Români care au reușit

Pe Maria Pârvulescu am întâlnit-o în Piața Agroalimentară din Alba Iulia. La taraba ei cu produse apicole, m-au atras zâmbetul și vorba lată, ardelenească. Și mierea de iarbă-neagră, un sortiment pe care-l vedeam pentru prima dată. Dintr-o întrebare într-alta, între un client și altul, nici nu ne-am dat seama când s-a așternut între noi o poveste. O poveste cu miere dulce și parfumată, numai bună de îmblânzit toamna.
Acreditare germană
„Totul a început în urmă cu vreo 15 ani. Socrul meu se ocupa de stupi, iar după ce ne-am căsătorit, soțul meu, Gabriel, a dorit să-i calce pe urme. A luat doi stupi și, o vreme, am lucrat amândoi fără mască și fără niciun fel de protecție, ca să verificăm dacă nu sunt eu cumva alergică la înțepăturile de albine. N-am pățit nimic, astfel încât în următorii doi ani, numărul stupilor noștri crescuse la 24. Primul pastoral l-am făcut la Dunăre, și pentru că lucrurile păreau să meargă, în 2012 ne-am înregistrat ca PFA și, cu ajutorul unor fonduri europene, am reușit să achiziționăm două camioane și o remorcă pentru transportul stupilor. Iar familiile de albine le-am tot înmulțit, până am ajuns la 300”, povestește Maria Pârvulescu.
– Pe taraba dvs. scrie că sunteți certificați bio. Ce înseamnă?
– Suntem acreditați bio de un organism din Germania, Agreco. Asta înseamnă că toate tratamentele pe care le aplicăm albinelor sunt făcute doar cu soluții naturale, fără chimicale. Se mai întâmplă ca albinele să facă păduchi și să moară, iar ca să le evităm moartea, trebuie să le facem preventiv tratamente.
Avem această certificare bio de patru ani. Primii doi ani am fost în conversie, adică un fel de supraveghere, timp în care a trebuit să schimbăm fagurii, să nu mai stimulăm producția de miere cu sirop de zahăr, dar și perioada în care albinele s-au putut curăța, ca să zic așa, de orice substanțe nenaturale cu care au intrat în contact înainte. Noi nu folosim sirop de zahăr decât dacă se întâmplă să rămână câte o familie de albine fără mâncare peste iarnă, ca să supraviețuiască.
– Aveți vreun avantaj că sunteți certificați bio?
– Nu, avantajul e, aș putea spune, doar al consumatorului. În primul rând, pentru că mănâncă o miere curată, în al doilea rând, pentru că plătește pentru ea același preț ca pentru mierea convențională. Pentru certificare, noi avem niște costuri suplimentare, dar nu putem crește prețul, din cauza concurenței. Suntem opt producători de miere în piață la Alba, iar oamenii se uită la preț, așa că, dacă l-aș crește, n-aș mai vinde. Chiar ne-am gândit să renunțăm la această certificare, pentru că nu mai prea e rentabilă, nu avem facilități de niciun fel. Lumea nu prea ține seama de „bio” în România.
Mana cea bună

