Era un câine negru, frumos și cuminte, cu părul ondulat, ciufulit, și ochii triști și aproape orbi. Vagabonda de câteva luni de zile în jurul blocului în care locuiam. Câte un om cu suflet mai bun îi arunca uneori o bucată de pâine sau se apleca să îl mângâie. Alții îi dădeau un șut. Fiecare după inima lui. Devenise un obișnuit al locului, și mulți erau bucuroși că le păzea cu strășnicie mașinile. Alții erau furioși că lătra. Deh! Nu știa vorbi franțuzește. I-au pus gând rău, și într-o zi, bietul animal încasă o lovitură groaznică pe spinare. Numai bunul Dumnezeu știe cum a scăpat fără să i se fractureze coloana. În ziua aceea, ne-am hotărât să-l adoptăm. Era 1 Mai și era Paștele, așa că iepurașul ne-a adus în anul acela drept dar un câine. Nu era prea ușor. Locuiam la etajul trei, aveam cu toții servicii, câinele trebuia plimbat zilnic. Dar cu răbdare și înțelegere, Ciufulici s-a obișnuit cu noul său stil de viață și noi cu el. Ieșeam la plimbare în parc, de 2-3 ori pe zi, pe orice vreme. Da! În parc, unde nu fusesem niciodată până atunci, deși se afla la 5 minute distanță, iar noi locuiam în cartierul acela de zece ani. Ne-am făcut astfel noi deprinderi de viață și noi cunoștințe, cu oameni ce adoptaseră, și ei, câini vagabonzi. Dar cel mai important era că ne făcusem, așa, pe neașteptate, timp pentru noi înșine. Și am descoperit bucurii simple, nebănuite până atunci, în privirea și gesturile de recunoștință ale unui biet animal. Ne-a ordonat viața, devenind un membru respectat al familiei, cu drepturi depline. Nu am regretat nicicând că l-am adoptat. Nu a făcut niciodată murdărie în casă, nu ne-a supărat cu nimic.
De câtva timp, locuim în Băicoi, la casă și curte. Ce fericire! Ciufulici este acum bătrân, orb și surd, reumatic, dar este liber, ocrotit și iubit. Câinele nostru drag… Și cu toate metehnele vârstei, își apără la fel de hotărât teritoriul, mereu de pază, la datorie, dornic să se facă util…
După atâția ani de conviețuire, știu sigur: nu noi am adoptat un câine amărât de pe stradă, ci el ne-a adoptat pe noi, necondiționat și pentru tot restul zilelor care i-au mai rămas. Dumnezeu să-l țină cât mai mult lângă noi.
INGRID, Băicoi
Romanian