De curând, la Opera Română din București a avut loc un eveniment emoționant, numit „Rădăcini românești”, în care a fost evocată NAVA SEMEL, scriitoare emblematică a literaturii israeliene ai cărei părinți s-au născut în România. Nava Semel s-a stins din viață în 2017. Cu doi ani înainte de moarte a fost la București, pentru a-și lansa o carte celebră în întreaga lume, „Râs de șobolan”. Volumul prezintă Holocaustul văzut prin ochii unei fetițe, care este în mod miraculos salvată de un preot catolic, ce ajunge, văzând monstruozitatea lumii, să-și facă mari probleme de conștiință și chiar să pună sub semnul întrebării existența lui Dumnezeu. Realizat în urmă cu 9 ani, cu prilejul lansării cărții la București, interviul pe care îl publicăm este o mărturisire emoționantă despre identitate și obârșie, despre locul nașterii și destin.
– Care sunt legăturile dvs. cu România?
– Părinții mei s-au născut aici. Tatăl meu s-a născut într-un sătuc numit Siret, iar mama în Suceava. Timp de mulți ani, am auzit vorbindu-se în casa noastră despre România, dar mie mi se părea de parcă s-ar fi vorbit despre viața pe Lună. Pentru că atunci când eram eu copil, în Israel, pentru noi, numai existența noastră israeliană conta, iar „bagajul” european sau orice alt „bagaj” al emigranților ne părea nesemnificativ. Noi reprezentam prezentul, eram viitorul, iar trecutul era mort și îngropat. Dar pentru părinții mei, România reprezenta țara-mamă, mai presus de orice. Părinții mei vorbeau între ei idiș, pentru că asta era limba evreilor din Bucovina, dar tatăl meu vorbea și o limbă românească superbă. El studiase Dreptul la Universitatea din București înainte de război. Așa că România este esențială pentru dezvoltarea tatălui meu, mult mai mult decât pentru cea a mamei, care a locuit în Bucovina și apoi în Transilvania, care era deja sub ocupație ungurească. Și, deși noi, copiii, respingeam orice era legat de țările de origine ale părinților noștri, considerând că ne umbresc identitatea israeliană de care eram atât de mândri, nu puteam să trec cu vederea faptul că România era o constantă în amintirile părinților mei. Noi eram israelieni. Noi eram activi, luptam pentru drepturile noastre, ne luam soarta în mâini. De aceea respingeam tot ce era legat de țările în care se născuseră părinții noștri. Dar eu realizam cu toate acestea că România era esențială pentru părinții mei.
„Am scris o lucrare despre Constantin Brâncuși”
– Când s-a schimbat această atitudine, în cazul dumneavoastră?
– Pe măsură ce creșteam eram din ce în ce mai deschisă și mai pregătită să îmbrățișez această moștenire. La început, eram curioasă, dar reticentă, dar, în timp, am devenit mult mai interesată de tot ce era legat de România. Am început prin a cerceta arta românească. La universitatea din Tel-Aviv, unde studiam istoria artei, am scris o lucrare despre Constantin Brâncuși. Mă interesa și mișcarea dadaistă. Tata recita adesea din Tristan Tzara. Am devenit din ce în ce mai deschisă către tot ce însemna cultură românească. Eu sunt și dramaturg și am cunoscut mulți oameni de teatru israelieni care vin din România. Cei mai buni actori israelieni provin din școala de teatru românească. Sunt în plus un excelent model de integrare în societatea noastră. Ei sunt foarte mândri de școala pe care au absolvit-o și nu mai prididesc să spună ce educație extraordinară au primit în România. Așa se face că, ușor-ușor, am înțeles că o bună parte din mine, adânc înrădăcinată sub epiderma mea, este conectată cu România. Locul unde s-au născut părinții mei, limba pe care o vorbeau, clima în care au crescut și care e foarte diferită de cea din Israel. Noi, în Israel, trăim sub un soare foarte sever, sub un soare neîndurător. Soarele din România e mult mai blând. În Israel, diferența dintre lumină și umbră