Două evenimente distincte au marcat, în luna Octombrie, împlinirea a 55 de ani de la înființarea unui spațiu legendar pentru cultura românească: CLUB A. La sfârșitul anilor ’60, arhitectul Emil Barbu „Mac” Popescu, președinte, timp de 30 de ani al Clubului Sportiv Sportul Studențesc, profesor, apoi rector al Facultății de Arhitectură, a fondat, într-o pivniță spațioasă din Centrul Vechi bucureștean, Club A. Destinat doar studenților de la Arhitectură, clubul s-a transformat, în acei ani în care comunismul impunea uniformizarea și îndoctrinarea tineretului, într-o redută a libertății artistice, un simbol al culturii paralele. Aici funcționau cenacluri literare și de film, aveau loc dezbateri, debutau trupe și cântăreți ce aveau să devină celebri, iar mari actori, scriitori, artiști coborau pe scara îngustă de melc în subsolul clădirii pentru a face parte din efervescenta lume a studenților arhitecți. Cele două evenimente din Octombrie au marcat cele două perioade de activitate ale Clubului A: înainte și după 1990.
ARHImaginile lui Mirel Leventer
În perioada studenției, Mirel Leventer s-a ocupat de cenaclul de film al Clubului A și a continuat mai apoi să filmeze și să fotografieze evenimentele, fiind astfel deținătorul unei arhive de o mare valoare documentară. Puținele imagini rămase din activitatea clubului, din anii ’70-’80, se regăsesc în arhiva lui. Expoziția de fotografii prezentată la sediul ARCUB din strada Gabroveni și volumul ”ARHImagini” ne oferă cheia de intrare într-o lume fascinantă, a exuberanței, creativității, rezistenței culturale. Iată-i pe studenți dansând frenetic, tineri cu plete și cu bărbi, fete cu minijupuri, moda anilor ’70. Iată-i pe Johnny Răducanu, exuberant, la pian, pe Anda Călugăreanu, Toma Caragiu, Dan Tufaru, iată strălucirile din privirile lui Ion Caramitru și Ștefan Iordache, iată-l pe Doru Stănculescu, fotografiat în 1973 și în 2002. Nicu Vladimir, Alexandru Andrieș, Nicu Alifantis, Mircea Florian, floarea muzicii folk. Iată și fotografia emblematică cu Florian Pittiș, cu plete negre, citind în picioare din Declarația Drepturilor Omului. „Clubul se deschidea seara și programul ținea până târziu în noapte, uneori până dimineața”, a povestit Mirel Leventer. „Fiecare seară avea specificul ei cultural: lunea era teatru cu studenții de la IATC și cu invitați actori, regizori, dramaturgi, marți era seara de dezbateri politice, te lua groaza ce se discuta acolo, miercurea se proiectau filme de cinematecă luate direct din depozitul de la Jilava, chiar și filme interzise în cinematografe, joi se cânta jazz, vineri, muzică clasică, iar sâmbătă și duminică, discotecă. Coborai scările spre Club A și intrai în altă țară, una normală. Nu intra oricine acolo. Se crease un spirit de camaraderie ce s-a pierdut între timp, eram egali și uniți în ideea de libertate. Nici până astăzi nu am înțeles cum am putut fi liberi în pușcăria anilor de atunci”.
Adrian Șoaită
„Se deschiseseră băierele și toată lumea avea nevoie de libertate”
Tot în Centrul Vechi, Kultuhaus, fost club de dans, sală de concerte, devenit salon de artă, găzduiește o amplă expoziție cu fotografii color ce prezintă activitatea Clubului A, din anii ’90 și 2000. Expoziția marcheză debutul unui proiect de recuperare și digitalizare a documentelor ce ar putea spune povestea completă a clubului. L-am invitat la dialog pe inițiatorul proiectului, Adrian Șoaită, cel care, foarte tânăr fiind, în 1990, în plină frenezie a tranziției, a preluat frâiele Clubului A.
– Care era atmosfera acelor ani? Cum ați ajuns patron al unui club atât de elitist?
