Unde vă întâlniți cu toamna?

• De când anotimpurile se schimbă întruna, locul întâlnirii cu ele seamănă cu jocul de-a v-ați ascunsa. Singura adresă la care mai pot fi găsite sunt amintirile •

GEORGE ARUN

Poiana cu brândușe

Una din cele mai grozave și trainice descoperiri din anii copilăriei mele e legată de culorile florilor. Pășteam vacile în Poiana Stânii, îmi scrisesem lecțiile pentru școală șezând pe o piatră, cu caietul pe genunchi și sticluța cu cerneală pusă în iarbă. Am început să cânt la fluier, ca să chem căprioarele, cum îmi spusese bunicul Pătru. Era început de Octombrie și poiana era plină de brândușe. Am adunat un buchet cu gândul să le pun într-un vas de lut pe pervazul ferestrei, să simt natura și în casă, la lumina lămpii cu gaz.

Am mirosit buchetul de flori și atunci s-a petrecut minunea: am simțit, într-o străfulgerare, că florile mov miros a… mov. Când am ajuns seara acasă, am mirosit regina nopții, pe care o aveam în curte, și am simțit cum florile albe miros a alb. Am mirosit trandafirii și mușcatele roșii și am simțit că miroseau a roșu. Am mers a doua zi de dimineață la marginea pădurii să caut albăstrele și am simțit că florile au miros de albastru. Bujorii galbeni de la oborul cailor miroseau și ei a galben. Nu era o închipuire. Am repetat de mai multe ori experimentul, revelația aceea care acum mi se pare dumnezeiască. Nu mă înșelasem, simțeam culoarea după miros. De atunci înainte, ori de câte ori cutreieram prin păduri, minunea mă însoțea, erau flori de toate culorile, cărora le ghiceam culoarea după miros…

Cum să nu ți se frăgezească sufletul, om mare fiind, când îți amintești atâtea și atâtea isprăvi ale copilăriei? Într-o toamnă, mai crescusem câțiva ani, am scos din pământ un pâlc de brândușe cu rădăcină și le-am plantat în podul casei, într-o lădiță din lemn, la ferestrele care dădeau spre Munții Bucegi. De ce în podul casei? Pentru că acolo mi-a făcut tata o cămăruță în care aveam doar un pat și o măsuță unde scriam. Culorile toamnei, pastelul pădurilor de fag, de la galben la cărămiziu și maro, m-au inspirat în ascunzișul meu de sub acoperișul de șiță. Brândușele mele din lădiță îmi erau alături, le udam de două ori pe săptămână și îmi bucurau sufletul răsfățat de părinți și de bunicul Pătru. Cu vreo lună înaintea venirii iernii se ofileau, dar răsăreau din nou primăvara.

M-am bucurat de brândușele mele până când am mers la facultate, la București. În toamna asta, ajungând acasă, în sat, am urcat în cămăruța mea din podul casei și am dat de lădița din lemn, în care îmi plantasem în copilărie brândușele. Mai miroseau, încă, a mov…

Pastelul pădurilor de fag, toamna, mi-a lipsit în toți anii în care am trăit printre betoanele Bucureștiului. De câteva luni, m-am stabilit pentru totdeauna în satul nașterii și copilăriei mele. Sunt împăcat cu mine și cu cei din jurul meu. În fiecare dimineață, merg desculț prin iarba botezată de brumă, iar glasul pădurii multicolore îmi umple sufletul. Cât mai am de trăit am să trăiesc în pastelul minunat al toamnei, însoțit de covorul brândușelor mov, care miros a mov.

LILIANA URSU

Aramă și iz de Rai

Întâlnirile mele cu toamna sunt un adevărat palimpsest. Câte toamne, atâtea splendori! Tot atâtea amintiri, emoții, iluminări, locuri și visare. Un dialog înluminat cu cerul, cu marea și muntele, și dealul, și șesul, și cu un sat, și cu o vale, și cu un burg, și cu un oraș miriapod. Și cu o pădure carpatină, împărătească. Sau doar cu mica grădină din jurul casei, pe care a scris toamna cu lumini de frunze ruginii, cu vii aurii cu miros de tâmâioasă, cu valuri de cețuri valpurgice, cu clinchet de talăngi și turme de oi coborând munții în transhumanța de toamnă.