este foarte puternică și nu avem decât fix șase secunde de apus. Le poți număra. După șase secunde, se întunecă. În România, apusurile de soare sunt lungi și au o gamă largă de culori. Te poți bucura în liniște de ele. La noi e doar lumină și întuneric. Atât. Noi nu avem toamnă în Israel. Avem un soi de primăvară-vară și o scurtă perioadă de iarnă ploioasă. Nu avem anotimpuri. Nu avem zăpadă și gheață. Unele dintre cele mai frumoase povești ale tatălui meu erau despre cum se pregătea familia sa în Bucovina, pentru iarnă. Cum trebuiau să facă conserve, să pună legume la murat…Toate astea erau de neînțeles pentru mine. Și, cu timpul, am realizat că în loc să tot pun accentul pe această prăpastie care mă despărțea de părinții mei, ar fi mult mai bine să mă las îmbogățită de toate aceste lucruri atât de diferite care făceau parte din moștenirea spirituală pe care doreau să mi-o lase. Și am încercat să construiesc un pod peste această prăpastie, prin scriitura mea. Scrierile mele sunt pline de referiri europene la situația de dinainte de întemeierea statului Israel, sunt pline de jalea și de dorul emigranților după țara-mamă, de suferința faptului că au fost nevoiți să învețe o nouă limbă, venind în Israel. În copilăria mea, tata îmi cânta adesea cântece din folclorul idiș, iar bunica mea îmi cânta „Lorelai”, care e un cântec nemțesc. Așa că am crescut într-un amestec de culturi. Și în loc să mă opun acestor influențe și să spun: „nu mă reprezintă, nu fac parte din mine, sunt doar ale strămoșilor mei”, acum mă simt îmbogățită de ele. Mă simt o persoană multiculturală. De câte ori vin în România (ultima dată am venit în 2007, cu varianta pentru scenă a cărții mele, spectacol care s-a jucat la Festivalul din Sibiu și la Teatrul Național din București) sunt atentă la schimbările care au survenit între timp.
Vechile cimitire ale strămoșilor
– Ați venit de multe ori în România?
– Prima dată am fost în 1981, cu tatăl meu. Țin minte că prietenii de vârsta mea nu înțelegeau. „Cum? Te duci cu tatăl tău acolo unde și-a petrecut tinerețea? De ce?” Era ceva cu totul neisraelian. Dar l-am însoțit pe tata, pentru că eram foarte curioasă. Așa că am văzut prima dată România în comunism. Apoi, în 1985, am venit cu toată familia, fratele meu cu familia lui, eu cu soțul meu, tata și cu mama. Era prima oară când mama revedea România de când plecase din țară. Am aterizat în București, ne-am dus în Bucovina, la Siret și la Suceava. Era foarte important pentru părinții mei să găsească vechile cimitire în care fuseseră îngropați strămoșii lor. Și le-au găsit. Ne-au arătat pietrele funerare ale strămoșilor pentru a ne arăta că sunt legați de acest pământ. Noi spunem mereu: „Suntem israelieni!”. Dar în țesătura ființei noastre sunt fire care ne leagă de aceste locuri, fire pe care nu trebuie să le retezăm. Prin scriitura mea, eu iau aceste fire și le cos din nou împreună. creând astfel materialul din care este făcută viața mea.
Trecutul nu poate fi negat
– Spuneți că e mult mai bine să îmbrățișezi trecutul în loc să-l negi?
– Nu există negare. Sau există, dar ajungi apoi să plătești un preț mult prea mare. Memoria și trecutul au propria lor identitate. Stau ascunse în întuneric și așteaptă momentul potrivit pentru a ieși din nou la iveală. Nu există nicio șansă să negi sau să respingi trecutul, pentru că te va prinde din urmă și te va încolți ca într-o ambuscadă. Eu îmbrățișez trecutul și în viață, și în scriitura mea. Scriitorul este într-un fel ca un profet care primește ordine „de sus”. Scrisul îmi arată calea, nu invers. Eu îmi urmez personajele. Ele îmi arată drumul. Sunt mult mai deștepte decât mine, au soluții mai inteligente, știu mult mai bine decât mine să supraviețuiască. Ele mă învață pe mine. Iar eu le urmez.
– Vă identificați cu personajele dvs.?
