BOGDAN ALBULESCU (actor, interpretul rolului Dinu, din serialul „Iubire cu parfum de lavandă”): „Sunt într-un punct luminos al vieții mele”

„E relaxant să joci pe un text scris frumos”

– Abia a debutat pe micul ecran și serialul „Iubire cu parfum de lavandă” este deja lider de audiență. Ca „parte” importantă a acestui proiect, spune-ne și nouă povestea acestui succes marca Antena 1, cu mare priză la public…

– Am vreo cincisprezece ani de experiență în seriale de televiziune şi pot spune cu mâna pe inimă că „Iubire cu parfum de lavandă” este cel mai bun proiect de acest fel la care am participat vreodată. Spun asta, mai ales din punct de vedere al scriiturii, sunt implicați în serial scenarişti tineri, care fac o treabă excelentă. De asemenea, producătoarea Ruxandra Ion nu se dezminte de a fi „dirijoarea” tuturor, asul absolut în domeniul serialelor de televiziune, iar Antena 1, gazda perfectă. Deci, pe lângă bucuria de a face parte dintr-un proiect nou, este şi o mare uşurare să lucrez într-o echipă care funcționează atât de bine. E relaxant să joci pe un text scris frumos, căci îmi amintesc începuturile telenovelelor şi cât timp se pierdea tocmai fiindcă textul trebuia rescris permanent. Pauza de filmare, oricât de mică, însemna un efort constant din partea regiei, să rescrie replicile care urmau. Nu mă plâng, Doamne fereşte!, aşa sunt începuturile, până la urmă, un serial precum „Regina” (debutul meu în televiziune şi una dintre primele telenovele româneşti), a scris istorie. Revenind, echipa aceasta în care lucrez acum este chiar una care-mi dă un confort total. Fac cuplu cu Andreea Vasile, ne ştim demult, iar respectul meu pentru ea ca actriță şi ca om este imens. Chiar şi povestea serialului îmi este familiară, fiindcă pe timpuri, mama mea a deținut un mic magazin sătesc, într-o atmosferă asemănătoare cu cea în care trăieşte personajul meu din serial. După ce a ieşit la pensie, mama l-a închiriat vecinilor noştri, Costică şi Giorgiana. Cu Costică bătusem mingea pe uliță de copil, dar, mai important, el a fost primul om care m-a dus la un film, singur. Adică, mai fusesem cu părinții, dar acum eram numai noi doi, la Cinema „Patria” în Ploieşti, să vedem western-ul „Valea prafului de puşcă”. N-am cum să uit vreodată un moment ca acesta! Iar Giorgiana era învățătoare. Iată că pentru „Iubire cu parfum de lavandă” am nişte repere clare, fiindcă îl interpretez pe Dinu, patronul magazinului şi barului din sat, locul unde se petrec toate cele importante într-o mică comunitate. A trebuit doar să mă las purtat de amintiri, de modul în care se desfăşura viața în jurul acestui magazinaş al mamei. I-am dat timp personajului meu să se reacomodeze cu viața aceea. Îmi place că am ajuns la maturitate în meseria de actor, fiindcă odată cu ea am căpătat această superputere: de a dilata timpul. Reu­şesc, în sfârşit, să-mi acord răgaz, să i-au decizii cumpătate şi în concordanță cu personajele pe care le interpretez.

„Freelancer, fără carte de muncă”

– Telenovelele, în ciuda succesului extraordinar la public, au fost mereu arătate cu degetul, poveştile lor fiind acuzate de lipsă de profunzime artistică. Mai sunt valabile aceste critici?