Inițial, soții Pârvulescu vindeau mierea către procesatori din Blaj și Alba Iulia, dar au renunțat, pentru că banii astfel obținuți nu le ajungeau să acopere cheltuielile și investițiile. Au ales să participe la târguri, de care, slavă Domnului!, județul Alba chiar nu duce lipsă. În plus, de două ori pe săptămână, Maria vine la Alba Iulia, unde are deja clienții ei și e cât de cât mulțumită și de prețul cu care vinde mierea, și de cantitatea comercializată. Cu toate astea, îmi spune, nu se poate trăi doar din apicultură, de aceea soțul ei, de profesie șofer de tir, încă bate drumurile Europei cât timp albinele iernează, din Septembrie până în Februarie. Maria a renunțat la serviciu când s-au apucat serios de albinărit și când, după fiica lor, a venit pe lume și mezinul familiei.
– Cum arată un an din viața voastră, ca apicultori?
– Prima plecare în pastoral, cu albinele, o facem primăvara devreme, la Dunăre și în județul Teleorman, la rapiță. Pentru mierea de salcâm, avem trei etape – prima, în zona Vâlcea, apoi acasă, în Ardeal, la Tibru, și ultima, la munte, în zona Zlatna-Câmpeni, unde salcâmul înflorește mai târziu. După ce extragem mierea de salcâm, plecăm, pentru cea de tei, în Banat. Ne întoarcem, pentru mierea de floarea-soarelui și polifloră, în Teleorman, după care urcăm la munte, în Apuseni, pentru mierea de iarbă-neagră. Anul acesta, e pentru prima dată când ne-am încumetat să încercăm să producem acest sortiment.
Mierea de iarbă-neagră
– Ce înseamnă mierea de iarbă-neagră și de ce este atât de rară?
– Planta asta, numită iarbă-neagră sau negruș, crește doar la altitudini de peste 1000 metri, în Munții Apuseni, doar în anumite zone. Floricelele plantei sunt micuțe și multe, dar nu secretă nectar în fiecare an, ci doar când vremea e caldă și nelipsită de ploi. Căutăm de mulți ani planta asta, o vedeam uneori înflorită, când mergeam la târguri, în comunele din Apuseni. Înflorește doar din Iunie până la jumătatea lui Septembrie și e dificil de mers cu albinele atunci, pentru că în August începe perioada de tratamente la albine și stupi, ca să le pregătim de iernat, și toată mierea trebuie să fie deja extrasă din faguri.
Mierea de iarbă-neagră e mult mai groasă decât celelalte sortimente, e vâscoasă, greu de scos din faguri, pentru că cristalizează foarte repede. Nu e bine ca mierea să rămână în stup peste iarnă, de aceea și trebuie să ne grăbim să schimbăm ramele, ca să nu rămână miere în stup și să ne moară albinele. Mulți apicultori evită să facă acest sortiment de miere, iar cei care o fac, o vând la prețuri foarte mari. Oricum, merită tot efortul mierea asta! Mirosiți-o puțin, ca să înțelegeți ce spun! E din iarbă-neagră și mentă sălbatică, așa s-a nimerit să fie alegerea albinelor anul ăsta.
(Maria deschide un borcănel și, cumva, parcă dealurile neumblate ale Apusenilor au coborât dintr-odată la vale, chiar aici, în piața din Alba Iulia.)
– Câte sortimente de miere produceți?
– Avem șapte sortimente: polifloră, salcâm, tei, rapiță, floarea-soarelui, mană și iarbă-neagră. Mierea de mană are, și ea, mare trecere. E cea mai complexă dintre toate sortimentele, se face doar în zonele de deal și de munte. Mierea de mană se mai numește și miere de ciment, pentru că cristalizează foarte rapid și se scoate foarte greu din rame.
Lecția albinelor
– A afectat seceta de anul acesta producția de miere?

– Ne-a afectat un pic, la floarea-soarelui, a fost mai puțină față de alți ani. Dar am avut noroc cu stupii duși la munte. Dezavantajul acolo e că dau târcoale urșii, dar noi am pus gard electric, în plus, pentru că nu coborâm stupii din camion, sunt mai protejați. Dar mulți apicultori nu se duc la munte, pentru că sunt distanțele mari, drumurile proaste și urșii pe-aproape. Contează și câte albine merg în cules, căci nu merg toate cele 300 de familii, ci doar cele productive.
– Aveți desfacere și în străinătate?
– Nu, suntem mici producători, și nu facem cantități mari. Noi trebuie să producem, nu avem timp de promovare și desfacere. Poate vede cineva articolul ăsta și ne ajută pe partea asta!
– Ce credeți că ar trebui să știe consumatorii de miere ca să nu pice în plasa falsificatorilor?
– Cel mai bun semn este cristalizarea. Cristalizarea sau zaharisirea nu înseamnă că s-a adăugat zahăr, dimpotrivă. Este un fenomen natural, e semnul că mierea nu e falsificată. Mierea de salcâm cristalizează mai greu, iar cea polifloră mai repede, dar asta depinde și de temperatură, căci la căldură mierea e fluidă, iar la rece cristalizează rapid, se întărește.
– Ce lecții de viață credeți că am putea învăța de la albine?
– Organizarea, înainte de orice. Albinele-doici îngrijesc puietul, albinele lucrătoare aduc mierea în stup, altele aduc apă, polen sau îngrijesc matca, regina stupului. Ea are o suită de 15-20 de albine care o hrănesc, o apără, au grijă de ea. E foarte complex ce fac ele acolo. Interesant e că nu au nevoie de conducători, fiecare albină are treburile ei, știe ce are de făcut. Poate ar fi bine să învățăm măcar lecția asta de la ele!