
Cu pași de zăpadă, Crăciunul se apropie, și anul ăsta, de noi. Se strecoară în case, în biserici, prin târgurile împodobite cu lumini feerice și ghirlande aurite, cu căsuțe de lemn, pline de tarabe cu bunătăți, cu vin fiert care răspândește arome îmbietoare, în timp ce văzduhul răsună de colinde vechi, care îți înfioară amintirile. Vine din nou Crăciunul și lumea îl primește cu bucurie, în inima orașelor și acasă, lângă bradul împodobit. Nașterea lui Iisus e cea mai frumoasă sărbătoare creștină. Bucuria ei cuprinde întreg universul, toată suflarea cerului și-a pământului, fiind celebrată cu aceeași ardoare de sute de ani. Există vreo explicație? Poate fi înțeleasă lumește sărbătoarea luminii, pe care o naște în inimile noastre Crăciunul? Întrebări la care am cerut răspuns de la un „cititor” în credință, d-l Costion Nicolescu.
„Târgurile de Crăciun scot la iveală din noi, copilul”
– Într-o lume secularizată, care pare că uită de Dumnezeu, Crăciunul se încăpăţânează să reziste. Nu e român să nu-l sărbătorească, fie că merge sau nu la biserică. Bradul, colindele, marea masă a familiei par să fie de neclintit. Cum vă explicați această putere a sarbătorii Nașterii Domnului?

– Eu cred că putem să vedem Crăciunul ca pe o lacrimă cursă din ochiul lui Dumnezeu, pentru lumea care se îndepărtează tot mai tare de El. Dar e o lacrimă care se transfigurează în bucurie. Eu am fost foarte critic, la un moment dat, cu târgurile de Crăciun şi cu tămbălăul din marile magazine, care apar cam de când începem noi postul. Sunt foarte multe târguri de Crăciun, au căpătat o extindere extraordinară, pe toate meridianele, în societăţi mult mai secularizate decât a noastră, dar şi la noi. Între timp, mi-am schimbat părerea, nu le mai văd foarte critic. Astăzi, într-un fel, poate că ele sunt un mod de a vesti Crăciunul. Poate că și prin imaginile astea, mai pestrițe și gălăgioase, faţă de naşterea lui Hristos, Crăciunul se vesteşte cumva tuturor. Chiar şi pentru cei care vor să ignore evenimentul, ceva-ceva tot rămâne, un abur. Fără să vrea, şi acest eveniment al târgurilor, fiind legat de perioada Crăciunului, e o mărturie, până la urmă. El întreţine, cumva, o conştiinţă vagă a Nașterii lui Hristos. Chiar şi pentru atei, chiar şi pentru necredincioşi. Iar asta contează, în lumea în care trăim. În Occident apar, în acest timp, și acele diorame, cu Betleemul, cu ieslea şi Pruncul, cu ciobanii, cu steaua. Unii fac Betleemul ca pe un sat cu case, cu meşteşugari, cu ţărani, cu animale. E un sat, şi undeva, într-un colţ, se petrece Naşterea Domnului, cu luminiţe. Unele sunt făcute cu mai multă măiestrie, altele sunt mai simpluţe. În partea noastră de lume, în emisfera nordică, mai avem și nopțile lungi, e atmosferă de iarnă, dacă mai şi ninge, sunt luminile iernii, zăpada care străluceşte, focul care arde în sobă… toate astea te fac să intri într-un spaţiu foarte cald, foarte prietenos, foarte promiţător al umanităţii tale.
– Deşi par depărtate de Crăciunul bisericii, aceste târguri au totuşi în ele multă lumină, bucurie și generozitate. Și prin asta, cumva, celebrează nașterea lui Iisus.