– Până să răspund concret, trebuie neapărat să precizez că televiziunea permite multor actori să-şi facă meseria, pur şi simplu. Sunt unul dintre ei. Actor freelancer, fără carte de muncă, dau concurs pentru orice rol, fie că e teatru, film sau televiziune. Un actor nu poate să-şi aleagă mereu numai rolurile care-i convin cel mai mult (lucru valabil în orice meserie), ar muri de foame în felul acesta. Însă, chiar şi rolurile care nu sunt în topul preferințelor, le construim cu dedicație, cu toată atenția şi respectul pentru meserie. Evident că mi-aş dori să fac numai filme, dar sunt om ca toți ceilalți, trebuie să trăiesc, sunt soț şi tată. Televiziunea mă ajută să am grijă de familia mea, iar pentru asta îi sunt recunoscător. Acum, telenovelele… Discuțiile despre ele devin din ce în ce mai blânde, iată un lucru bun. Însă, la început, a juca în astfel de serii era considerat un act de înaltă trădare a artei actoriceşti. Uite, eu, după ce am terminat facultatea, am fost angajat la Teatrul „Bulandra” din Târgovişte – cu greu, după tot felul de concursuri. Când am luat selecția pentru serialul „Regina”, am fost obligat să-mi dau demisia instantaneu. Pe atunci nu ştiam mai nimic despre ce presupunea un serial TV, dar țin minte că deja mă temeam de consecințele lui: să fii obligat să pleci din teatru pentru asta, trebuie că era ceva rău. Apoi, cum te vor percepe fanii, colegii actori… Cel mai frică îmi era de popularitate, nici azi nu am scăpat complet de teama asta. Eram tânăr, proas­păt într-o meserie pe care o descoperisem destul de târziu, nu-mi plăcea să fiu identificat pe stradă cu personajul pe care-l jucam. Mă supăra că mă strigau oamenii Cosmin, după numele din serial, şi că nu-mi ştiau numele ade­vărat. A trecut mult de atunci, m-am maturizat, am realizat că dacă eşti recunoscut, chiar şi după un singur rol, este totuşi un compliment din partea unei categorii de public, care poate nu este atât de riguros. Oamenii aceia doar se bucură de un show de televiziune şi se identifică cu personajele din el, atât.

Revenind la întrebarea ta, spun că azi lucrurile au evoluat mult, actorii tineri care joacă în telenovele nu mai sunt acuzați că se compromit. În plus, serialele se bucură de participarea unor nume grele ale teatrului, aceşti mari actori îi ajută pe tineri şi au ridicat în timp stigmata de pe telenovele. Şi nu în ultimul rând, s-a înțeles, în sfârşit, că nu fiecare act artistic trebuie să fie de maximă profunzime. Un serial TV este un simplu mijloc de relaxare. Nu trebuie să iei de acolo nu ştiu ce învățăminte, el doar te ajută să te deconectezi de la cele zilnice. În plus, de când au apărut HBO, Netflix, Amazon etc., valoarea serialelor a crescut substanțial. Eu am filmat pentru Amazon o miniserie de zece episoade („The Power”), iar procesul a fost exact al unul film de lung metraj. Adică realizat cu buget substanțial, în tihnă, cu studiu îna­inte. Ca un contra-exemplu, când lucrăm la un serial TV obişnuit, se trag douăzeci de secvențe pe zi. Enorm! Dar sunt şi multe lucruri bune pe care mi le-am însuşit din munca în televiziune: să fiu rapid, să iau decizii iuți, să memorez enorm de mult text în termen foarte scurt şi apoi să fiu capabil să uit. De asemenea, televiziunea nu m-a înghesuit într-un colț al meseriei, sunt în continuare extrem de pasionat de actorie, în toate aspectele ei. Doar pentru că serialele sunt foarte bine promovate, nu înseamnă că noi, actorii din ele, nu jucăm teatru şi film. În ceea ce mă priveşte, mă puteți vedea zilele acestea la Teatrelli, în „Fade In / Fade Out”, iar în curând va apărea „Blindsight”, unul dintre cele mai aşteptate filme ale anului. Producția s-a filmat în Turcia, în regia lui Adrian Sitaru. În concluzie, fiecare dintre noi, actorii, îşi face meseria aşa cum consideră, în funcție de şansele care se ivesc, de efortul pe care-l depun şi nu ar trebui să mai existe niciodată o distincție între aşa-zisele „tipuri de actor”.

