Vise, cu ochii deschiși

– În multe dintre textele tale, publicate în revista noastră, copilăria petrecută în satul Ciocanu, de la poalele Munților Piatra Craiului, apare ca o prefigurare a raiului. A fost ea, cu adevărat, atât de luminoasă, sau memoria ta a transformat-o într-un fel de mit?

– Toate întâmplările copilăriei, toate mirările în fața necunoscutului, toate visele cu ochii deschiși le port cu mine și acum, ca pe un rucsăcel de care nu mă despart niciodată. Cred că toată viața adultului e o ispășire a copilăriei, în sensul apelului la anii inocenței, al recursului la memorie. Întrebările copilului au întotdeauna un răspuns, ceea ce nu li se întâmplă de fiecare dată oamenilor adulți. Tot ce am scris în „Formula AS” s-a întâmplat aievea și ține mai degrabă de o serie de miracole, pe care le-am trăit și în care am crescut, iar nu de un univers paradisiac.

– Legătura directă cu natura, libertatea copilăriei, au influențat modul în care privești acum lumea?

– Nu aș fi întreg acum, dacă natura nu mi-ar fi marcat în chip esențial copilăria. Mersul desculț prin iarba plină de roua neatinsă de soare îmi dădea energie. Hălăduiam de mic prin păduri, aveam luminișurile mele de unde culegeam fragi și zmeură, așteptam ore în șir ascuns după o stâncă să văd căprioarele cum veneau în luminișurile acelea și pășteau nestingherite, fără să mă vadă. Cum să uiți asemenea clipe?

– În scrierile tale, natura este un personaj. Crezi că oamenii de azi au pierdut această legătură cu ea? Poate natura să fie o formă de educație spirituală?

– Când vorbesc despre natură, mulți oameni înțeleg prin asta doar o priveliște, un fel de fotografie neînsuflețită. Multora le lipsește curiozitatea să vadă cu ochi vii un cuib de rândunele la streașina casei, o căpiță de fân, o pădure de fagi foșnind a toamnă. Natura te cheamă mereu la ea, trebuie doar să fii atent, ca să îi poți răspunde și să-i simți ­sufletul.

„Bunicul Pătru și cartofii din jar”

– Care este personajul cel mai drag, cel mai viu din lumea copilăriei?

– Dacă ar fi să scotocesc în rucsăcelul meu cu amintiri, aș alege momentul în care m-a învățat bunicul Pătru să aprind focul, cu iască și două pietre de cremene din care, prin frecare, sărea scânteia iar apoi ațâțam flacăra cu vreascuri uscate. În vatra cu jarul focului făcut de mine, coceam apoi cartofi, pe care îi mâncam amândoi fierbinți, cu coaja rumenită.

– Ai spus adesea că ești „un țăran care trăiește la oraș”. Ce înseamnă pentru tine această identitate dublă?

– Da, am rămas un țăran care trăiește la oraș. Ține seama că nu am folosit cuvântul „locuiesc”. De trăit, poți să trăiești oriunde, fie că ești sărac sau bogat, poate să nu îți lipsească nimic, dar să nu îți găsești locul. De locuit, am locuit însă doar în satul nașterii mele, începând cu copilăria, și până ce m-am stabilit în București. A locui înseamnă, după mine, să fii în acord deplin cu tine însuți, să nu îți lipsească teribila bătaie de inimă a ființei.

M-ai întrebat dacă mai există satul pe care îl port în amintire. Satul aproape că a dispărut, mai trăiesc doar vreo zece bătrâni, cel mai în vârstă are 93 de ani, și mai sunt încă vreo cinci familii mai tinere, care au microferme de vaci. Zeci de hectare de pășune rămân an de an pârloagă, ți se rupe sufletul să vezi iarba până la genunchi și o mulțime de flori uscate. În schimb, au apărut o groază de vile, unele au câte zece camere sau chiar mai multe. Peste câțiva ani, satul va deveni stațiune, vor fi pârtii de ski, moteluri și toate cele. Oamenii caută locuri tot mai izolate, pentru că multe dintre stațiuni au devenit un fel de orașe. Cel mai rău e că satul nu mai are liniște, mașinile trec înspre Bran sau înspre Rucăr prin Ciocanu, e cumva straniu să vezi limuzine gonind pe șoseaua pe care în copilăria mea treceau doar căruțe și animale venite de la păscut.