– Mi-aș fi dorit să fiu părintele Stanislav din cartea mea, cel care salvează micuța evreică orfană de la moarte. Aș vrea să am curajul pe care l-a avut el când, pentru a salva o fetiță evreică, și-a riscat propria viață. Dar nu sunt deloc convinsă că aș avea vreodată curajul lui. Mesajul lui către noi este: „Chiar și în cele mai cumplite circumstanțe, când aproape toți oamenii de pe pământ au pierdut chipul și asemănarea lui Dumnezeu, părând că nici nu mai aparțin speciei umane, există o minoritate infimă de oameni buni care urmează, în ciuda tuturor, preceptele de bază ale credinței. Părintele Stanislav este creștin, dar el decide să salveze un copil evreu pentru că, chiar mai mult decât creștin, el se consideră parte a întregii familii umane. El este reprezentantul unei religii universale, pe care eu aș numi-o „religia oamenilor buni”.
– Sunteți de credință iudaică. Ce ați făcut pentru a crea și înțelege personajul părintelui Stanislav, de credință catolică?
– Am învățat limba latină, am studiat toate slujbele și ritualurile catolice, cum se slujește liturghia, ce presupune să fii preot paroh, am cercetat ca să aflu datele precise în care anumite sărbători au avut loc, Paștele, Crăciunul, perioadele de post. Nu mi-era de ajuns să pun în jurnalul părintelui niște date oarecare. Există sărbători cu date schimbătoare, așa că am căutat calendarele catolice din 1942, 1943, 1944, 1945 și 1946, ca să aflu care au fost datele exacte. Soțul meu, care urmărea toată zbaterea mea nebunească de a găsi calendare catolice din anii ’40, mi-a spus: „Ai înnebunit? Dar ce contează dacă spui că postul a început în Februarie, la o dată oarecare? Cine ar ști că nu-i așa?”. Dar eu am spus: „Nu. Trebuie să fie datele exacte”. Și, la un moment dat, am găsit două calendare diferite din același an. Așa că am postat pe internet un apel disperat, rugând pe oricine știe între ce date a fost postul Paștelui, când au picat Paștele și Rusaliile cu exactitate în anul acela. Și mi-a răspuns un tip din Irlanda, un expert în calendare vechi, foarte incitat de întrebările mele. Un lucru extraordinar legat de internet este că poți pune cele mai bizare întrebări, și tot se va găsi cineva să-ți răspundă la ele.
Cicatricile nu se vindecă niciodată
– Ideea profundă a romanului dvs. e mântuirea. Poate spera omenirea la ea?
– Eu sunt o optimistă. Văd mereu jumătatea plină a paharului. Și semăn cu mama în privința asta. Mama mea trăiește, are aproape 100 de ani. Și nu poți fi altfel decât optimist văzând această supraviețuitoare a Holocaustului, care și-a pierdut toată familia și a început totul de la zero. De fapt, nu de la zero, ci de la minus. S-a întors acasă după război, văduvă la doar 22 de ani. Și-a găsit o nouă dragoste și a pus bazele unei noi familii, cu tatăl meu, cu care a plecat în Israel. Noi eram o familie foarte restrânsă: tata, mama și doi copii. Când eram mică, uram sărbătoarea Paștelui. Pentru că, la masa noastră, de Paști era o tristețe incredibilă. Numărul morților care stăteau la masă era cu mult mai mare decât al celor vii. Iar părinții mei plângeau tot timpul. Pentru mortul acela, pentru mortul celălalt. Iar eu uram asta. Acum, mama mea are 93 de ani, iar la masa de Paști suntem 27 de oameni. În fiecare an trebuie să cumpăr noi farfurii pentru că se mai naște un copil, altcineva se căsătorește, și tot așa, familia noastră devine din ce în ce mai mare. Suntem un „trib”, iar mama mea este izvorul acestui trib. A putut vedea sub ochii ei crescând nu una, nu două, ci patru generații. Vă imaginați asta? A repornit în viață de la minus și iat-o acum o femeie victorioasă. E adevărat că, fiind un om care a trecut prin Holocaust, a avut răni sângerânde, care în timp s-au transformat în cicatrici. Cicatricile nu se vindecă niciodată, dar mama este, fără îndoială, o învingătoare. Iar eu îmi manifest optimismul și scriind despre oameni care nu și-au pierdut umanitatea. Pe lumea asta sunt o mulțime de Părinți Stanislav. Maica Tereza a fost un Părinte Stanislav. Papa cel de azi, Francisc, este un Părinte Stanislav. Dar ca să-i găsești, trebuie să cauți acul în carul cu fân, pentru că nu vor forma niciodată o majoritate. Din majoritate vor face mereu parte cei care se supun oricărui regim politic, fără să crâcnească, și să facă orice rău, dacă li se ordonă. Îmi amintesc că, la prima mea vizită în România, în 1981, am remarcat că oamenii nu se uitau în ochii tăi și că nu vorbeau. Erau terorizați. Pentru mine, care eram născută într-o societate liberă, asta era de neînțeles. Noi, israelienii, vorbim cu oricine, discutăm cu orice străin pe stradă, țipăm unii la alții, dar ne uităm mereu unii în ochii celorlalți. În 1981, în România am realizat pentru prima dată ce le poate face un regim totalitar bunilor săi cetățeni. Am revăzut același lucru mai târziu în RDG, unde era mult mai rău decât în România. În RDG, oamenilor le era frică până și de neveste sau de copii, pe care îi credeau posibili delatori. Acum mă uit la tinerii din România care nu mai au deloc același limbaj chinuit al trupului precum românii din perioada comunistă. Asta înseamnă că libertatea reușește să modifice până și celulele din trupurile oamenilor.
