• Prim solist al Operei Române din Cluj, al celei din Bucureşti şi al Metropolitan Opera din New York, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, membru al „World Institute for Opera and Poetry” UNESCO, director al Teatrului de Stat din Oldenburg (Germania), tenor de talie mondială, cu peste 200 de turnee internaționale și răsplătit cu zeci de premii, Ion Piso este și autor al mai multor volume de specialitate muzicală, apreciat în lumea întreagă. Dar la vârsta de 96 de ani, marele artist nu şi-a încheiat „bătăliile”. Scrie amintiri despre „urieși” ai culturii, pe care a avut șansa de a-i cunoaște •
Prin voia lui Dumnezeu
– Stimate d-le Piso, aveți amabilitatea să-mi acordați acest interviu, la o vârstă care impune respect și uimire. Cum puteți scrie, la 96 de ani? Ce guvernează această energie uriașă a minții?
– Înainte de toate, sunt conștient de această minune, care este faptul că Dumnezeu mi-a dat viață, m-a îngăduit să fiu, m-a chemat din haosul inexistenței. Nu este bucurie mai mare decât aceea de-a înțelege că trăiești, că exiști, doar prin voința și grația divină. Și din momentul în care ai priceput miracolul existenței tale, pasul următor este acela de-a mulțumi, într-un oarecare fel, pentru ceea ce ți s-a dat. În al doilea rând, de fiecare dată când mă apuc de o nouă lucrare sau când recitesc ce-am scris, îmi dau seama că au mai rămas destule lucruri pe care ar trebui să le spun, să completez, să adaug, să corectez, dacă este cazul. Este nevoia de a mă apropia pe cât posibil de mult de perfecțiune, dar și datoria de a nu-mi bate joc de ceea ce mi s-a dat, de-a fi responsabil în toată puterea cuvântului, de viața mea. Dacă Dumnezeu îmi dă imboldul de-a mai scrie, eu trebuie să mă ridic prin strădania mea la înălțimea darului pe care mi l-a făcut când mi-a îngăduit să fiu, să exist.
– Iar dvs. ați ales să scrieți o carte, despre oameni mari, din zona culturii. Ce v-a îndemnat către ei?
– Întâlnirile de care am avut parte de-a lungul vieții, unele providențiale, motiv pentru care le-aș numi conjuncții, ca în astronomie, toate au lăsat urme în viața mea, contribuind la formarea personalității mele – atâta câtă s-a dovedit a fi. Foarte puțini sunt cei ce au norocul de-a întâlni în drumul vieții, oameni de seamă, personalități ilustre, copleșitoare, în adevăratul înțeles al cuvântului, ale căror valoare și importanță au depășit granițele țării. Pentru mine a fost o adevărată binecuvântare întâlnirea cu ei. De la fiecare am învățat. Am să enumăr doar o parte dintre cei care m-au copleșit cu atenția și prietenia lor: Cincinat Pavelescu, Ionel Teodoreanu, Lucian Blaga, Constantin Noica, D.D. Roșca, Sigismund Toduță, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Romul Ladea, Yehudi Menuhin, Veturia Goga, Pamfil Șeicaru, Victor Eftimiu, George Ciprian, George Vraca, Jean Moscopol. Nu-i mai trec în această listă pe cei din domeniul muzicii clasice, mari compozitori, regizori și renumiți interpreți, cu care m-am întâlnit de-a lungul carierei, care m-a purtat pe toate meridianele globului.
Un regal: MIRCEA ELIADE
– Din lista așa de bogată în nume celebre, v-aș propune să începeți cu Mircea Eliade, marele om de cultură care a murit departe de țară, nefiind pe deplin integrat în conștiința românilor.
