Atenți și cu fruntea sus
– Puține alte zone din România au în zestrea lor culturală nume așa de mari, precum aveți aici, în Botoșani: Eminescu și Enescu sunt doar două din ele. Cu toate astea, județul acesta atât de frumos, aflat la hotarul de nord al țării, pare astăzi un loc uitat în cuiul hărții. Care este explicația?
– În primul rând, vă mulțumesc pentru invitație, e o onoare să fiu solicitată de revista Formula AS. În ce privește impresia dvs. legată de Botoşani, deși zona și-a pierdut privilegiile din trecutul istoriei, suntem atenți şi cu fruntea sus. Botoşaniul îmi este lipit de inimă pentru eternitate. „Înfloreşte în locul în care te-a sădit Dumnezeu!” este o vorbă care-mi place foarte mult şi după care m-am ghidat mereu. M-am întors imediat în Botoşani după studiile universitare de la Iaşi, pentru a pune umărul şi a contribui la emanciparea meleagurilor natale. În cazul meu, este vorba de emanciparea culturală – a tradițiilor, muzicii şi obiceiurilor populare. În fiecare secundă a vieții mele încerc să fac lucruri frumoase pentru Botoşani, mai ales din 2019, de când conduc „Centrul județean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiționale Botoşani”. Împreună cu colegii mei inimoşi, ne dăm peste cap să găsim soluții pentru conservarea tradițiilor botoşănene, indiferent cât de grea e uneori lupta.
– Ce a mai rămas din aceste tradiții locale, aflate pe cale de ducă, în toate zonele românești?
– Tocmai aici e marea problemă și în județul Botoşani, folclorul a rămas reprezentat aproape exclusiv de muzică. Datinile, meşteşugurile, toate celelalte elemente care alcătuiesc tradiția mai pâlpâie ici și colo. Mai avem doar câțiva meşteri care continuă să făurească obiecte tradiționale, dar o fac pentru sufletul lor, mai mult o nostalgie, decât un mod de viață. Nu sunt remunerați în vreun fel şi nici nu mai au ucenici pe care să-i învețe. Cred că lucrurile ar sta și mai rău, dacă nu ar exista îndemnuri din partea Centrului nostru, pur şi simplu ne încăpățânăm să nu lăsăm să moară puținul care ne-a rămas. Şi iată că, din cei treizeci de meşteri pe care-i mai avem în tot județul, cinci au fost onorați cu titlul de „Tezaur uman viu” în ultimii trei ani.
– Cum mai arată astăzi tradiția populară a județului Botoșani?
– Aşezarea geografică ne-a fost mereu potrivnică. Suntem o zonă agrară lipită de graniță, unde oamenii au fost mereu preocupați mai degrabă de supraviețuire, iar asta a adus sărăcie în obiceiuri. Noi nu ne putem compara, în acest sens, cu vecinii din Bucovina, zonă mult mai avută, din toate punctele de vedere. Dau exemplul Bucovinei, pentru că e foarte aproape de Botoşani şi e ilustrativ, județul Suceava fiind în vârful topului României în păstrarea obiceiurilor străvechi. Ai zice că muntele le-a conservat perfect. Tot în nord, dar ceva mai spre est, la șes, oameni săraci, istoviți de trudă, botoșănenii nu-și împodobeau straiele cu mărgele și paiete. Dar aveau, totuși, bun-gust, iar din puținul lor creau nişte lucruri minunate. Costumul botoşănean, chiar dacă nu-i foarte ornat, este extrem de frumos, în simplitatea lui. Pe de altă parte, bunica îmi spunea că, încă din anii 1950, la adunările săteşti, oamenii veneau în haine de oraş, se abandonaseră deja straiele populare. În schimb, mie mi se pare că azi începe să se înțeleagă valoarea istorică a obiectelor strămoşeşti, tinerii caută prin podurile bunicilor, doar, doar or mai găsi vreo comoară.
– Ce zone ale tradiției populare sunt încă vii?