Transilvania mea, ca o fragă pe limbă de copil o simt, ca un galion purtând în el cei mai chipeși munți și cele mai mioritice dealuri, învăluite în cea mai mieurie lumină care stinge întunericul din noi și aprinde lămpașul toamnei în păduri și în suflet! Sunt întâlniri unice, stări de grație cu noi, cu viața noastră, se înfiripă dialoguri pe care doar aceste trei luni care îmblânzesc trecerea de la văpaia verilor la gerurile iernii ni le prilejuiesc cu dărnicie. Ca și acum, în acest miez de Octombrie bucureștean când scriu, cerneala scade, toamna suie spre voi, ­cititorii mei. E un timp binecuvântat al roadelor și al rodirii. Ridică în noi amintiri, și cât de mult mi-aș dori să mă teleportez în Apoldul de Jos, satul tatii, să bem iar must ca odinioară, cu toată familia adunată, săltând peste pârleazul viilor, să mai urc dealul la bisericuța Sfântului Ioan Teologul, pe poteca străjuită de nucii cu frunze de aramă și iz de Rai.

E o biserică din lemn, care datează din 1771, și e înregistrată ca patrimoniu național. Povestea ei este povestea atâtor biserici ortodoxe transilvane. Tata îmi povestea că apolzenii și-au comandat biserica în satul Ocna Sibiului și-au adus-o într-o noapte ploioasă de toamnă, în 40 de care lungi, trase fiecare de câte patru boi și mânate de patru oameni. Fundația fusese deja făcută și, în doar șase zile, muncind fără preget, și-au ridicat biserica drept semn al iubirii lor față de religia strămoșească. Să-ți iei în spate biserica și să o aduci acasă! Pentru mine, Apoldu înseamnă pâinea abia scoasă din cuptor și închinată cu atâta evlavie de tușa Paraschiva, înseamnă jocul Învârtitei și al Hațeganei, al Jianei și Sârba apolzenilor, jucată de ceata feciorilor, sau Butea junilor. Eram copil când le vedeam și le trăiam cu toată ființa mea. Apoldu înseamnă cele mai bogate toamne, pline de frumusețea roadelor abia culese, înseamnă și culesul viei, și magiunul de prune adunate de noi, copiii, din livada din spatele casei, sau mirosul scoverzilor fierbinți și al mămăligii cu laptele abia muls. Toate aceste amintiri sunt merinde pentru iernile vieții.

Unde mă mai întâlnesc eu cu toamna? În orașul în care am venit pe lume: Sibiul! Cobor pe scara Fingerling, cu un soare blând, de vară indiană, pe când din orologiul din Turnul din Piața Sfatului picură amintiri sfioase: primul sărut pe podul Minciunilor, primele castane culese în Dumbravă și bunicul care mă învăța să număr de la 1 la 10. Ca pe o mare străbat orașul de Jos, apoi traversez podul gării și ajung acasă, în sfârșit, pe strada Balanței, la numărul 10, unde trăiesc bunicii și părinții mei. În curte, copiii sparg fericiți ultimele nuci, iar mama coace vinete și ardei și face dulceață de gutui. Tata culege ultimii pruni, la radio se aude Vivaldi iar eu, eu distilez uitare, când încep ploile acelea care-ți umplu sufletul și aerul de o toamnă bacoviană. Dar cele mai frumoase și tandre zile de toamnă le-am petrecut în copilăria mea, în Parcul sub Arini, pe care, adeseori, îl străbăteam fericită cu mama, povestindu-mi numele florilor sau oprindu-ne din mers să ascultăm cântecul păsărilor; aveam să aflu mai târziu că era aproape de o sută numărul speciilor lor. Și apoi era pavilionul de muzică în care cânta duminica fanfara, iar eu dansam, învârtindu-mă până amețeam, în ritmurile vreunui vals. Era, de fapt, parcul inimii mele de copil.