Cu barca pe râul vieții

– De fapt, tu cum ai ajuns actor, Bogdan? Eşti un om foarte discret, se ştiu puține lucruri despre tine, nici interviuri nu prea acorzi…

– Asta, pentru că sunt supărat pe presă, care a devenit extrem de politizată. Marile cotidiane de­ser­vesc interese, revistele mondene mint sau răstălmăcesc. Dar când sunt invitat de publicații pe care le respect, precum Formula AS, spun prezent cu mare drag. Cum am devenit actor? Mult timp am spus că am ajuns să fac meseria asta din întâmplare. Dar au trecut ani de atunci, iar mie îmi place ca, din timp în timp, să reconsider ci­ne sunt din perspectiva prezentului. Da, zic şi azi că am devenit actor din întâmplare, dar adaug că am şi fost predispus pentru me­seria asta. Cred că viața este ca un râu, iar omul e o barcă ce pluteşte pe el. Eu numesc alunecarea asta „calea de minimă rezistență” – aluneci fără să te opui, dar nu cu ochii închişi. Din timp în timp, pe stânga, pe dreapta, se ivesc pontoane, canale, tot felul de ieşiri din cursul apei. Poți alege un astfel de drum. Ei bine, barca mea plutea pe ape care nu-mi plăceau. Eram în ultimul an la Drept, aveam restanțe şi-mi era greu să mă ocup de ele ca să-mi pot lua licența. Nu-mi plăcea facultatea deloc. În acea vară, am plecat la mare, la Gura Portiței – vremurile în care la Portița nu era nimic, doar un copac şi o gheretă. Stăteam la cort, fata cu care eram studia pentru regie-film, iar prin ea am cunoscut o mulțime de oameni care au ajuns să-mi placă foarte mult. O lume nouă pentru mine, una care mi se instala la inimă. Brusc, cu două săptămâni înainte de admitere, am hotărât să dau la actorie. Am strâns cortul, am venit la Bucureşti şi am cunoscut-o pe Julieta Geroiu. Şi atunci, ca şi acum, ea este unul dintre cei mai buni dascăli în domeniu, tineri ieşiți din mâna ei intră pe bandă rulantă la facultăți de teatru. Mi-a devenit una dintre cele mai bune prietene. Două săptămâni de pregătire cu Julieta, şi am intrat la actorie. Cred că am avut noroc, pentru că încă nu înțelegeam prea bine fenomenul artistic, mi-au luat doi ani de facultate să pricep ce făceam eu acolo. Ce caut, de ce fac asta? Să nu fiu înțeles greşit, trăiam anii facultății cu enormă bucurie şi entuziasm, dar abia spre final am realizat că era exact ceea ce-mi doream să fac toată viața. Țin minte că în anul II am avut un modul de commedia ­dell’arte, cu dna Sanda Manu – o minune de om, un privilegiu imens să o fi cunoscut. Ce minte ascuțită, ce energie! În pauze jucam cu dumneaei fripta şi ne bătea pe bandă rulantă, era iute şi isteață, ca o adolescentă. După curs, o conduceam cu toții la troleibuz, iar pe drum, discutam una, alta. Într-o astfel de zi, am întrebat-o: „Doamnă, eu oare de ce am intrat la Teatru?”. „Eşti un bou!” mi-a răspuns direct. „Uită-te în oglindă, nu vezi cât eşti de frumos, de aia ai intrat!”. Avea un umor inegalabil, a fost modul ei de a-mi sugera să nu mă mai frăsui atât, să nu mai caut dedesubturi sau să inventez poveşti şi înțelesuri, ci să iau lucrurile ca atare. Eram unde trebuia să fiu. Am devenit brusc conştient de cine sunt, că eu nu eram unul dintre acele genii ce apar la câteva generații de actori, ci un tânăr iubitor de actorie, în care profesorii au văzut potențial şi au pariat pe el. Eu mă simt câştigat, sper că şi dumnealor.

„Caprele și Legendele Olimpului”

– Dar înainte de actorie, Bogdan, ce fel de tânăr ai fost?