– Ce lecții v-a mai învățat mama dvs.?
– M-a învățat să fiu smerită și să nu judec pe nimeni. Câteodată poți face rezistență chiar și în moduri mai puțin eroice. Nu e nevoie să fii un partizan cu arme și grenade ca să faci rezistență. Pentru noi, când eram mici, în anii ’60, adevărații eroi erau acei evrei din ghetoul din Varșovia care nu au stat pasivi, care s-au luptat, care s-au revoltat. Despre ei învățam la școală. Dar pe măsură ce m-am maturizat, am înțeles că eroismul are multe fețe și că mii de oameni anonimi au fost și ei în felul lor eroi, prin gesturi simple, fie că au ascuns pentru o noapte un om vânat de autorități, fie că au dat cuiva un pahar cu apă sau un blid de mâncare, fie că au zâmbit cuiva aflat în necaz dându-le celor căzuți speranța că această viață merită trăită.
„Dacă Sfânta Maria ar fi condus Vaticanul, evreii nu ar fi fost uciși”
– În carte, fetița evreică se simte profund legată de Iisus. La un moment dat, chiar întreabă: „L-au omorât pentru că era evreu?”. De ce se simte atât de apropiată de Iisus?
– În primul rând, pentru că Iisus chiar era evreu. S-a născut la Nazaret, un orășel unde, dacă mă urc în mașină în fața casei mele, ajung în două ore. Maica Lui era evreică. Sunt perfect convinsă că Iisus, chiar dacă a devenit liderul unei noi religii, nu ar fi acceptat pentru nimic în lume ca cei care au urmat religia strămoșilor săi să fie uciși în camere de gazare și în lagăre de exterminare. Dacă Iisus ar fi fost Papă în locul lui Pius al XII-lea, Holocaustul nu ar fi avut niciodată loc. Dacă Sfânta Maria ar fi condus Vaticanul (nu că i s-ar fi permis vreodată unei femei așa ceva…), evreii nu ar fi fost uciși. Eu, una, mă simt extrem de atașată de Iisus. Am fost acum câțiva ani la Nazaret și l-am luat cu mine și pe fiul meu cel mic, care avea permisie din armată. Este acolo o biserică mare, a Buneivestiri, plină de lume, dar mai e o biserică micuță, numită „Izvorul Mariei”. În bisericuță e o fântână ce datează de 2000 de ani și este foarte probabil ca, chiar de acolo, Ea să fi mers în fiecare zi să ia apă. Mă simt atât de legată de această femeie, o fiică a deșertului, ca mine, care nu purta haine europene, care a suferit probabil de arșița aceluiași soare care mă toropește, la 2000 de ani distanță, și pe mine. A spus, probabil, și ea, de nenumărate ori, ca și mine: „Of, ce zi caldă!”. Și, într-o bună zi, se duce ca de obicei la izvor să ia apă și aude un glas de înger, care o anunță că există speranță pentru salvarea omenirii și că ea, dintre toți muritorii, a fost aleasă să aducă această speranță în lume.
Foto: Nitzan Lotem (1)
Romanian