– Înainte de 1990, nu prea am ajuns în Club A, nu puteai intra decât dacă erai invitatul unui student de la Arhitectură. Eu eram student la Politehnică. Trăiam intens viața de noapte a Bucureștiului anilor ’90, iar Club A era cel mai elitist, mai select loc, altă muzică, alți oameni. Eu mergeam la început pentru party-uri. În zona asta, mai selectă, mai era Vox Maris, discoteca de la Casa Armatei, dar acolo predominau luxul și fițele. Lumea se împărțea în două, unii la Club A, alții la Vox Maris. În vremurile acelea tulburi, fiecare aștepta transformarea, să fie altceva în toată societatea românească. Se deschiseseră băierele și toată lumea avea nevoie de libertate din toate punctele de vedere, toată societatea era cuprinsă de frenezie. Mă apucasem de sindicatele studențești, organizam, participam la tot felul de întâlniri, încercam să aflăm ce se întâmplă cu patrimoniul, cu fondurile fostelor sindicate, împărțeam ajutoarele venite din străinătate. Vremuri haiducești și nebune. La fel ca-n jurnalism, unde se smulgeau ziarele din mâini, nu se putea scrie în ritmul în care se citea, apăreau peste noapte zeci de ziare, reviste. Și la Club A se simțeau libertatea totală, frenezia asta, toată lumea era dornică să participe la evenimente culturale. Nu intrasem în capitalism, nu erau probleme cu banii, nu lucram cu firme, cu chitanțe, facturi, cumpăram și vindeam cum puteam. Apoi au apărut legile.
– Cultural vorbind, ce linie ați urmat? Ați simțit o presiune din partea vechilor membri ai clubului?
– Am căutat să continui direcția culturală existentă în Club A. Noutatea a fost că am deschis publicului larg un club care până atunci fusese accesibil doar studenților arhitecți. Cenaclurilor literare, de film, li s-au alăturat performance-uri de toate felurile, ne-am deschis către toate orizonturile culturale. În 1990, l-am cunoscut pe fondator, pe „Mac” Popescu, cel în jurul căruia se întâmplase tot. El a continuat să supervizeze programele culturale, a rămas o autoritate a clubului, vorbeam și ne sfătuiam zilnic. Avea multă energie, devenise rectorul Facultății și rămăsese activ și pe zona culturală. Schimbarea era clară, nu se mai putea face totul pe muncă voluntară ca înainte, acum trebuia să-l plătești pe cel ce făcea curățenie, afișe, pe cel ce se ocupa de sonorizare, treptat a intrat capitalismul și totul era pe bani. Trebuia să venim cu banii de undeva. S-a discutat la început, au exista nemulțumiri, de ce nu păstrăm o chestie culturală fără nicio latură comercială. Practic, scoteam banii din bere și ce mai vindeam la serile de discotecă pentru a finanța programele culturale.
– În anii ’70-’80, Club A a însemnat un simbol al culturii subversive, underground. Care a fost rolul său în sfera culturală a anilor ’90-2000?
– Exact asta a rămas și în anii ce au urmat după 1990, o alternativă a zonei comerciale, ce acapara toate domeniile și ajungea la un soi de prostituție culturală. Se făceau și se desfăceau toate afacerile Pământului, fiecare avea câte o combinație, nu se mai gândea nimeni la cultură pură, ci la comerț. Noi eram tot acolo, în zona underground. Aveam cenacluri, audiții de jazz, la început nu prea venea nimeni, apoi creșteau în timp, după care dispăreau… Cum ar fi Cafeneaua Literară a lui Bogdan Lefter. La film i-am avut pe Ioan Cărmăzan, pe Nae Caranfil. Cu timpul, în a a doua parte a anilor 2000, Club A a început să se stingă, ușor ușor. S-a retrocedat spațiul, au apărut moștenitorii… Club A a însemnat proiectul meu de suflet, am stat 20 de ani acolo, a însemnat mult pentru mine. Privesc cu nostalgie povestea, acum lucrez de mai mulți ani în Berlin, în zona marketingului cultural. Avem acest proiect de arhivare, de scoatere la lumină a memoriilor. Publicul de astăzi știe puține. Vrem o reconstituire, o aducere aminte a fenomenului Club A.
Romanian