– Am fost un băiat de la țară, din Boldeşti Scăieni, Prahova. Un băiat care mergea vara cu caprele, un băiat care se juca pe uliță. Ce mă deosebea de restul puştilor? Poate doar un singur lucru: eram îndrăgostit de cărți, citeam cu nesaț de la patru ani. „Legendele Olimpului. Eroii” a fost prima carte pe care am pus mâna, iar lumea mea s-a colorat instantaneu. De atunci şi până azi, cărțile au rămas modul meu de a-mi „lărgi cuşca”. Prin ele călătoream fără să mă mişc, iar când am crescut şi am pornit să explorez lumea cu adevărat, am înțeles-o poate mai bine decât băieții de pe strada mea. Ajuns la liceu în Ploieşti, m-am simțit la început puțin exclus, fiindcă eram de la țară, dar, din nou, bagajul acesta mare de lecturi m-a scos repede la lumină. Cred cu toată tăria că cititul e salvarea tinerilor, dacă ar avea obiceiul acesta constant, ar fi mult mai bine adaptați. Am încredere în tineret, însă depărtarea lor de cărți este îngrijorătoare, recunosc. Poate că temerile mele legate de educație sunt accentuate de când am devenit tată, dar ele sunt, totuşi, reale. De aceea îmi permit să dau un sfat, de la băietanul care mergea cu caprele şi care a ajuns actor: citiți, citiți, citiți!

Cu pălinca la poartă

– Ai păstrat legătura cu locul în care ai copilărit, cu bunicii, cu satul?

– Mi-am iubit bunicii la fel cum îmi iubesc părinții. Ei mă îngrijeau cât ai mei erau la muncă. Am prins chiar şi o străbunică. Nu numai că păstrez legătura cu Scăieniul, dar eu consider că acolo este casa mea. Încă am capre. Săptămâna trecută am plantat patruzeci de pomi, uite ce bătături am în palme! Cum nu sunt angajatul vreunui teatru, probabil nu voi avea pensie, deci acela este locul în care plănuiesc să mă retrag. După ce nu voi mai primi ca actor nici măcar un rol de moş, voi vinde la poartă pălinca extraodinară pe care deja ştiu să o fac (râde). Iată planul meu de pensionare!

– Crezi că până atunci va mai rămâne ceva din farmecul satelor româneşti?

– Nu mă sperie niciun fel de variantă a viitorului, dat totuşi sper că voi apuca să culeg roadele celor patruzeci de pomi. Spun că nu mă tem, dar mi-e ciudă de anumite lucruri, unul fiind mizeria pe care oamenii o fac în natură. Există o pădurice chiar lângă casa din Scăieni, pe malul Teleajenului (ce a mai rămas din el), şi e plină de gunoaie. Nu înțeleg cum pot oamenii să arunce, pur şi simplu, acolo. O ruşine! Eu sunt fumător de peste douăzeci de ani, dar niciodată, absolut niciodată în viața mea, nu am aruncat un chiştoc pe jos. Mă deranjează mult disprețul unora față de natură. Culmea este că eu, ca un mare pasionat de literatură ştiințifico-fantastică, nu mă tem de un viitor distopic al omenirii. Înțeleg că ne îndreptăm către o omenire robotizată, către o planetă mai degrabă deşertică, înțeleg toate acestea, dar nu le pot ierta. Sunt convins că vom putea găsi poezie şi într-un astfel de viitor, dar tot e păcat că ne batem joc de ceea ce încă avem: păduri, lacuri, cascade, dealuri, verdele acesta minunat!

„Rețete povestite”

– Legătura cu locul copilăriei ți-a deschis și pasiunea pentru gătit? Ai pe Internet propriul show culinar, unul cu totul inedit, pe care îl recomand cititorilor noştri…