– La Centrul de Creație ducem o luptă contracronometru. De exemplu, organizăm un atelier de cusut tradițional pentru femei. De vreo doi ani, săptămânal, ele se întâlnesc şi reînvață meşteşugul. Da, poate că unul din motivele principale ale acestor întâlniri este socializarea, dar până la urmă, tot aceasta era şi nevoia care aduna pe timpuri femeile la şezători. Se torcea, se țesea, se cosea, dar se şi „deznodau” limbile, se aflau toate noutățile satului. Avem treizeci şi trei de ediții ale „Şezătorilor iernii” în Botoşani. Și chiar dacă sunt „puse la cale”, așa organizate, cu puneri în scenă, cu regizori, ele îşi ating scopul: respectă tipicul şi prin ele nu lăsăm tradiția să se stingă pentru totdeauna. Eu cred că acolo unde obiceiurile străbune nu au rezistat de la sine, instituțiile statului trebuie neapărat să intervină. E de datoria lor să creeze contexte prin care tradiția românească să supraviețuiască. Ce am rămâne fără ea?
„Mama mă adormea cântând”
– Vorbiți cu mare entuziasm! De unde flacăra asta? Poate fi mortul întors de la groapă?
– Sincer, nu ştiu de unde am căpătat avântul ăsta, fiindcă ai mei au fost mereu oameni la locul lor, retraşi, preocupați să-şi ducă zilele fără să deranjeze pe nimeni. Poate că la mijloc este recunoștința pentru norocul meu. Eu am avut şansa să-mi fie descoperită vocea la o serbare şcolară, de Constantin Lupu, care la vremea aceea era dirijorul Tarafului Datina din Botoşani. Exact la Centrul de Creație pe care-l conduc eu azi! Eram o copilă din Flămânzi când dânsul căuta talente în toate colțurile județului. Dumnealui m-a remarcat şi m-a adus „la centru”. Sincer, cred că totul a început de la mama, care mă adormea cântând. Mai demult, oamenii făceau o mulțime de lucruri fredonând, exista câte o melodie pentru fiecare activitate gospodărească. Se însoțeau cu muzica, iar astfel truda devenea mai ușoară. Mama făcea la fel – după o zi de muncă încă mai avea puterea să mă adoarmă cu o melodie, iar aceste cântece de leagăn mi-au pătruns adânc în inimă. Apoi, după ce dascălii de la școală au văzut talent în vocea mea, părinții m-au înscris la Şcoala Populară de Arte la nouă ani. La zece, deja câştigam premiul de debut la Festivalul „Satule, mândră grădină”. Acela este punctul zero al carierei mele, acolo s-a aprins flacăra de care întrebați. Pas cu pas, am învățat cântece noi, am câştigat premii în festivaluri, la început în județul Botoşani, apoi prin țară, apoi dincolo de ea, la Cernăuți sau Chişinău. Mereu însoțită de Taraful Datina sau de Rapsozii Botoşanilor, cele mai „grele” nume în domeniul muzicii populare, din zona noastră. La început, făceam drumurile acestea pornind din satul Flămânzi, acolo ne-am născut eu şi fratele meu mai mic, dar din gimnaziu, părinții au considerat că e mai bine să mergem la şcoală în oraş, aşa că eu am urmat Colegiul Național Mihai Eminescu din Botoşani. Eram o clasă atât de bună, încât, ca să nu-mi pierd colegii, am urmat Liceul la Matematică Informatică, deşi era clar că firea mea era una artistică. Facultatea şi masteratul au fost în Litere, la Iaşi. După Facultate, am fost cadru didactic de limba română, timp de şapte ani. Am predat atât la sat, cât şi la oraş. Iubesc copiii, iar această perioadă o consider cea mai cu sens a vieții mele. De ce? La catedră, satisfacția că-ți faci bine meseria vine prin dovezi zilnice. Reacțiile copiilor, evoluția lor, toate acestea le vezi pe loc, ca răspuns al muncii tale. În domeniul cultural, în care activez de cinci ani, se mai întâmplă să te îndoieşti de rostul tău, să treacă mult până să ai o reacție sau o dovadă a reuşitei. Mi-a fost greu să plec din învățământ, dar activitatea mea artistică se intensifica tot mai mult. Trebuia adesea să-mi caut înlocuitor când plecam la concerte şi mi-am dat seama că nu-mi mai făceam corect meseria de dascăl. În 2017, am înființat grupul Fetele din Botoşani, unul extrem de solicitat. Atunci am ales să renunț la dăscălie, am dat concurs şi am luat postul de referent cultural. Îmi place mult ce fac la Centru, mi se potriveşte. Nu m-am văzut niciodată ca un simplu solist de folclor, ci ca un om iubitor de tradiții în totalitatea lor, iar faptul că Dumnezeu mi-a orânduit să pot ajuta în acest sens e o minune pentru care Îi sunt zilnic recunoscătoare.