Nu am nimic cu oamenii care și-au construit și își construiesc vile cu o droaie de camere. E treaba lor, e un refugiu unde își petrec sfârșitul de săptămână sau Crăciunul și Paștele, cu grupul lor de prieteni. Dar nu vii tu, cum te-o fi chemând, să-ți ridici ditamai vila, fără să respecți natura și, cât de cât, arhitectura caselor țărănești, asemănătoare cu cele din zona Muscelului. Și asta nu se întâmplă doar în satul meu, ci peste tot. În alte țări există legi care îi obligă pe cei care își construiesc locuințe sau case de vacanță să respecte arhitectura locului. La noi, parlamentarii nu pot să voteze o lege împotriva lor. Din această cauză, fața satului se schimbă mult și nu în bine. Satul copilăriei mele s-a mutat cumva în cimitir, lângă bisericuța de pe deal. Când ajung acolo, primul lucru pe care îl fac e să merg la mormintele bunicilor și părinților. Acolo îmi găsesc liniștea, acolo mă năpădesc amintirile, mai vii ca oricând.

„Ce faci, cosești?”

„Cosesc, Gogule!”

– În scrierile tale, satul apare ca o comunitate care avea o putere extraordinară. Ce avea satul tradițional și nu mai are societatea de azi? Ce crezi că s-a pierdut?

– Satul tradițional își era suficient sieși. Tot ce le era de trebuință oamenilor își făceau singuri, de la hrană, la straiele și covoarele pe care femeile le țeseau acasă, uneori adunându-se în clacă. Fetele învățau de mici meșteșugul țesutului, iar băieții muncile câmpului, în special, cositul. Învățau să mulgă vitele, să tundă oile, să doboare copacii pentru foc.

Comunitatea țărănească avea, într-adevăr, o virtute extraordinară prin faptul că oamenii se ajutau între ei și fiecare dădea seama, într-un fel, față de celălalt. După felul în ca­ re își spuneau u­ nii altora, nu­ mele întreg conținea descendența și a­ partenența fie­ căruia. De pildă, tata era Niță al lui Pătru, iar mama era Ileana lui Ni­ ță al lui Pătru. Lu­ ­ cica lui Stelea al lui Bucur, Gheor­ ­ ghe al lui Niță Nistor, Ma­ ria lui Ștefan al Turii, toate aceste nume dădeau sea­ ma de faptul că satul era o mare familie. Îți dau un exemplu aparent minor, dar care dovedește într-o măsură tulburătoare relațiile dintre săteni. Am mai scris asta și într-un text pentru ­Deutsche Welle, dar cred că merită să redau acest exemplu și pentru cititorii revistei voastre.

În timpul liceului, iarna, când veneam acasă, la fiecare sfârșit de săptămână, din Câmpulung Muscel, se îngâna ziua cu noaptea și era ca un făcut să-l văd de fiecare dată în curte pe vecinul nostru Gheorghe Râpeanu, tăind lemne pentru foc. Îl întrebam invariabil: „Ce faci, ʼnea Gheorghe, tai lemne?”. Iar el îmi răspundea, de fiecare dată, la fel: „Ce să fac, măi Gogule, uite, tai câteva lemne”. Aparent, un dialog al surzilor, dar nu era deloc așa. Evident că omul tăia lemne, doar vedeam că asta face, totuși, îl întrebam, ca și cum eram foarte curios să aflu cu ce se ocupă ʼnea Gheorghe Râpeanu. Și asta nu se întâmpla doar între mine și vecinul nostru, era ca o regulă nescrisă a satului. Îl vedea un sătean pe altul cosind și îl întreba: „Ce faci, cosești?”, iar respectivul îi răspundea că da, asta făcea, cosea. Oamenii se băgau în seamă unii pe alții, luau act de prezența celorlalți. Sigur că mai vorbeau și alte lucruri, dar dialogurile astea între pământeni, aparent fără rost, erau sublime, pentru că arătau că sătenii, chiar dacă nu ar fi avut nimic de spus unii altora, arătau că sunt împreună, că le pasă unora de ceilalți.