Și Bucureștiul are toamnele lui imbatabile. Le trăiesc de fiece dată cu aceeași intensitate și tandrețe. Îmi vin în minte acum castanele acelea fierbinți pe care le-am împărțit în studenție cu tine, într-o seară de Septembrie, pe o bancă din parcul Ioanid, sau un foc de toamnă de pe strada Clopotarii Vechi, pe când pașii noștri spulberau norii, de ploua doar în cealaltă parte a orașului. O zi de toamnă, când linia vieții cunoștea desăvârșirea în palma noastră.

Dar cel mai frumos cartier din lume rămâne Cotroceniul cu cele cincizeci de toamne dăruite mie aici, de bunul Dumnezeu. Casele lui, pline de amintiri și de vieți mari, de scriitori și de artiști, ca un celebru arondisment parizian. Insula mea, Cotroceniul, e cea mai frumoasă toamnă și îmbrățișează biserica Sfântului Elefterie, și icoanele ei cu mireasmă de Rai, pictate de părintele Arsenie Boca și de Olga Greceanu și strana lui Liviu Rebreanu, peste care cade mereu o rază de soare, și schitul Sfântul Elefterie sau biserica mică de pe insula noastră, cândva înconjurată de ape și de curat: călugărul și stupii din pădurile din jur și luntrile cu pelerini cu lumânările aprinse, în noaptea de Înviere, luminând sufletele până la stele.

Și Vasile Voiculescu, cu sonetele lângă stetoscop, medicul cartierului, și Ion Barbu, în grădina lui de pe Carol Davila, toamnele, culegând vița de vie sau la o cafea cu Ion Minulescu și cu Dumitru Ghiață, cu haina pătată de culorile ultimului tablou, „Toamna în pădure”.

ANDRA OCNARU

Cuminți și albaștri

La sfârșitul verii, m-am întâlnit cu toamna într-un sat de munte, într-o dimineață târzie, când am ieșit să-mi beau cafeaua în fața casei. Toamna ajunsese acolo val-vârtej, peste noapte, adusese cu ea ceață și vânt. Frunzele îngălbeniseră brusc de la atâta frig, se strânseseră pe la colțurile casei, una într-alta, ținându-și de cald. Am stat pe o bancă de lemn, am stat în liniște, am stat până mi s-a făcut frig, până am simțit toamna prin toți porii pielii, până m-a ajuns ceața, m-a învăluit, m-a golit de gânduri, m-a făcut să mă simt ușoară, ca și cum aș pluti ca fumul.    Am luat-o cu mine, în orașul în care trăiesc… Aici, toamna începe dis-de-dimineață, înainte să se crape de ziuă. Mă ridic din pat, pășesc în tălpile goale, port somnul în tot corpul, intru în bucătărie, aprind o lumină mică, deschid geamul. Rămân la fereastră, îmi intră toamna înă­untru, mă face să-mi fie frig, îmi place. Frigul mă trezește. Se aude o cucuvea departe, număr câte ferestre sunt aprinse în blocurile vecine. Niciodată mai mult de cinci. Pun de cafea, mă așez pe scaun, fumez o țigară. Mirosul țigării se amestecă cu mirosul tare al dimineții și al cafelei fierbinți. Stau cu ochii pironiți afară, văd cum se strecoară lumina, văd cum începe să se facă zi, ascult cum ciorile alungă cucuveaua, cum își iau treaba în serios, se fac stoluri-stoluri, croncăne, se îndepărtează, iar se apropie, din nou se îndepărtează, iar și iar. Ca și cum ar dansa, ca și cum prin zborul ăsta al lor ar face să crească lumina. Mă ridic, sting becul, las lumina de afară să intre înăuntru, să vină în ritmul ei tandru, cel mai încet cu putință. Mă uit la blocurile vecine, număr câte ferestre sunt aprinse. Aproape toate. Pe alee încep să treacă oameni, le aud pașii prin frunze, vocile încă adormite: Bună dimineața, bună dimineața. Acum miroase a frig și-a cafea în tot cartierul, latră un câine, totdeauna latră un câine, bună dimineața, zice și el. Apoi începe ziua, încep viața, forfota, toamna se întinde cu toată lumina ei mierie, blândă, discretă, acoperă totul, ușor, ușor…