– Pe Mircea Eliade l-am cunoscut la Paris, către sfârșitul anilor ’70, acasă la regizorul Paul Barbăneagră, unde, cu prilejul întâlnirilor unor intelectuali din diaspora, se puneau la cale și o seamă de acțiuni culturale românești. Cu Paul ne știam de mulți ani, am fost „coleg de cadavru” în sălile de disecție ale Facultății de medicină din Cluj, unde am studiat, la sfatul tatălui meu, înainte de Conservator. La Paris, Paul a fost elementul coagulant, în stare să țină laolaltă elita exilului cu sacrificii, eforturi și zdroabă neimaginabilă. Cu ajutorul lui am pus pe picioare manifestările cu ocazia Centenarului nașterii lui Enescu și al celui al morții lui Eminescu. Două evenimente uriașe, despre care presa din România acelor ani n-a suflat o vorbă. Am fost numit secretar al acestor acțiuni și am început prin cooptarea, în fruntea comitetului pentru Europa, a lui Eugène Ionesco, și pentru America de Nord, a lui Mircea Eliade, personalități de incontestabilă notorietate publică în viața internațională. La începutul verii anului 1980, l-am vizitat pe Mircea Eliade acasă la el. Când venea la Paris, locuia în Place Charles Dullin. Întâlnirile cu el au reprezentat pentru mine, de fiecare dată, un regal, ceremonialul unei atmosfere de ritual… muzical, prin atitudinea și gestica sa. Modul aproape religios de a te saluta sau de a-ți răspunde, te transporta într-o altă lume, urcai cu el la tensiunea unui moment solemn, atunci când se înclina în fața ta și își împreuna palmele în dreptul inimii.
Îmi amintesc prima mea vizită la el, la Paris. Cred că nu sosise de mult de la Chicago, pentru că mobilierul, canapeaua și fototoliile erau încă acoperite de niște huse din pânză albă. Aspectul avea efect de provizorat: al sosirii?… al plecării? Totuși, m-am simțit primit într-un templu datorită prezenței lui, care nu numai prin atitudinea și vorba sa cu intonații liturgice, răspândea atmosfera unei etichete solemne, în care eram cuprinși amândoi. Eram copleșit de moment. Simțeam o tensiune similară cu aceea care mă încerca doar atunci când pășeam pe scenă. O pot asemăna cu ce trăiam în timpul ceremoniei tăcerilor lui Blaga. În fața celor doi, iar acum o să-l adaug și pe al treilea, Yehudi Menuhin, n-aș fi putut sta comod, răsturnat, de exemplu, într-un fotoliu, picior peste picior. Îmi dictau ceva asemănător cu expresia prin care mama, în copilărie, îmi atrăgea câteodată atenția, spunându-mi, ca să nu înțeleagă ceilalți: „Componiti!”, pentru a adopta o ținută corespunzătoare. Ei expimau ceva ce nu era de toate zilele, mi se modificau bătăile inimii.
Zărnești, raiul copilăriei
– Ați pomenit-o pe mama dvs., știu că sunteți fiu de preot, că ați copilărit la Zărnești, la poalele Pietrei Craiului și că, la un moment dat, „casa Popii Piso” devenise un fel de „han cultural”, în care poposeau scriitori și artiști ai vremii. Vă rog să vă aduceți aminte de acele zile.
– Am avut o copilărie minunată, aceia au fost ani luminați, petrecuți într-o atmosferă calmă, în care modelarea caracterului nostru, al celor trei copii, eu și două surori, s-a făcut prin exemplul viu al părinților, și nu prin cicăleală, urecheală sau alte argumente „contondente”. Casa noastră a fost martoră a multor evenimente care au marcat istoria familiei, dar, indiferent cât de grave au fost (la un moment dat, eram singurul bărbat din familie nearestat), nu-mi amintesc să fi surprins măcar un moment de descumpănire, de pierdere a stăpânirii de sine din partea părinților. Altfel, cum credeți că ar fi putut mama depăși 100 de ani, în deplină luciditate, dacă n-ar fi crezut în ocrotirea Celui de Sus, care a trecut-o peste atâtea?
La Zărnești, ne vizitau des Cincinat Pavelescu, care era magistrat, Blaga, de câte ori avea conferință la Brașov, și Ionel Teodoreanu. Veneau la noi și mulți artiști, spre sfârșitul războiului, în perioada în care tata a construit la Zărnești un atelier pentru sora mea, pictorița Lucia Piso, și pentru soțul ei, sculptorul Romul Ladea. Alături de ei, am descoperit o lume nouă, a artelor plastice. Îmi amintesc cum cumnatul Ladea s-a străduit să-mi explice măiestria unui monument ecvestru, care stă în primul rând în echilibrul dintre cal și călăreț. Cred că asta căutam și eu când îmi petreceam vacanțele mai mult pe cal decât pe picioarele mele. Cu o mână înfiptă în coamă, cu cealaltă pe frâu, fără șa, lipit de el în galop, nu-mi mai ajungeau zările. Și azi mă crucesc cum de n-am rămas schilod, după câte trânte am tras. Tot de pe cal „supervizam” vacile care la sfârșitul verii pășteau iarba fragedă, răsărită în urma secerișului, pe câmpul ce ajungea până sub poala Pietrei Craiului. Cei șapte ani și vreo câțiva de-acasă au fost lumea din care mi-am fabricat substanța rezistenței în viață.
