„Jocurile” candidaţilor la președinția țării și propaganda insidioasă privind șansele lor au generat o perdea de fum, dincolo de care, obiectivele și programele administrative – singurele chestiuni valabile, ce ar trebui să intereseze electoratul – au devenit, aproape, neglijabile. Seară de seară, televiziunile de știri (presa scrisă contând tot mai puțin) și canalele de comunicare pe internet (facebook, tic-tok, instagram etc.) abundă în „știri și atitudini” privindu-i pe cei paisprezece candidați, dezvăluiri din trecutul și prezentul lor, viața lor publică și cea intimă, relațiile lor sociale. Toate datele sunt filtrate în funcție de interesele grupurilor de influență ce stau în spatele acestor instrumente de mass-media, partizanatul fiind la vedere. E drept că, la o privire rapidă asupra programelor și viziunilor fiecărui candidat, un alegător mai puțin avizat politic ar putea constata că toți aspiranții la funcția supremă în stat sunt generoși în promisiuni, toți au soluții de redresare, în majoritatea lor, absolut asemănătoare, ceea ce demonstrează că, dincolo de nuanțele doctrinale, cu toții au înțeles care sunt dificultățile concrete actuale ale țării. Pentru electorat, problema este însă că unii dintre ei, deși au fost (și sunt) la guvernare, nu au făcut nimic în promovarea reală a rezolvărilor pe care le expun acum, iar ceilalți competitori nu dau niciun fel de amănunte privitoare la mijloacele și resursele prin care să pună în operă asemenea rezolvări. În consecință, este de înțeles de ce, în loc să analizeze critic promisiunile candidaților, electoratul se concentrează emoțional pe aparițiile acestora, pe impactul lor carismatic. Iar mediile comunicaționale speculează situația și îi manipulează din plin în această direcție. Este semnificativ, din această perspectivă, faptul că întreaga campanie se axează pe „virtuțile” prezidențiabililor și neglijează, aș zice deliberat, rolul grupărilor politice care îi susțin, al partidelor pe care ei se bazează în justificarea promisiunilor pe care le fac, încercând să își atașeze electoratul. Or, se știe că orice reformă a sistemului administrativ al statului, orice restructurare a sistemului judiciar sau a celui economic, nu se poate face decât cu acordul parlamentului, al forului în care se exprimă și acționează partidele. Constituția limitează puterile prezidențiale, atribuindu-i șefului de stat un rol de reprezentare a țării și de arbitrare a raporturilor dintre forțele politice interne reprezentate, în urma alegerilor, în legislativ. Președintele nu poate impune unei anume majorități parlamentare propriile sale proiecte, dacă ele sunt în opoziție cu cele vizate de aceasta. Iată de ce consider că axarea campaniei electorale actuale doar pe bătălia prezidențială este formă fără fond, mai ales că parlamentarele urmează la o săptămână după primul tur al prezidențialelor.
Pentru evoluția viitoare a situației interne a României, personajul trimis de alegători la Cotroceni va fi mai puțin decisiv decât majoritatea parlamentară, formată sub direcția unuia dintre partidele învingătoare. Nici Marcel Ciolacu, nici Ciucă, Geoană, Simion sau d-na Lasconi (ca să enumerăm doar candidații cu șansă) nu vor putea să își impună proiectele de țară, fără un sprijin parlamentar solid, fără o „majoritate prezidențială”.
Privind situația partidelor din planul impactului lor electoral, observăm că, în mare, priza lor la alegători nu prea s-a schimbat. O treime dintre aceștia sunt, tradițional, arondați stângii, votând disciplinat PSD-ul. Din păcate, în ciuda programului pertinent al candidatului la președinție, Marcel Ciolacu, partidul nu prea s-a schimbat. PSD-ul a fost, de la începuturile sale, un partid clientelar, a cărui menire a fost și este satisfacerea intereselor de grup și particulare ale componenților săi. Să nu uităm că cei mai bogați oameni ai țării, „baronii” apăruți în toate unitățile administrativ-teritoriale, sunt PSD-iști. PSD-ul, aflat aproape neîntrerupt la guvernare după răsturnarea comunismului, a practicat mereu ocuparea instituțiilor statului cu fidelii și clienții săi, știind – din „lecția comunistă” – că cine deține instituțiile (prin politizare), deține statul, deci își impune legea. Cum ar putea d-l Marcel Ciolacu să susțină că va face reformele prin care România să „decoleze” spre nivelul de civilizație și bunăstare occidental, când oamenii din partidul său, formați pe sistemul ierarhic-clientelar de care am vorbit sunt tot cei care s-au „rotit” în diverse funcții și au condus și conduc diverse instituții de forță ale statului român? În ce privește PNL-ul, partidul care are pretenția de a reprezenta „treimea de dreapta” a electoratului, el a făcut greșeala fatală, sub conducerea directă a președintelui Klaus Werner Iohannis, să se asocieze (în „Alianța Stabilității”) cu PSD-ul, renunțând la colaborarea cu USR-ul și UDMR-ul, grupări din aceeași zonă politică. Rezultatul? PSD-ul l-a dominat, impunându-i obiceiurile sale clientelare, modalitățile sale tehnice de împărțire și însușire a resurselor economice ale țării. E dificil, în acest context, să mai susții în fața USR-ului, PMP-ului, FD-ului, că dreapta trebuie să se unească sub direcția ta. Dacă în urma alegerilor parlamentare, „Alianța Stabilității” va reveni, sistemul care și-a pus până acum pecetea pe evoluția României va fi același. În acest context, absenteismul, refuzul unor cetățeni de a se prezenta la vot, va însemna o confirmare a lui.
