• Fiică a uriașei regizoare de teatru Cătălina Buzoianu și a fermecătorului actor Papil Panduru, Velica Panduru este un nume important al scenografiei românești și internaționale •
– De curând a avut loc la Iași un festival dedicat femeilor regizoare de teatru, eveniment ce poartă numele mamei tale, doamna Cătălina Buzoianu. Cum ți s-a părut acest eveniment?
– E o inițiativă extraordinară conceptul acestui festival. De ce? Pentru ca am avut șansa (spectatorii de teatru și oamenii din industria teatrală) să descoperim identitățile, creațiile, universurile, esteticile, tematicile, căutările, cercetările și vocile a zece regizoare din România. Este un „show case” feminin, necesar în peisajul teatral, cultural și social din România. Și nu numai. Datorită diversității direcțiilor teatrale selecționate în această primă ediție, și anume teatru dramatic, teatru social, teatru-dans, teatru documentar, teatru manifest, teatru pentru public tânăr, a fost dificil să acordăm un premiu pentru cel mai bun spectacol. Ne-ar fi trebuit cel puțin trei. Așa ca am decis de comun acord, toți membrii juriului, să nu acordăm acest titlu. Și cred că acest festival nu ar trebui pe viitor să fie gândit în ideea de competiție cu premii, ci însăși selecția să conteze, să devină „premiu”. Ca la festivalurile de teatru importante din lume. De exemplu, Festivalul de la Avignon, unde, ca și în acest caz, ar fi imposibil să premiezi un singur spectacol, regizoare/regizor, actriță/actor etc.
– Care a fost legătura doamnei Cătălina Buzoianu cu Iașiul?
– Când a terminat facultatea, mama a fost repartizată la Iași. Acolo și-a început cariera și acolo m-a născut și pe mine. E un loc de care a fost foarte legată, unde a întâlnit oameni care i-au rămas prieteni toată viața, unde și-a format vocea artistică și curajul. Îmi povestea des de Iași, cu nostalgie. Despre viața culturală și spirituală, despre locurile în care îi plăcea să se plimbe și să viseze viziunile spectacolelor ei, despre nopțile nebune cu petreceri (când dansau și ascultau viniluri primite de la Andrei Șerban, din America), despre colțuri din teatru pe care le explora noaptea cu lumânări aprinse, când paznicii dormeau, despre repetiții ținute la lumânări și lămpi cu gaz când nu aveau curent, despre povești de dragoste.
– Cătălina Buzoianu s-a impus într-o artă în care „șefi” erau bărbații. A fost o luptă grea?
– Da, au fost momente cu lupte și lovituri foarte grele. Într-adevăr, în perioada aceea „șefi” erau exclusiv bărbați. Îmi spunea câteodată: „Nu știi cum e să fii femeie într-o lume de bărbați!”. Dar lupte nu a avut numai cu bărbați. Și femei o loveau. Mai ales în cronici. Mi-am spus cândva, în adolescență, să nu citesc niciodată cronici, să mă protejez de „venin”, cum spunea ea. Dar, sigur, poziția mea de scenografă e diferită, loviturile nu se compară, nu sunt la fel de puternice. Câteodată, o auzeam plângând nopțile. Până dimineața. Și a doua zi mergea la repetiții, demnă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și se lansa în procesul de creație cu o ambiție și cu o pasiune cum nu am mai văzut. Și luptele se topeau. Dar au rămas traume, până la sfârșitul vieții ei.
– Și în calitate de scenograf trebuie să muncești de două ori mai mult, pentru că ești femeie?
– Nu știu cum e sa fii scenograf bărbat. Cred că muncim la fel de mult, ne luptăm, când e cazul, la fel de aplicat, ca să obținem ceea ce ne dorim. Cred ca ne confruntăm cu aceleași tipuri de probleme, dar probabil ca sunt anumite situații în care respectul poate fi diferit. În meseria mea sunt foarte încăpățânată și lupt visceral pentru ceea ce îmi propun să fac, sunt și foarte exigentă. M-am format așa, am preluat acest profesionalism și exigența de la mama. Dar îmi aduc aminte că în adolescență, într-o perioadă, aș fi preferat să fiu băiat. O vedeam pe mama cum se chinuie uneori și mă gândeam ca e mult mai ușor să fii bărbat în lumea în care trăim.
„Pentru mine, la teatru era acasă”
– Ai crescut într-o familie de artiști. Cum arăta viața ta în copilărie?