– Orice târg vine cu veselie, dar la Târgurile de Crăciun eu cred că e o veselie copilăroasă, cum e copilul: mai nevinovat, mai gratuit în bucuria și-n veselia lui. Şi prin felul de împodobire şi prin scenografie, târgurile acestea trimit cu gândul la Crăciun, nu neapărat religios, dar cu tot contextul de poveşti țesute în jurul lui dintotdeauna – ele vin cu atmosfera de iarnă, de fulgi, de sanie, de zurgălăi, de stele, de globuri. Scot copilul din fiecare din noi la iveală, pentru că în toţi oamenii persistă un copil, care îşi cere drepturile, ce nu i se dau de obicei. Omul încearcă să fie foarte plin de personalitatea lui, de modul lui de a gândi, de maturitatea lui, de profesia lui, de tot ce ştie şi a acumulat, de experienţele lui, dar copilul din el nu moare niciodată. Iar acum, de Crăciun, copilul din noi capătă nu numai un prilej de a ieși la lumină, dar cumva şi o îndreptăţire a existenței lui. Omul simte că, din punctul ăsta de vedere, poate să se bucure pur și simplu, dincolo de concreteţea unor lucruri. E o bucurie care îi umple sufletul şi îl face puţin să joace, să dănţuiască, cumva. Asta vine din bucuria pe care o dă naşterea ca eveniment, încă din primul moment: în iesle la Betleem, cu îngerii, cu păstorii, cu steaua, cu Maica Domnului, cu măgăruşul, cu boul, cu magii, cu Pruncul care luminează cu o flacără care nu te arde, ci te bucură şi te încălzește. Omul e făcut de Dumnezeu să se bucure, iar bucuria dă veselie, veselia e ceva ce ţine de comunicarea lui Dumnezeu cu omul. Nu poţi să comunici cu Dumnezeu numai într-un registru grav, de o pioşenie apăsătoare şi temătoare. Dumnezeu, când se joacă cu copiii, se joacă întru veselie, asta neînsemnând uşurătate sau hlizeală, ci este o săltare a sufletului, venind dintr-o bună comunicare. O bună comunicare se face şi prin mijloace materiale, dar îşi pierde caracterul pur material şi câştigă şi încărcătură spirituală – după cum şi sentimentele noastre, mărturisirile noastre reciproce, gândurile noastre, au nevoie de foarte multe ori să capete o exprimare materială. De aceea, în această efervescenţă a Crăciunului există și o imensă dorinţă de a dărui, care poate să capete o notă excesivă, paroxistică. În vechime, dăruirea nu era atât de complicată şi de consistentă material ca astăzi. Darurile mergeau de la lucruri simple, care se dădeau colindătorilor: covrigi, mere, nuci, poate şi câţiva creiţari, colaci. Asta este frumos: când sunt dăruite într-un anumit duh şi spirit, lucruri aparent sărace dau, de fapt, multă bucurie.
Multe colinde sunt dinainte de Hristos
– Darurile și colindatul sunt și astăzi cea mai importantă vestire a Crăciunului, doar că s-au schimbat foarte mult. Cum erau odinioară, la sat? Vă întreb asta, în calitatea dvs. de etnolog, ați lucrat ani de zile la Muzeul Țăranului din București.

– Ar trebui să spunem dintru început că în tradiția satului românesc, colindul era mult mai răspândit decât ne închipuim astăzi, el nici nu se cânta doar de Crăciun. Eu însumi am fost foarte mirat când am aflat, foarte târziu, că există colinde pentru multe alte momente ale anului, colinde care sunt dinainte de Hristos. La un moment dat ele s-au încreştinat şi s-au împlinit din punct de vedere al frumuseţii versurilor și melodiilor, cât şi din punct de vedere teologic. Au o simplitate, dar au o simplitate profundă. Colindele iau anumite elemente din textele bisericeşti, dar le exprimă mult mai uman, le aduc într-un registru al sufletului, al minţii unite cu sufletul şi al unei însoţiri cu Hristos foarte familiară, foarte apropiată. De colind erau legate la sat și darurile, pentru că la colindat te duceai cu traista, era un cap al cetei de colindători care strângea darurile, iar la sfârşit ele se împărţeau. Ce bucurie se făcea din aceste mici daruri! Ochii copiilor străluceau – şi nu numai ai copiilor, că erau şi cete mai mari, de colindători în vârstă, dar ei se bucurau la un pahar de tărie, sau de vin. Era o bucurie simplă, pe care noi, cei de azi, care ne-am învăţat cu cadouri împachetate, scumpe, nu o mai înţelegem. Era foarte important că în vechime, spre deosebire de vremurile de astăzi, la colindat primeai daruri nu bani, ca acum. Nu primeai o plată, pentru că, în general, în cultura noastră, care este impregnată de duhul bisericii, nu există plată pentru ceea ce faci pentru suflet. Copiii dăruiau colindul, pentru care se pregătiseră şi care era, de fapt, o bunăvestire a Naşterii lui Hristos, care s-a întâmplat acum 2000 de ani, dar se întâmplă și într-un prezent continuu, şi primeau daruri. E o spiritualitate a darurilor. Naşterea lui Hristos a fost ea însăşi un dar imens pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii: a dat pe unicul Său Fiu, care a și murit pentru noi. Şi atunci, darul este ceea ce caracterizează în mod eminent Crăciunul. Cum se spune: nu uita, române, când eşti la ceas de bucurie, să fii bun. Bunătatea şi dăruirea se fac în numele lui Hristos. Orice luăm şi dăm suntem conştienţi că Moş Crăciun este Hristos, care vine şi dăruieşte. Noi mai dăruim diverse lucruri pe parcursul anului, dar aici este un dar cu o încărcătură de Crăciun, de naştere, de prezenţă foarte specială a lui Hristos, sub forma unui prunc.