Pentru mine au fost atât de fascinante acele dialoguri, încât și acum, când dau o fugă în satul meu, pun aceleași întrebări oamenilor pe care îi întâlnesc, ca și cum aș fi nemaipomenit de curios ce fac, deși văd cu ochiul liber cu ce se ocupă. E aici un fel de metafizică a exprimării, a vorbirii, de aceea am insistat asupra felului în care sătenii dau seamă unii de ceilalți, aparent printr-un dialog lipsit de substanță.

„Surorile au fost primele mele cititoare”

– Când ai simțit că vei deveni scriitor? Cum se transformă amintirile din copilărie în ­literatură?

– Sunt aici mai multe întrebări, voi încerca să răspund, pe rând, la toate. În clasa a șaptea, am scris un roman, „Destinul lui Bogdan”. Evident că nu avea nicio valoare literară, era o poveste lacrimogenă, cu drame, tragedii și toate cele potrivite cu imaginația unui băiat de 13 ani. Romanul era scris pe vreo zece caiete dictando, bine ascunse într-un dulap. Într-o zi (cred că am mai scris asta) am venit acasă cu lemne uscate din pădure, am intrat în casă și le-am găsit pe toate surorile mele plângând, de se scutura cămașa pe ele. Am văzut caietele pe masă și mi-am dat seama că citiseră romanul. Așadar, surorile au fost primele mele cititoare. Atunci, în momentul acela, am știut că voi fi scriitor, pentru că am înțeles că scrisul meu sincer a avut puterea de a impresiona pe cineva, ceea ce este important pentru o scriere. Confirmarea a venit mult mai târziu, în studenție. Primul meu dascăl a fost Radu G. Țeposu, regretatul tău soț, care îmi dădea spre lectură cărțile marilor poeți. El a fost, de fapt, primul cititor și critic al poemelor mele, apărute apoi în volumul „Pentru că în viața aceasta”, volum pentru care am primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Sigur că aveam talent, fără acest ingredient nu poți ajunge scriitor. Dar adevăratul dar de la Dumnezeu a fost să mă nasc și să trăiesc într-un loc binecuvântat, cu oameni binecuvântați, frumoși la suflet. Nevoia de a-mi salva amintirile îmi îndrumă și azi stiloul pe hârtie. Îți spuneam că port cu mine un rucsăcel cu toate întâmplările minunate ale copilăriei. Memoria acelei vârste o regăsesc în tot ce scriu, nu trebuie decât să-i dau viață.

Presa și comunismul

– Ai trăit și scris într-o perioadă de mari transformări ale societății românești, colaborând la prestigioase reviste românești și străine. Cum vezi astăzi rolul jurnalismului? Mai poate presa să schimbe societatea, așa cum speram la începutul anilor ʼ90?

– În primii ani de după ʼ90, presa independentă chiar a jucat un rol important în încercarea de a schimba mentalitatea moștenită din regimul comunist. E greu să cuantific, însă, într-o mică măsură, a și reușit. Așa s-a născut, de pildă, manifestația maraton din Piața Universității. Reversul au fost mineriadele, în special cea din 13-15 Iunie 1990.

În ceea ce mă privește, în Decembrie 1989, eram profesor de limba română într-un sat de lângă Miercurea-Ciuc. Mi-am dat demisia și am venit la București, unde am lucrat în presă. Voiam să fac și eu ceva care să schimbe fața României abia ieșite din comunism. Am socotit că presa e o voce care va schimba multe în societatea românească. M-am angajat mai întâi la Revista 22, pentru ca în toamnă să fiu chemat de Radu G. Țeposu și de Ioan Buduca să lucrez la revista Cuvântul. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea de ziarist. Cuvântul a fost o adevărată școală de presă. Conco­ mi­ tent, am colaborat la Radio BBC, apoi la Radio Europa li­ beră și la ziarul Curentul. Am fost și redactor-șef la re­ vista de cultură Idei în Dialog, înființată de Horia Roman Patapievici. Din 1999, colaborez la Ra­ dio Deutsche Welle, dar nu le mai enumăr pe toate… Am venit cu gândul să pun umărul la deșteptarea societății. Eram entuziast, chiar credeam că presa poate juca un rol fundamental în despărțirea de comunism. N-a fost așa. Iată că și după 36 de ani jumătate din populație crede că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu.

