În întunecații ani 1980-1985, neica Goriță din Petrești era tânăr și a făcut armata pe un camion de poștă, pe traseul Cărbunești-Filiași. Îl cunoșteau oamenii din toate satele, circula iute și, de multe ori, cum cădea zăpada lui Moș Crăciun, numită de tovarăși zăpada lui Moș Gerilă, ajungea în cele mai îndepărtate cătune, acolo unde armata avea grupe de elită, puțin cunoscute de țărani. După ce și-a dat jos uniforma, i-a plăcut să rămână tot un om al scrisorilor, ziarelor și pachetelor, devenind om de bază în Poșta Auto. Într-o zi ploioasă de Noiembrie, se întorcea din satul Vladimir la Cărbunești. Pe drum, în centrul satului Andreești, a predat corespondența factorilor poștali din sector. Bieții de ei erau disperați că urma să-și care valorile poștale, inclusiv scrisorile, până la marginea pădurii, unde pe atunci locuiau destui primitori de telegrame, de scrisori, de ziare și reviste. Când să plece, Goriță s-a văzut oprit de săteanul Vatică: „Stai o țâră, Gore, că avem un caz, moare bietul om colea, în șanț”. Bietul poștar l-a privit curios, dar și-a adus aminte că nu are voie să se amestece în cazuri întâlnite prin localități. A dat din cap, a rostit un nț… hotărât, până când milițianul Ploieșteanu a intervenit ferm: „Știu că nu ai voie, cetățene, știu că ai răspunderi de stat, dar avem un caz între viață și moarte, e viața unui om în joc. Du-l, rogu-te, la spital, salvează-l, nu-l lăsa să piară în furtuna Celui de Sus”. Văzând atâta rugăminte, Goriță l-a ridicat pe cel care abia mai răsufla, l-a pus printre efectele poștale și a mai oprit mașina în curtea spitalului din Cărbunești. Știa că încălcase legea, dar era mulțumit că-l adusese pe amărâtul acela între doctori. Bolnavul a fost dus pe o targă într-o sală de consultații, iar doctorul Munteanu, celebru în zona de munte a Gorjului, s-a apucat imediat de consult. „Dacă mai întârzia cel mult o jumătate de oră, ar fi murit”, a spus el. „I-ați făcut un mare bine, oameni cu suflet. Matale, domn’ poștaș, ai făcut un lucru sfânt, ai salvat o viață”. „Am făcut-o pe riscul meu”, își amintește, și azi, neica Goriță, la câte-o cană de țuică fiartă, dar am salvat un om care mai trăiește și în ziua de azi. Când a ieșit din spital, a venit la mine acasă, mi-a adus un porc, o damigeană de vin alb și mi-a spus recunoscător: „Domnul Goriță, mi-ați redat viața cu sprijinul lui Dumnezeu, nu voi putea niciodată să vă mulțumesc îndestul”.
Nu l-am mai văzut de atunci, dar m-am întâlnit cu neamuri de-ale lui, cu fiicele sale care au ajuns la vârsta de 50 de ani, cu alți consăteni care m-au asigurat că e sănătos, că are o familie frumoasă, are nepoți și nepoate. Am încălcat legea, dar nu m-a luat nimeni la întrebări, au înțeles că nu era altă cale decât să-i salvez viața omului.”