– Sunt sigur că pasiunea pentru gătit are legătură cu satul şi natura. Există o conexiune profund sentimentală între aceste lucruri. Gătitul, în sine, este un refugiu pentru mine. În plus, marile mele iubiri sunt muntele şi pădurile, iar să culeg ciuperci, o adevărată pasiune. Aşa se face că toate elemente acestea au creat o idee, un concept: o serie de rețete istorice, gătite la munte, în aer liber. Fac echipă cu prietenii mei, Radu Micu (actor) şi Cătălin Bugean (regizor), iar canalul de YouTube se numeşte „Rețete povestite”. Ce propunem sunt rețete vechi de sute de ani, unele uitate complet, pe care le readucem la lumină. Pateu copt, rețetă de la 1695, ca să dau doar un exemplu… Vatra, jarul şi aerul de munte ne sunt bucătăria, şi nu facem vreo repetiție înainte. Totul a pornit de la ideea că istoria mâncării are legătură directă cu istoria noastră ca neam, dar şi cu istoria noastră personală. Adică, eu cred că părinții noştri ne iubeau şi prin mâncare: „Ai mâncat, mamă?”. Trauma lor dinainte de revoluție, de a nu avea ce pune pe masă, se transforma într-o mare iubire când farfuria era plină, iar gestul de dragoste al copilului către părinte se întorcea dacă mâncai tot. Comunismul este marcat în istorie şi prin asta, prin puținele ingrediente care se găseau, prin rețetele inventate de mama. Aşadar, urmărind firul istoric al bucătăriei româneşti, recompunem şi parte din povestea noastră pe aceste meleaguri. Influențele vecinilor, cuceririle, clima, peisajul, totul se regăseşte în felurile de mâncare. De exemplu, am avut surpriza să descopăr scorțişoară în rețete vechi de sute de ani, doar pentru că plaiurile acestea făceau şi ele parte din rutele comerciale ale Orientului. Unele feluri culinare le recompunem din imagini, fiindcă am găsit documente istorice doar cu „foto-rețete”, fără rețetar scris, aşa că am încercat să le ghicim. Dincolo de faptul că e distractiv să facem asta, are şi o mare legătură cu timpul, cu răgazul pe care-l acordăm lucrurilor esențiale din viețile noastre. Înainte, oamenii aveau o zi întreagă dedicată gătitului, nu se putea altfel. Pregăteau lemne, făceau foc, îl întrețineau, culegeau legumele, alegeau o pasăre din ogradă, fiecare din aceste lucruri necesita timp. Dar timpul acesta însemna şi savoare, şi dragoste pusă în acea savoare. Azi, fie comandăm mâncare, fie dăm drumul aragazului şi, dacă ar putea să tragă el singur tava în cuptor, ar fi perfect. Nu e de mirare că nu mai dăm importanță mâncatului împreună cu familia, nu mai suntem recunoscători că avem ceva pe masă. Aşadar, ceea ce facem noi în „Rețete povestite” nu e numai un show culinar, ci și un salt în timp, un moment de relaxare în care gătim, dar şi aflăm mai multe despre cine suntem.

– Şi cine suntem azi, cine am devenit?

– Oameni prinşi în iureş, grijă şi avalanşă de informații. Telefonul ne consumă timpul, pentru că facem totul prin el – vorbim, lucrăm pentru serviciu, căutăm în dicționar, fotografiem, avem impresia că ne este indispensabil. Suntem atât de bombardați cu informații, că în curând nu vom mai avea spațiu în creier pentru nimic. Am devenit uşor de influențat tocmai din cauza asta, pentru că nu mai suntem capabili să selectăm informația care ni se serveşte de-a gata. Ce putem face, însă, ca să fim capabili de a alege ideile valabile? Să citim, să citim, să citim!

– Îi citeşti băiatului tău seara?

– Absolut. Nu numai seara, în orice moment în care suntem împreună. Consider că este un moment de maximă tandrețe să te ghemuieşti la capul patului, sub veioză, şi să-i şopteşti o poveste copilului tău.

„Sunt bine!”

– Bogdan, una peste alta, eşti mulțumit cu viața ta?

– Bogdana, să ştii că sunt într-un punct plin de lumină al vieții mele. Uite, un lucru atât de important, la care nu te gândeşti zilnic. Chiar îți mulțumesc pentru întrebare, pentru că ea mă „obligă” să recunosc cu voce tare că sunt bine. Îmi fac meseria pe care mi-am ales-o din curiozitate şi pasiune. Nu mă mai tem pentru viitor, că, în câteva luni, voi lua drumul castingurilor pentru noi roluri. În plan personal, sunt de asemenea binecuvântat cu o familie grozavă. O soție nemaipomenită şi un puşti pe care-l iubesc de nu mai pot. Îmi dau seama cât de sărac aş fi fost dacă nu eram tată în această viață. Sunt, aşadar, într-un loc bun. Fără regrete. Uneori, recunosc, parcă mi-aş dori să fiu mai implicat social, mai militant. Sigur, am participat la toate protestele în care am crezut, nu mă tem să spun cu voce tare ceea ce cred, dar parcă simt uneori că aş putea face mai mult, aş putea lua nişte decizii cu impact mai puternic asupra semenilor mei. Dar acesta nu e un regret, ci mai degrabă un plan de viitor.