Prin felul în care a trăit și a gândit, tata a știut, în adevăratul sens al cuvântului, să construiască o familie responsabilă, să adune în jurul lui multe minți luminate, care veneau în casa noastră pentru că se discuta liber, într-o atmosferă de efervescență intelectuală deosebită. Asta, până când a fost declarat „dușman al poporului”, închis și trimis la Canal, la Aiud și la Gherla…
– Dacă pe sora dvs. a susținut-o în alegerea picturii, construindu-i un atelier la Zărnești, în ce măsură v-a influențat pe dvs. în alegerea carierei?
– Rămăsesem înțeleși că voi urma medicina la Cluj, am și început-o, deși, de câte ori intram în sala de disecție, mă lua amețeala și mă săgeta prin șira spinării. Dar după ce tata a fost închis, mama mi-a scris că nu va mai putea plăti taxa astronomică pe care mi-au impus-o cei de la facultate, ca fiu al unui „dușman al poporului”. Am rămas fără subzistență și atunci m-a salvat cântatul. Cumnatul meu, sculptorul Ladea, a vorbit cu Gogu Simionescu, bariton și profesor de canto al Operei din Cluj și am ajuns corist la Operă, cântatul fiind singura soluție salvatoare, pentru că nu mai puteam rezista în situația de „supist” la cantina studențească, adică student fără cartelă, obligat să mă furișez ilegal la prânz, doar pentru a lua o porție de supă. Așa am început, în condiții grele de supraviețuire, apoi am urmat Conservatorul și toate celelalte care alcătuiesc viața și cariera unui tenor.
Din lumea urieșilor
– Să revenim la Paris, în perioada când pregăteați Centenarul Enescu. Marele dramaturg Eugène Ionesco a fost și el implicat…
– Da, Eugène Ionesco a fost primul care a răspuns la rugămintea mea de a face parte, ca membru de onoare, împreună cu Mircea Eliade și Yehudi Menuhin, din comitetul de patronaj ce urma să organizeze Centenarul Enescu. Pe parcursul a doi ani de zile, l-am vizitat des în locuința sa pariziană, din Bd. Montparnasse, prilej cu care am cunoscut-o și pe doamna Ionesco, născută Burileanu, cu care m-am putut întreține numai în limba lui Voltaire; alta nu (mai) vorbea! Scopul acestor întâlniri era, în primul rând, punerea la punct a strategiei pentru pregătirea manifestărilor cultural-muzicale ale Centenarului Enescu ce a avut loc în 1981, în afara fruntariilor țării.
„Cei trei magi ai gândului”
– Atât eu, cât și cititorii revistei noastre, am avea o curiozitate: de ce ați folosit în titlul cărții dvs. cuvântul „urieși”?
– Pentru că cei pomeniți de mine au fost personalități de excepție ale acestui neam, precum eroii legendari. Aș vrea să exemplific doar cu trei dintre ei: cu Blaga, D.D. Roșca și Noica, pentru că ei au fost pentru mine adevărați magi, magi ai gândului. Ei mi-au pus mintea în ordine, ca să nu mă pierd în diversitatea nebunească a „tuturor posibilităților” și să nu alunec pe lângă sensul și înțelegerea existenței, dar și ca să mă pot orienta în cultură. Blaga mi-a lămurit existența prin rostul ei, D.D. Roșca mi-a dat șansa, în cei trei ani, frecventând ca student cursurile lui, în cadrul Facultății de Filosofie, să știu cum și de unde s-o apuc, pentru a înțelege cum s-au întâmplat cele ce s-au întâmplat. Cel mai insistent, însă, a fost Noica. Mă vedea scos din ograda Muzicii, stăruind să mă întorc la Filosofie. Toți trei mi-au fost de un imens folos, ca să nu viețuiesc rătăcind în derivă, cu tolba minții goală, ci să înțeleg și să mă știu bucura conștient de cele trăite, înțelegând că viața e o șansă unică, cu care nu mă voi mai întâlni a doua oară.
Fotografii din arhiva Ion Piso
Romanian