Mai târziu, peste o vreme, poate două săptămâni, poate o lună, când toamna o să fie bine așezată înăuntru și afară, o să mă întâlnesc cu ea altfel. Poate o să se întâmple într-o seară, când o să mă întorc acasă târziu, obosită, și printre blocuri o să miroasă a plăcintă de mere cu scorțișoară și mirosul o să mă poarte direct în copilărie. O să mă opresc atunci în mijlocul aleii, o să strâng ușor pumnul, o să închid ochii, o să simt dorul explodând în piept și, cu ochii închiși, visând, o să ajung la casa mea din deal. O să simt blândețea, o să aud lemne trosnind în sobă, o să dau de mama și tata râzând, bucuroși și tineri. O să ies în curte cu ei, o să numărăm stele, o să vedem Orionul, și toată ­curtea și tot cartierul nostru micuț o să miroasă a lemne-n sobă și-a mere coapte, și de la un capăt la celălalt, în tot sufletul, va fi liniște.

Și apoi, în altă zi, poate într-o duminică sau, cine știe, poate într-o joi, o să vină o înserare albastră, iubitul meu mă va lua de mână, o să ieșim tăcuți din casă, o să mergem pe stradă, strada va fi aproape pustie de la atâta vânt, de la atâta toamnă, o să ne ținem de mână strâns, o să fredonăm nu știu ce melodie, o să ne urcăm într-un tramvai, o să ne legănăm o vreme cu el, o să coborâm în vreo stație mică și prăfoasă și-o să rătăcim pe străzi cu case vechi. O să simțim că e bine, că mai bine de atât nu se poate, o să ni se strecoare toamna pe sub haine, o să ni se lipească de piele, o să ne facă cuminți și albaștri și o să plutim așa mai departe, prin toată toamna, și așa mai departe.

Otilia Țeposu

Anotimpul penumbrelor

Îmi amintesc bine cum în anii copilăriei, nu mă bucurau decât va­ra și iarna, ca și cum n-ar fi existat de­cât do­uă anotimpuri. Pri­mă­vara şi toamna nu mă interesau, erau doar nişte plicticoase aştep­tări şi se scur­geau, une­ori, enervant de încet. Pă­reau mai degrabă piedici în calea mult așteptatelor zile de scăldat ori ale primilor fulgi. Dar iată că acum, după ce-am trecut de jumătatea vie­ţii, îmi aduc aminte cu mult mai mare precizie tocmai de primăvară și toamnă, menite, oarecum, să fie punţi de trecere către altceva, ceva ciudat, încărcat de mister. Aşteptarea aceea de demult a dat roade mai adânci de­cât credeam. Mi-a ascuțit simțurile ca pe niște antene de libe­lulă, ca să pot înregistra instantaneu orice schimbare din jurul meu, orice nuanță, orice adie­re. Altfel nu îmi explic de ce acum văd mai ușor și cu mai mare repeziciune (și mă îm­pac bine cu asta) amurgul ve­getației, stingerea în volute ruginii a frun­zelor, risipa de mi­ro­suri și arome tari de fruc­te coapte, intrarea în re­pausul odihnitor al toamnei, resem­na­rea blândă a copacilor și a lumii vii. Simt că mă potrivesc mai ușor cu acest anotimp de trecere spre pe­numbre, mă identific cu el și-i caut cu voluptate în­sem­nele, toc­mai ca să mă pot cunoaște mai bine. Să mă pot accepta, să mă pot împăca, fără păreri de rău, cu ceea ce este tre­cător și părelnic. Mă ajută și mă acompaniază foș­­­netul frun­ze­lor uscate, îndâr­jirea cu care pă­sările călă­toa­re își urmează an de an drumurile în lume, noblețea se­nină și maies­tu­oa­să a copaci­lor care, chiar dezgoliți, rămân în picioare, grija ocrotitoare cu care pământul se închide peste mi­lioanele de vietăți care-și cau­tă în el somnul de iarnă.