– Îmi petreceam foarte mult timp în teatru, cu părinții mei. După școală, fugeam la repetiții sau la spectacole (am văzut „Pescărușul”, la Teatrul Mic, de cel puțin 100 de ori, de parcă nu se putea juca dacă nu eram și eu în sală sau în culise). Îmi făceam lecțiile în cabine. Pentru mine, la teatru era acasă. În vacanțe mergeam la Cumpătu, la Casa de Creație, unde toți prietenii mei erau copii de artiști. Și tata făcea o mare gașcă și se ocupa de noi. Ne construia cabane suspendate în copaci și seara făcea focuri de tabără, unde ne învăța cântece și poezii. Toți copiii îl adorau! Sau mergeam verile la Mamaia-sat, unde era tot un microunivers de artiști, îmi amintesc că se dansa toată noaptea, până la răsărit.
– Cum își împărțea mama ta timpul între teatru și casă?
– Fuzional. Mama crea și în timp ce gătea sau spăla, sau în timp ce îmi cosea o rochie (îi plăcea să îmi facă rochii cusute de mână, din pânză topită, cu dantele vechi de bumbac). Lucra la dramatizările ei sau își construia imaginar spectacolele făcând lucruri concrete, cotidiene. Și nopțile citea. Citea enorm, nici nu știu când dormea. Era foarte implicată și prezentă cu mine, vorbeam mult, mă adora, era atât de tandră! Erau momente când se închidea în bula ei de creație și nu mai vedea sau auzea ce se întâmplă în jur. Am înțeles și am respectat repede această formă a ei de existență.
– Cu ce te-a îmbogățit uman și profesional faptul că ai avut o mamă regizoare și un tată actor?
– Tot timpul spun că sunt privilegiată. Uman am primit atâta iubire, căldură, comunicare de la părinții mei, și asta m-a format cu încredere de sine și curaj, fără frustrări, complexe sau frici. Din punct de vedere profesional, asta a fost școala mea, așa m-am format.
– Ce amintiri dragi ai din casa copilăriei tale?
– Serile lungi, petrecute pe terasa noastră, plină cu plante și flori. Universul care mă înconjura. Nu m-am săturat niciodată să privesc și să descopăr obiectele, bijuteriile, albumele de artă, stampele și gravurile, paravanele, scoicile aduse de mama din toată lumea, imortelele, alămurile și tot ce era în jurul meu. Cățeii noștri. Toată viața am avut căței acasă.
Serile în care ne uitam împreună la filme, pe care le-am văzut de zeci de ori. De exemplu, adoram amândouă „Fanny și Alexander”, de Ingmar Bergman. Îmi plăcea când veneau la noi artiștii cu care mama colabora. Mă fascinau. Și mă hipnotizau. Îmi aduc aminte de orele în șir petrecute în căsuța mea improvizată de sub masa mare, cu fața de masă albă brodată, care era lungă până în pământ, unde mă simțeam protejată și de unde ascultam discuțiile și râsetele lor, până când adormeam. Serile în care mă plimbam cu tata de mână prin cartierul armenesc, și nu ne săturam să admiram casele superbe, interbelice. Cel mai mult îmi amintesc și îmi e dor de iubirea cu care am fost crescută de părinții mei.
– Cum ai decis să faci scenografie? A fost un act de frondă sau a venit natural?
– A venit natural. Am vrut să fac actorie, dar am fost influențată de Lia Manțoc, cu care mama lucra mult în perioada copilăriei și adolescenței mele. Am fugit la liceul de arte plastice, ca să scap inițial de materiile care nu îmi plăceau. Și, foarte repede, am uitat de actorie și m-am lăsat purtată pasional de scenografie. Și mă bucur că am făcut această alegere.
– Ai lucrat mult cu mama ta. Cum era ca regizoare, privind din interiorul unei producții?
– Paradoxal, pe cat era de delicată și de visătoare, pe atât avea o forță, o putere și o exigență incredibile. Nu exista „nu se poate”. Întotdeauna se găseau soluții. Primul proiect la care am lucrat cu ea, „Penthesilea”, la Teatrul Dramatic Constanța, a fost foarte greu pentru mine. Am avut de făcut peste 100 de costume într-un timp scurt și stăteam și nopțile să lucrăm. De la zero. Adică, nu am cumpărat nimic făcut de gata. Mama îmi cerea elemente la scenă de pe o zi pe alta și mi se părea aproape imposibil, intram în panică, mi se părea ca trebuie să fac magie ca să reușesc. Și am reușit. După acest spectacol, a devenit organic, natural, cumva ușor, știam, aproape fără să îmi spună ce simte, ce visează, de ce are nevoie. Vorbeam și gândeam în același limbaj. Am avut un parcurs profesional enorm împreună. Și în țară, și în străinătate. A fost o mare, superbă aventură acest binom profesional.
– Care sunt lecțiile cele mai importante pe care le-ai învățat de la părinții tăi?
– Să am încredere în mine. Să am curaj. Să fiu sinceră. Să fiu empatică. Să fiu liberă. Să fiu independentă. Să iubesc.
Foto: Tudor Predescu
Romanian