare a lui, foarte importantă, mai ales între ciobani, cu o noapte de priveghere, ținută înaintea sărbătorii din biserică. O noapte în care tinerii sar peste un foc făcut dintr-un brad ales anume. Ce e cu acest personaj extraordinar, care ține cheile anului și ale vremii?
– Pentru cei doi sfinți, Sumedru și Sângeorgiu, anul nu mai are patru anotimpuri, ci doar două sezoane: unul e capul primăverii, altul e capul toamnei, primul e deschis de Sângeorgiu, celălat e închis de Sumedru, unul deschide vremea bună, caldă, celălalt o închide și deschide vreme rece și aspră. Și în biserici, Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru sunt un fel de frați gemeni, sunt împreună în icoane, sunt călare, sunt alături, sunt contemporani. În popor, se țin câteva obiceiuri legate de cei doi. Unul simbolizează începutul: de Sfântul Gheorghe, se tocmeau ciobanii, se măsura laptele. Sfântul Dumitru simboliza încheierea, sfârșitul. Chiriile, de pildă, nu se stabileau pe o lună, pe două, pe trei, pe un an ca acum, ci erau „de la Sfântul Gheorghe, la Sfântul Dumitru”.
Botezul focului
– Focurile aprinse de Sumedru ce semnificație au?
– Nu doar de Sumedru, ci și de Sângeorgiu se aprind focurile pe deal. În etnografie s-a scris mai ales despre focul aprins de Sângeorgiu, dar focul de Sumedru este la fel – e un foc viu, în primul rând, care nu trebuie făcut cu un chibrit, ci prin frecarea lemnului de lemn, prin metode ancestrale. Pe urmă, focul trebuia să fie cât mai bogat. Se aducea bradul din timp, se făcea o groapă, se fixa bradul, iar în jurul trunchiului, se puneau crengi, cetină cât mai multă, pentru că unul din lucrurile care dădeau frumusețe și reușită era să iasă cât mai multe scântei. Eu am văzut în zilele noastre un foc de Sumedru, nu era mai mare de doi metri, iar flăcăii săreau peste el, fiind un fel de călire, un botez al focului, afirmarea unei bărbății incipiente. Flăcările erau cam de un stat de om, iar cei mai viteji nu săreau peste, ci prin foc. În funcție de cum sari, există credința că ești apărat de duhuri rele și, pe de altă parte, dacă sari bine și treci dintr-o parte în alta a rugului înseamnă că îți va merge bine în anul ăla, că vei fi apărat de boli, de rele. Deci, o dată că ești apărat, și apoi, că vei lucra întru bine.
Evenimentul ăsta concentra toată suflarea, toți veneau să vadă focul, se glumea, se vorbea, era mare voioșie. Să sari prin foc e o probă, mai ales când ești tânăr și te însoțești cu alții să îți arăți vitejia. Dacă treci repede prin foc, nu se întâmplă nimic. Într-un fel, Sumedru deschide un sezon al unei mai mari interiorizări, al unei mai mari îndreptări spre sine – odată ce crește noaptea și vine iarna, lucrările în gospodărie sau de pe câmp sunt mult mai puține, iar țăranul se îndreaptă spre o altă comunicare cu semenii lui: prin șezători, prin praznicul Crăciunului etc.
Sfântul miresmelor
– Pentru dumneavoastră, personal, ce semnifică Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir?
– Pentru mine, el este cavalerul care ne înmiresmează toamna. Ce a înflorit la Sfântul Gheorghe dă roadă la Sfântul Dumitru, toate poamele culese au o mireasmă extraordinară. De aceea zic că mi se pare un sfânt al miresmelor, așa mi s-a transmis mie. Toamna are frumusețea ei, și îl putem considera un fel de patron al toamnei, mai ales pentru noi, cei din locurile astea cu clima temperată. Avem, într-un fel, o strângere de inimă că intrăm într-un întuneric mai mare, iar lumina scade, dar e și o bucurie, că ne vine o anumită pace a iernii, pe care o deschide Sfântul Dumitru. E parcă mai puțină agitație, mai puțină alergătură, e o concentrare spre naștere și spre tot ceea ce ține de Decembrie care, deși e luna cu noaptea cea mai lungă, are și o lumină în inimi, extraordinară. Nu e nicio lună din an ca luna Decembrie! Niciodată nu e atâta veselie și lumină în inimile oamenilor, o veselie care începe de la Sfântul Andrei și o ține până la Sfântul Vasile. Eu am o duioșie aparte pentru Sfântul Dumitru, și pentru că sunt oameni minunați pe care i-am cunoscut, care-i purtau numele. Mi se pare că el și-a pus întotdeauna o amprentă asupra lor, o amprentă care cuprinde și inteligența lui, și vitejia lui mărturisitoare.
– Între cei doi Dumitru, Sfântul Sinod al BOR a mai așezat vara asta și un alt Dumitru, cu care am fost contemporani: părintele Dumitru Stăniloae. Cum a fost când ați aflat că va fi canonizat, cu data de prăznuire pe 4 Octombrie?
– M-am bucurat foarte mult. Pe de altă parte, mi se pare puțin ciudat lucrul acesta, să îl scot din pomelnic și să mă rog lui, să îi fac acatist, să îi fac și paraclis. Se zvonise de mult că va fi canonizat. Ce e pentru mine special este faptul că sfântul de azi e omul pe care l-am întâlnit, omul lângă care am stat, cu care m-am îmbrățișat, cu care am vorbit. Toți care au fost la el aveau conștiința unui om sfânt. Am fost de curând la o comemorare la Putna, erau acolo și un arhiereu, și un profesor foarte vestit de teologie, era și un stareț extraordinar, eram și eu și mai erau câțiva – și toți am căzut de acord că ceva rămâne neîmplinit, pentru că maica preoteasă Maria, soția părintelui Dumitru Stăniloae, a fost lăsată singură în mormânt. Toți cei care i-am cunoscut i-am simțit a fi împreună, nedezlipiți. Și ne gândeam să facem noi un fel de solicitare către Sinod, ca să fie canonizată și maica preoteasă Maria. Sunt și alți soț și soție în sinaxar… Ei doi au fost un trup și un suflet, și un trup și un suflet merg împreună. Mi-a adus aminte cineva că, atunci când a fost întrebat părintele Stăniloae dacă a cunoscut un sfânt, a răspuns: „Da, pe soția mea!”