Octombrie ține de toamna caldă, de melancoliile senine, de nostalgiile visătoare, liniș­tite. E o lună a recapi­tulărilor armonioase, fericite, pline de bucuria împlinirilor. Poate fi un ră­gaz de bilanț sufletesc, de adunări și scăderi, de înmulțiri și împărțiri, al căror rezultat nu poate să fie decât cel corect. E atât de frumoasă această pe­rioadă a anului, încât ar fi păcat să trișezi, păcălindu-te, amă­gindu-te că ai coșurile pline, când ele sunt pe jumătate goale. Dar chiar și dacă este așa, dacă n-ai reușit să aduni de-a lungul anului rezerve su­ficiente de armonie, cu si­guranță, splendoarea toamnei, revărsată cu generozitate uriașă peste întreaga lume, te poate ajuta să te redefinești în așteptarea senină a altor anotimpuri, a altor încercări, a altor ani.   

Maria Sitaru

Horincia

Orice horincie e așezată întot­deauna pe malul unei ape curgătoare. Și asta, pentru că e nevoie să se ră­cească țevile și comănacul cazanului de fiert rachiul. La horincie se în­tâlnesc oamenii de tot felul și aduc cu ei nu numai bu­toaie cu poame de fiert, ci și povești năstrușnice din lumea largă. Într-o toamnă de demult, m-a luat tata și pe mine la horincia de la Valea Albă, ca să fierbem prunele și merele din gră­dină. Am stat pe-un scău­naș de lemn, lân­gă foc, câtă vre­me el a descărcat butoaiele în ca­zan și cât a aș­teptat să înceapă apoi să curgă ra­chiul în damigene. A fost una dintre cele mai ciudate după amieze de toamnă pe care le-am trăit până atunci. Am ascultat acolo niște po­vești care m-au tulburat multă vreme. A fost un fel de întrecere între oa­meni, iar câștigător ajungea cel care spunea cea mai neauzită poveste până atunci. Unul a zis că și-a arat ogorul de toamnă cu un plug la care a înhămat o gâscă. Altul a zis că el își ară pă­mântul cu pintenii cocoşului, pe care-l ţine de vreo cinci ani. Dar oamenii au râs cel mai tare de un bă­trân care-a zis că tocmai și-a rupt fierăstrăul încercând să taie o ciupearcă uriaşă, care semăna cu un fag. Eu l-am crezut, ba chiar m-am uitat către pădurea de la marginea văii, doar oi vedea o ase­menea minunăție de ciupearcă, mare cât un copac. Am mai auzit atunci și despre o pușcă uitată încă din vremea războiu­lui, rezemată de mar­ginea cerului, despre un vițel care s-a născut cu un lanț de aur legat de gât, dar și despre un mo­tan care știa să vorbească nemțește și spiona casa vecinului sas, ducân­du-i apoi stăpânului știrile aflate.

Poveștile de la horincie mi-au înflăcărat mintea multă vreme și sunt convinsă că povestitorii aceia șugu­beți, mincinoșii aceia poznași, dintre care n-a putut fi numit până la urmă niciun câștigător, sunt tot împreună și în lumea de dincolo. Și mai cred că ei încă mai pot simți, mai ales acum, în Octombrie, mirosul amar al sâm­burilor de prune, care se ridică pre­cum o ceață fumurie peste copacii brumaţi de la marginea văii din vremurile în care, de mână cu tata, des­copeream minunile lumii.