Ogrăzile cu bunici
– Ați copilărit la Flămâzi, locul unde s-a aprins scânteia Răscoalei de la 1907. Purtați-ne acolo, într-o călătorie imaginară…
– În Flămânzi casa noastră se află pe un deal. Mergeam pe jos la şcoală mai bine jumătate de oră şi eram atentă la tot ce mă înconjura: primăvara îmi plăcea să observ cum înfloresc ghioceii, cum înverzesc pomii, cum se coc grânele vara, cum se îngălbenesc şi cad frunzele în Noiembrie sau bucuria primilor fulgi. Drumul trecea pe lângă gospodăriile oamenilor, şi-mi plăcea mult să arunc un ochi peste gard, să văd ce floare a mai plantat tanti cutare sau ce pom a mai rodit la colț de drum. Flămânzi devenise oraş între timp, dar pe deal viața se păstra simplă şi modestă, cu oameni care munceau mult pentru destul de puțin. Apoi, „tabloul” a început să se golească de personaje, am urmărit de pe deal exodul oamenilor, care nu se mai descurcau. Mulți au plecat în străinătate, iar curțile lor au început să se pustiască. Părinții mei au biruit tentația migrației, deşi le-a fost și lor greu, au rămas în țară, convinși că Dumnezeu le va arăta calea.
Aş dori însă să lărgesc tabloul copilăriei mele, fiindcă viața mea nu se rezuma numai la Flămânzi: aveam vacanțe și la bunici. Cei din partea mamei sunt din Prisăcani. Dacă pe bunicu’ Dumitru nu l-am cunoscut, bunica Anica e icoana familiei noastre. Rămasă văduvă la patruzeci de ani, a crescut singură şase copii, cu un devotament și o credință ieşite din comun. Muncea enorm, iar când mergeam la ea, o ajutam și noi în treburile gospodăreşti, pe cât puteam – desfăcam porumb, strângeam strugurii, adunam perjele (prunele). În schimb, la Roşcani (Liteni, județul Suceava), era altă atmosferă. Satul bunicilor paterni este unul pitoresc, chiar la confluența dintre Siret şi Moldova. Bunicul avea cal (Mişu îl chema), vacă şi mult mai multe păsări decât bunica Anica. Zona era favorabilă unui trai îndestulat. Relieful îşi dădea mâna cu hărnicia oamenilor, iar asta explică de ce Bucovina a fost şi a rămas o mândră floare. Țin minte mai multe amănunte din vacanțele de la Roşcani, petreceam timp mai îndelungat acolo. Bunicii Maria şi Adrian (Dumnezeu să-i odihnească) aveau o livadă foarte mare, mi se părea nesfârşită, când eram copilă. Merele se adunau când cădea bruma, erau crocante, înmiresmate, cu un gust fabulos. De multe ori m-am gândit că sunt norocoasă să fac parte din ultima generație care a mai prins ceva din traiul acesta extrem de legat de natură. Sunt bucuroasă că şi fata noastră de şapte ani, Parascheva, iubeşte mult viața de la țară, îmi creşte inima când o văd cât de fericită e la bunicii ei, cum pune umărul la treabă. Socrii mei (soțul meu este preot) au încă o gospodărie de poveste, grădină, animale, iar fata noastră e fascinată de tot ce vede acolo.