– Aș vrea ca, la finalul interviului, să vorbim puțin și despre celălalt mare Sfânt Dumitru al lunii Octombrie, smeritul călugăr din Basarabov, pe care bucureștenii l-au adoptat începând din 1774, când moaștele sale au poposit în Capitală.
– Eu cred că, cel puțin la noi, în București, a avut loc o contaminare. Adică, ei – Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir și Sfântul Dumitru Basarabov – având același nume și fiind apropiați ca dată de prăznuire, sărbătoarea lor a devenit una. Noi, bucureștenii, spunem de multe ori „Sfântul Dumitru”, fără să precizăm care „Sfânt Dumitru”, pentru că și pelerinajul începe dinainte de Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir și continuă hăt, multă vreme, până se termină toți pelerinii… deci ei sunt, cumva, și ca moment de prăznuire, împreună. Sigur că rămân distincți, fiecare cu slujba lui, fiecare cu viața lui, fiecare cu minunile lui și fiecare cu amploarea lui. Sfântul Dumitru Basarabov, deși a trăit la sud de Dunăre, e al nostru acum, al românilor și, dacă e al nostru, îl simțim cumva mai apropiat decât îl simt alți ortodocși. În același timp, îl simțim foarte apropiat și pe Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir, chiar dacă el este al grecilor. Cei mai mulți dintre noi am fost la biserica lui din Tesalonic, e o emoție extraordinară, e o biserică frumoasă, e un duh minunat acolo. Și trebuie să știm că cinstirea veche s-a dat în popor întotdeauna Sfântului Dumitru Izvorâtorul de Mir, pentru că de Sfântul Dumitru Basarabov știau mai mult cei din București sau din preajma Bucureștilor. Dar odată cu venirea unui veac în care comunicarea este mult mai intensă – mă gândesc acum la veacul al 20-lea –, Sfântul Dimitrie Basarabov și-a întins și el, să spunem, influența și recunoașterea pe un teritoriu mai larg. Și asta e frumos, că se depășește orice naționalism, ajungând la un alt naționalism. El nu e, să zicem așa, de-al nostru, e, într-un fel, străin, dar îl facem al nostru, al românilor. Nu îl respingem ca străin, ci îl luăm și ni-l însușim ca fiind al nostru, iar astăzi, oricui ar veni să ne spună că nu e al nostru i-am răspunde: cum așa? La un moment dat, unii s-au temut să îi mai spună Basarabov și i-au spus Cel Nou. Că îi spunem așa sau altfel, important e cum îl receptăm noi. Și Bucureștiul se vede cum îl receptează! De când mă știu eu, oricum ar fi fost vremurile din punct de vedere politic, acum sau pe vremea comunismului, indiferent cum ar fi fost vremea din punct de vedere atmosferic, pelerinajul său a rămas o atracție extraordinară.
Există un mister al pelerinajului
– Pare că în vremurile noastre a și crescut…
– Pelerinajele cele mai mari, cele mai intense, sunt mai ales acolo unde moaștele sunt întregi, iar Sfântul Dumitru Basarabov are moaște întregi. De altfel, există, în legătură cu Sfântul Dumitru Basarabov, o istorie reală, consemnată istoric, în care el nu a vrut ca moaștele lui să fie duse unde au vrut oamenii. Moaștele merg unde rânduiește Dumnezeu și unde vrea sfântul. Și sunt istorii din viața Sfântului Dumitru Basarabov, când cei care au vrut să ia părticele din moaștele lui nu au putut. Au fost două surori care făceau o biserică în Dobrogea și au vrut să ducă o părticică de moaște și nu s-a putut, că le-a apărut sfântul în vis. Altă dată, un diacon a vrut să muște, pur și simplu, din ele, să fure foarte ingenios, dar a rămas paralizat până a renunțat la gândul lui. Și e o taină în faptul că moaștele întregi aduc pelerinajele cele mai mari, cum unele moaște de sfinți vor să rămână întregi, nu vor să se ia din ele, sau să se ia fără binecuvântare.
– Unii se și întreabă de ce să te duci să stai la coadă trei ore (uneori s-a stat și 12 ore la coadă la moaște, de sărbătoarea lui), când poți să te duci peste trei zile, să te închini acelorași moaște, cu aceeași evlavie?
– E un mister aici, o taină a pelerinajului, a punerii răbdării la încercare, cu florile în mână. Și asta e frumos: răbdarea asta… să stai la coadă ore în șir, cu doi-trei inși alături, pe care nu îi cunoști, mai povestești, mai nu știu ce… Asta toți o spun: e o fericire pentru cei care trec pe la racla cu moaște, după oricât timp de așteptare, și poate că, cu cât e timpul mai lung, cu atât e mulțumirea mai mare. E o comunicare prin sfântul. Și totul e de sărbătoare: pe deal, pe coline, slujba e la scena cea mare, aici trece lumea pe la sfântul, alții intră în biserică, e lumină, sunt icoane, sunt cărți bisericești de vânzare, te întâlnești cu unul, te întâlnești cu altul… E extraordinar pentru noi, pelerinii!
Romanian