„Pruncia lui Iisus strălucește în colinde”
– Colindele noastre românești scot minunat în evidență pruncia aceasta a lui Iisus. Țăranii îi spuneau, foarte duios, „Pruncuțul”…
– Este extraordinară această fragilitate, pentru că e un contact cu Dumnezeu în care tu eşti chemat, cumva, să Îl ocroteşti. În colinde se vede lucrul ăsta: Pruncul e foarte fragil, foarte plăpând, nu are scutece, nu are haine, e fugărit cumva, îi e frig, iar noi suntem chemaţi să Îl ocrotim. Deci, Iisus vine la noi, ca noi cumva să ne plecăm spre El (chenoza maximă, adică golirea maximă de sine, cum spune teologia), să îl ocrotim, şi suntem chemaţi foarte delicat. Ăsta este impulsul pe care îl simţi când vezi un prunc: să îl iei, să îl ocroteşti, să îl încălzeşti, să îl iei în braţe, sa îi cânţi, să îl legeni, să fii bun cu el. Este o chemare la delicateţe sufletească şi la bunătate, pe care o imprimă Naşterea lui Hristos. Momentul are o frumuseţe de izvor pur, iar asta se reflectă în colindele noastre și de aceea ele se impun chiar și astăzi, în lumea asta secularizată, chiar şi pentru oameni care nu au nicio legătură cu spaţiul liturgic al bisericii. De aceea și ateii sunt cuceriţi de ele, pentru că în ele strălucește pruncia lui Iisus, chiar dacă le ascultă, să zicem, la radio sau pe o scenă. Sigur, colindul nu a fost făcut ca să fie un spectacol pe o scenă, însă în zilele noastre e foarte bine că sunt cântate şi aşa, pentru că altfel nu ar avea cum să ajungă la atât de multă lume. Ar fi bine să se păstreze, mai ales la sat, pe cât se poate în forma tradiţională, adică cu mersul din casă în casă, dând vestea cea bună, cu popas la fiecare casă şi cu vestirea naşterii lui Hristos. Colindele au fost întotdeauna cântări intonate în mers. Ele nu sunt o manifestare statică. Doar la oraş au ajuns sub forma unor concerte statice în care noi ne adunăm în nişte săli sau în nişte biserici şi le ascultăm şi ne bucurăm, chiar dacă felul acesta de a le interpreta este departe de cel tradițional. Colindele de la oraș sunt mai îndepărtate de spiritul lor vechi şi autentic, pentru că ele, în mod normal, nu se cântă lin, ci au un ritm, o trepidaţie, trebuie să te facă să îţi tresalte inima, să se bucure duhul tău, nu sunt lamento-uri. În anii 1990, a început, pentru unii oameni mai conştienţi, o cursă de recuperare a tradiției țăranilor noștri, printre care și colindele. ASCOR-ul, de exemplu, pe vremea aceea, recuperase tipul ăsta de colind ţărănesc, vechi, cu instrumente, cu o mică dubă, cu băţul care dă ritmul. Sigur că astăzi multe colinde s-au urbanizat. Sunt colindele care se cântă peste tot, în metrou, le cântă Hruşcă şi chiar Madrigalul. Pe vremuri, în timpul dictaturii comuniste, era un disc cu Madrigal, care fusese făcut aici, dar doar pentru străinătate, la noi nu exista. Cine avea acel disc era privit ca și cum ar fi pus mâna pe o comoară. Însă colindele cântate de Madrigal sunt colinde prelucrate, au frumuseţea lor, au melodicitatea şi calitatea lor, dar nu sunt colinde adevărate, să spunem aşa, colinde în spiritul lor tradițional.
„Bradul de Crăciun a venit pe linie occidentală la noi”
– Aş vrea să vorbim despre o tradiţie care nu este românească, dar care ţine foarte puternic Crăciunul ancorat în societatea modernă: bradul. Cât de important e el ca tradiţie în cultura noastră ţărănească?