Căiuții albaştri
– Vine iarna și, odată cu ea, obiceiurile care-o însoțesc în zile de sărbătoare. Spuneați că acestea se păstrează cel mai bine în Botoşani, aşadar, haideți să le facem reclamă…
– Obiceiurile de Anul Nou fac glorie zonei Botoşani. La noi, nu prea se colindă, în schimb, se merge cu uratul. Urăturile sunt însoțite de mascați, de cete, de dansurile celor deghizați în personaje fantastice. Dar în primul şi primul rând la noi se ține obiceiul căiuților. „Căiuții albaştri” de la Hipiceni sunt unici în țară, dar formații de căiuți are fiecare localitate din județul Botoşani. Țin minte, când eram mică, ne reuneam pe la amiază, în ajunul Anului Nou, la bunica de la Prisăcani. După prânz, pe toloacă se adunau formațiile din sat şi fiecare îşi prezenta programul. Apoi, mergeau din casă în casă, la fiecare gospodar. Bande de băieți veseli, mascați în fel şi chip. Îmi plăcea foarte mult, îi aşteptam cu mare nerăbdare, eram mereu acasă, fiindcă doar bărbații mergeau cu uratul. În schimb, eu mai colindam în familie sau pe la vecini. Ştiau că am voce frumoasă şi mă rugau mereu să le cânt. Iubesc colindele, de aceea anul trecut am avut un concert întreg dedicat lor, „Vine Crăciunul cel sfânt”.
Turta care anunță Crăciunul
– Se găteşte ceva specific de Crăciun în Botoşani?
– Turta cu julfe sau „pelincile Domnului”. Destul de rar am întâlnit-o în alte părți. Se face în postul Crăciunului. Bunica le coace în fiecare an, cu această turtă întâmpină preotul care vine la sfințit, iar apoi o împarte între noi, în familie. Sunt foi extrem de delicate din aluat, atât de subțiri, de vezi prin ele. Se pun la uscat pe sobă, chiar arată ca nişte pelinci. Apoi se umplu cu o spumă de la semințe fierte, de cânepă. Bunica le face cu spuma semințelor de dovleac, cânepă nu se mai găseşte, iar spuma aceasta se amestecă cu zahăr. An de an, noi simțim că se apropie Crăciunul când desfacem pachetul de la bunica, iar în el este o porție de turtă cu jufle. Doar ea le mai prepară.
– Botoşaniul face graniță atât cu Ucraina, cât şi cu Basarabia. Ajungeți și pe acolo? Cum bate inima acestor teritorii vechi românești?
– Când Rusia a invadat Ucraina a fost „cutremur” şi la noi. Ne-am temut de consecințe, dar ne-am şi repezit la graniță să ajutăm. Țin minte exact data de 24 Februarie 2022, fiindcă noi ne pregăteam să deschidem Târgul de Mărțişor când războiul a început. Între timp, s-au mai atenuat lucrurile, ori ne-am obişnuit cu ideea, nici nu mai ştiu. Am fost la Cernăuți, în toamna anului trecut, cu formația Fetele din Botoşani, la un festival organizat de românii de acolo, pentru a aduce puțină bucurie. Atmosfera m-a marcat pe viață: străzi pustii, sirene care sună încontinuu, totul într-un Noiembrie geros şi gri. Puținii oameni de pe stradă erau numai femei, bărbații fie sunt pe front, fie se ascund. Să ne ferească Dumnezeu, războiul este un balaur cu o mie de capete, care face prăpăd în jurul lui şi în inimile oamenilor. Barasabia? Acolo e mai bună atmosfera. Cultura fraților moldoveni mă interesează pe mine cel mai mult şi, Doamne, am numai cuvinte de laude. Colaborăm deseori şi ne cam dau clasă. Sunt foarte bine organizați, au formații şi ansambluri în fiecare localitate, şcoala e strictă. Când vin basarabenii la festivalurile noastre, ne „fură” premiile, tocmai fiindcă pun atât de mult preț pe cultură, în general, şi pe tradiții în particular. Eu am toată prețuirea pentru ei. Mi-ar plăcea să fie şi la noi o asemenea grijă pentru valorile tradiționale. Nu e totul pierdut însă. Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea putere să nu las flacăra din inima mea să se stingă vreodată. Să ardă mereu pentru apărarea culturii şi tradiției româneşti.
Romanian