– Ce ai învățat despre oameni în anii de gazetărie?

– E o întrebare dificilă. Sunt oameni și oameni. În reportajele mele, am încercat să prezint publicului personaje cu virtuți extraordinare, atât intelectuali, cât și oameni simpli, cu mintea la ei și curați sufletește. Pe de altă parte, am scris și despre politicieni corupți, despre afaceriști veroși, în concubinaj cu diferiți demnitari, despre interlopi. Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat e că ne lipsește spiritul comunitar, care, între timp, s-a cam pierdut și la sate. A fi împreună astăzi nu e, din păcate, acea virtute care să ne scape de invidie, de egoism, de lipsa de empatie.

Despre rostul vieții

– Trăim într-o epocă dominată de tehnologie. Ce câștigă și ce pierde omul într-o astfel de lume? Există valori ale lumii rurale care ar putea vindeca lumea modernă?

– Nu avem cum să ne împotrivim întru totul tehnologiei, grabei cu care trăim de dimineața până seara. Cariera ne face să acordăm tot mai puțin timp familiei, copiilor. Îi lăsăm în fața calculatorului și aproape uităm de ei. E terenul fertil pentru apariția traumelor în rândul copiilor, acestea fiind observate în multe cazuri de părinți abia după ani și ani. Omul modern ar trebui să redescopere sau să descopere care e rostul vieții. Eu spun că rostul vieții e să cauți până în ceasul de pe urmă care e… rostul vieții. Nu e o butadă, e un gând pe care îl port cu mine tot timpul. M-ai întrebat dacă sunt valori ale lumii rurale care ar putea vindeca lumea modernă. Cum spuneam, valoarea fundamentală a lumii rurale e spiritul comunitar, străfulgerarea că nu ești singur pe lume, că lângă tine mai stă cineva.

– Într-o lume tot mai digitalizată, în care inteligența artificială pune stăpânire pe toate domeniile, crezi că literatura mai poate salva sufletul?

– Înaintea digitalizării, oamenii citeau, cărțile erau memoria vie a frumosului, a iubirii, a bucuriei și durerii, a izbânzii și a pierderii. În zilele noastre, oamenii citesc mult mai puțin. Internetul a golit de cititori bibliotecile, copiii și oamenii mari nu mai simt mirosul filei de carte, bucuria de a trece la pagina următoare, părerea de rău că au mai rămas doar câteva pagini de citit dintr-o carte. Cam asta e realitatea tristă.

„Nu uita de unde ai plecat”

– George, care e cea mai importantă lecție de viață pe care ai învățat-o în sat?

– Am învățat că omul sfințește locul, cum se spune, că oriunde te-ar duce pașii, nu trebuie să uiți vreodată de unde ai plecat. În sat am înțeles să respect deopotrivă omul cu stare și omul nevoiaș, să las mereu loc de bună ziua.

– Dacă ar trebui să salvezi o singură amintire din copilărie, care ar fi aceea?

– Eram cu tata la coasă, în Poiana Stânii, să fi avut vreo 12 ani. Mă învățase tata să cosesc în vara aceea, chiar dacă eram un copilandru. Eram mândru de mine. La un moment dat, am ajuns cu brazda la un cerc mare în jurul unei lespezi, unde iarba era culcată la pământ. L-am chemat pe tata și i-am spus: „Uite, tată, aici au jucat ielele nopțile trecute”. Tata s-a uitat la cercul acela și mi-a zis: „N-au fost ielele, măi Gogule, aici și-a rătăcit o căprioară puiul, la vremea înțărcatului. L-a alergat în jurul lespezii până ce puiul a amețit și s-a lăsat în genunchi în iarbă. Căprioara și-a luat atunci avânt și s-a pierdut în adâncul pădurii, lăsându-și puiul să-și aibă singur de grijă”. Întâmplarea aceea mă tulbură și acum, în toată tristețea ei.