– El nu a existat de Crăciun în tradiția românească, a pătruns în casele țăranilor târziu, în secolul XX. Povestea Petre Ispirescu că s-a dus într-o casă nemţească, şi acolo a văzut pentru prima dată un brad de Crăciun. A crezut că a murit cineva. De ce? Pentru că în tradiția românească, bradul era folosit în ceremonialul de înmormântare sau în ceremonialul de nuntă, pentru că este veşnic verde, şi atunci ilustrează pomul vieţii din Grădina Raiului. Este fabulos cum în Gorj, la înmormântare, se ia un brad care trebuie să aibă vârsta celui care a murit, se împodobeşte, se lasă la groapă. E o prezenţă foarte pregnantă şi la nuntă, unde se „joacă” bradul. Culmea e că tradiția există și în locuri unde nu există pădure de brad, iar țăranii se duc până departe să-și aducă bradul. Dincolo de aceste prezenţe rituale la înmormântări şi nunţi, bradul de Crăciun a venit pe linie occidentală la noi, iar eu nu văd asta neapărat ca pe un lucru rău. Eu cred că dacă un obicei este însuşit, dacă l-ai şlefuit puţin cu duhul tău, el devine al tău. Eu însumi, dacă ar trece un Crăciun şi nu aş avea brad, parcă nu ar fi deplin praznicul. Dacă nu fac brad, că plec uneori de Crăciun, atunci vreau să am măcar nişte crenguţe, să miroasă a brad în casă.
„Dorința de verde e însămânțată în om”
– Ce înseamnă bradul în cultura noastră ţărănească?
– Bradul e legat de pomul vieţii, de aceea apare şi la nuntă, şi la înmormântare. Într-un fel, el este pomul din mijlocul grădinii raiului, de aceea e împodobit cu fructe. Brad se pune şi la zidirea casei; orice casă nouă are un brad care se leagă acolo şi stă pe tot timpul şantierului. În toate momentele astea – nuntă, înmormântare, construcţie – bradul e însoţit de rugăciuni, devine un element de ritual, e o înfrăţire de ritual liturgic, bisericesc, cu adaos de ritual creştin popular. Acestea nu au de ce să fie descurajate; nu sunt superstiţii, ci sunt maniere de a îmbogăţi un ritual, un eveniment important din viaţa omului, viaţa satului, viaţa unei comunităţi.
Așadar, chiar dacă bradul a venit târziu în sărbătoarea Crăciunului, eu nu l-aş privi ca pe un element străin, ci ca pe un obicei pe care noi ni l-am însuşit şi-l trăim mai cald, poate, decât îl trăiau cei care l-au iniţiat. Nu am studiat în ce moment a apărut în cultura occidentală, că nici acolo nu a fost dintotdeauna, ci a apărut la un moment dat. E interesant că l-au preluat până şi societăţile atee. Creştinii l-au încreştinat, pentru că pun o anumită încărcătură în împodobirea lui şi cu gândul la Moş Crăciun. Ateii l-au făcut cu Moş Gerilă sau fără niciun moş, l-au făcut aşa… ca să fie. Eu cred că e ceva însămânţat în om, această dorinţă de nemurire, de verde, de neofilire, mai ales în mijlocul iernii, când toată natura este uscată, e în hibernare, în aşteptarea primăverii, aşteptare a renaşterii, şi atunci bradul este o prezenţă încurajatoare.
Bradul este şi un termen de comparaţie în lumea satului: să fii drept ca bradul. Există un colind foarte frumos, în care bradul se ceartă cu salcia, care este mai grozav între ei. Şi salcia spune: eu sunt, că pe mine se zugrăvesc icoanele – lemnul de salcie e bun pentru icoane. Şi bradul zice: da, dar din mine se face şiţa care se pune pe acoperişul bisericii şi, dacă nu aş fi eu, te-ar ploua.
– Domnule Costion, la final, ați putea da un sfat cititorilor noștri? Cum să privească spre Crăciun? Cum să se bucure de el?
– Poate ar fi folositor nu doar de Crăciun, ci de fiecare dată când avem o mică dificultate, pentru că uneori suntem atât de păcătoşi, încât ne simţim foarte datori faţă de Dumnezeu, foarte vinovaţi, poate ar fi bine să ne întoarcem la a-L privi ca prunc. Privindu-L ca prunc, vedem în El o curăţie care ni se transmite şi nouă, și atunci avem parte de o curăţire. În faţa unui copil mai repede îţi dispare gândul la păcate, la tot felul de lucruri slabe, la ticăloşii, copilul îţi induce o stare de a vrea să faci binele. Să ne folosim în meditația aceasta de icoanele țărănești ale Nașterii Domnului, care au o frumuseţe aparte. Icoana ţăranilor noștri are în ea magie, deşi ar putea părea stângace. Pruncul e acolo ca un cocon mic, cu animalele care sunt făcute să pară mirate, cu Iosif mirat de apariția pe lume a lui Iisus. E o naivitate cuceritoare, te atrage înăuntru, nu poate să te lase afară. Intri în icoană şi, fără să vrei, și în povestea Naşterii; intri în ea şi ieşi apoi cu ea afară şi toată viața ţi se luminează, alungă din tristeţea care apasă în mod inevitabil peste lume – mai ales în vremurile de acum, care parcă sunt şi mai apăsătoare.